Sunt cea mai fericită patroană de hotel, ce-i drept cam mititel: trei camere şi anexe.
Mărturisesc sincer: – Zău! Mă mulţumesc cu puţinul financiar al unicului beneficiar, restul cheltuielilor le suport eu, bucuroasă. ”Clientul meu, stăpânul meu!”.
Bine că are servici! Am timp să fac hotelul lună şi treaba merge strună: curăţenie, mâncare, cumpărături, spălat, călcat, facturi şi alte mici nimicuri: zugrăvit, reparat, desfundat, înfundat… că numai eu stric. Sunt voioasă că-n vremurile acestea de criză am client fidel, în toate mi-a dat mandat sau derogare, nu mă deranjează cu nimic; nici măcar cu o floare. A! Să nu uit să-mi cumpăr flori şi să-i las bileţel: „Dragă beneficiar, sunt la părinţi, ca să fii fericit nu uita să te ştergi pe zâmbetul meu de întâmpinare. Dacă se murdăreşte… nu-i nimic, am altul de rezervă. Scuze! mă grăbesc, nu pot să te servesc, mâncare am lăsat, fuga în pat, vezi că Steaua are meci; deci, ai două beri reci… ia telecomanda butonează, pe urmă visează”.
***
– Mama, tata! am sosit. Am venit că n-am venit, dar n-am venit cu mâna goală… v-am adus copiii. Hrăniţi-i! și vă dau de pomană hotelul, că doar voi l-aţi plătit. În rest, m-am gîndit și socotit, să plec manager la schit.
– Acum în post? mă ia tata la rost.
– Mă duc să scot călugării din post, să-i pun pe picioare. Sărmanii au postit de s-au prostit, dar cu rost… nu le-a fost zadarnică ruga zilnică. S-au pricopsit c-un manager nou venit – c’est moi!
(Of! iar viaţa mi-e în grevă.)
– Măiii, fată, mare jigodie eşti! Las-o baltă, pe altădată.
– Tată, să trăieşti! Eşti zâmbetul meu de rezervă.
Glumeț, jucăuș, dar prea schematic și nesatisfăcător pentru un text de proză (deoarece, fiind o rubrică de creație literară, sunt obligat să-l „judec” în felul ăsta).
Ce părere aveți despre proza PA? Este o creație literară? Cum ați defini o creație literară?
Nu oblig pe nimeni să judece ce am postat, mă mulțumesc dacă ceea ce scriu crează o emoție cititorului. Citesc destule texte elaborate care nu-mi transmit nimic, de ex. o parte din textele recomandate. E doar o părere subiectivă și consider că poate altcuiva îi plac, depinde de gust. Dacă ceea ce scriu este nesatisfăcător pentru rubrica de creație literară, ok. Exista o altă posibilitate unde să postez?
Pai e numai un paragraf si cinci linii de dialog. Nu are timp sa transmita ceva.
Textele incomplete sau telegrafice merg la Atelier :)
Sincer, nu mi-am format nicio părere despre proza arhiscurtă, dar problema e că nu avem o rubrică pe site pentru asta.
Un exemplu de proză arhiscurtă bună (e obligatoriu ca prozele arhiscurte, cred eu, să aibă un mesaj puternic):
Revoluţionarul (Hemingway)
În anul 1919 călătorea cu trenul prin Italia, avînd la el o adeverinţă emisă de conducerea partidului, scrisă cu creionul chimic pe o foaie de pînză cerată. Adeverinţa spunea că e un tovarăş care a suferit foarte mult sub albi, la Budapesta, şi cerea tovarăşilor să-1 ajute prin toate mijloacele. Folosea adeverinţa drept bilet de tren. Era tare sfios şi foarte tînăr, şi feroviarii şi-1 treceau unii celorlalţi de la un tren la altul. N-avea bani şi-i dădeau de mîncare după tejghea, în ospătăriile căilor ferate.
Italia îl încîntase. E o ţară frumoasă, spunea el. Oamenii sînt foarte cumsecade. Vizitase multe oraşe, mersese mult pe jos şi văzuse multe tablouri. Cumpărase reproduceri după Giotto Masaccio 2 şi Piero Ambrogio sau Angiolotto di Bondone, şi della Francesca şi le purta la el, învelite într-un exemplar din ziarul Avanti. Nu-i plăcea Mantegna.
Se prezentase la noi la Bologna, şi 1-am luat cu mine pînă la Romagna, unde trebuia să mă întîlnesc cu cineva. Am făcut împreună o călătorie plăcută. Era pe la începutul lui septembrie, şi cîmpia era foarte frumoasă. Era maghiar, un băiat foarte drăguţ şi foarte timid. Oamenii lui Horthy îl chinuiseră groaznic. Vorbea puţin despre asta. În ciuda celor ce se petrecuseră în Ungaria, credea cu tărie în revoluţia mondială.
– Şi cum merge mişcarea în Italia ? mă întrebă el.
– Foarte prost, i-am răspuns.
– Dar o să meargă mai bine, îmi spuse el. Aveţi tot ce vă trebuie. E ţara de care sîntem cu toţii siguri. De aici o să pornească totul.
N-am mai spus nimic.
La Bologna ne-am despărţit. El lua trenul de Milano, şi de acolo pleca la Aosta, ca să treacă apoi în Elveţia. I-am vorbit de tablourile lui Mantegna care se aflau la Milano. Nu, spuse el, cu multă timiditate, nu-i plăcea Mantegna. I-am scris unde să mănînce în Milano şi i-am dat adresele tovarăşilor. Mi-a mulţumit foarte mult, dar se şi gîndea cum avea să treacă peste munte. Ţinea foarte mult să traverseze trecătoarea cît mai era vreme bună. Îi plăceau munţii toamna. Ultimele ştiri pe care le-am aflat despre el spuneau că elveţienii îl băgaseră la închisoare în apropiere de Sion.
La arhiscurta si Radu Parpauta are citeva super faine pe FB.
Dar nici nu avem rubrica si nici nu o vom crea vreodata.
Cred ca exista destule sectiuni in momentul asta…
Multumesc de citire! M-am lamurit :)