Andrei Rubliov: să luăm pilda de la cai

După ce a petrecut paisprezece ani în muțenie desăvârșită, poate din teamă, poate din rușine, sau din căință, nu știu, Andrei Rubliov și-a dezgropat în cele din urmă talantul pus la păstrare și a pictat icoana Sfintei Treimi, punctul culminant al iconografiei ruse. Ce l-a determinat la lunga perioadă de absență din viața de obște? Neputința de a trece peste “răul care a luat chip de om, pentru păcatele noastre”, după cum spune Kiril, un personaj din filmul lui Tarkovski (Andrei Rubliov, 1966). Ce l-a determinat să revină și să își reia activitatea de pictor bisericesc? Mila pentru un biet copil amărât și dorința de a-l consola.

Rusia la începutul anilor 1400 era în plină luptă de redobândire a libertății de sub invadatorii tătari. Când totul se ruina, când jafurile și crimele atinseseră un nivel paroxistic, când bisericile erau profanate și creștinii mărturisitori torturați și uciși, doi cnezi frați gemeni, care stăpâneau fiecare provincia sa, se dușmănesc de moarte între ei, pentru suzeranitate și teritoriu. Unul dintre ei, cel întâi născut, vine cu ajutor de la tătari și îl atacă pe cel mic. Pradă, ucide, demolează, violează. Tătarii râd: vă faceți singuri mult mai mult rău unii la alții decât vă facem noi. Andrei Rubliov, care se întâmpla să fie martor la aceste lucruri, lucrând pe schelele catedralei din acel oraș, cade în adâncă deznădejde și mizantropie și se retrage în sine, refuzând să mai vorbească și să mai picteze.

Peste mulți ani, un prinț dă poruncă să se construiască un clopot uriaș pentru noua catedrală. Nimeni nu se încumetă să preia comanda, căci meșteșugul fusese pierdut. Un adolescent sărac, fiu de țăran, bravează și se angajează să construiască clopotul, sub amenințarea pedepsei cu moartea dacă dă greș. Deși se recomandă prințului că este posesorul unor cunoștințe secrete ale meseriei de clopotar, primite de la tatăl său pe patul de moarte, băiatul întreprinde laborioasa și costisitoarea manoperă la mare risc, deoarece tatăl plecase de fapt cu secretul fabricării clopotelor în mormânt. A topit așadar argintul și bronzul cneazului în trei furnale uriașe și le-a turnat în matrița de lut săpată sub pământ, după cum l-a dus capul. Un an de zile a muncit cu frenezie și entuziasm nesecat. Un an de zile a cheltuit vistieria prințului, și la sfârșit toată suflarea a fost de față la urcarea uriașei, grelei piese turnate în clopotniță. Va suna oare frumos, armonios, sau se va sparge cu un sunet sec?

 În așteptarea deznodământului, tânărul cedează deodată nervos (el, care a dat dovadă de o energie debordantă până atunci). Se prăbușește deznădăjduit cu fața în țărână și își roagă moartea. Atunci Rubliov se apropie de el și îi spune că Dumnezeu, pentru credința și îndrăzneala lui a suplinit ceea ce el nu cunoscuse niciodată: clopotul, aburcat în vârful clopotniței, și lovit de ciocanul greu, a scos cel mai dulce și armonios sunet auzit vreodată.

Regizorul a adăugat filmului câteva secvențe de studiu, care nu fac parte din firul epic propriu-zis. Într-una din ele este scena dramatică a dărâmării de către comuniști, peste exact 500 de ani, a catedralei și a uriașului clopot. La fel cum a făcut în anii 1400 fratele ajutat de tătari. Scena este filmată parcă din aceleași unghiuri, cu aceeași perspectivă a ochiului de șoim. Numai că este un documentar din viața reală.

Tarkovski nu trage de aici nici o concluzie explicită. Noi ducem firul gândirii mai departe, și zicem în sinea noastră: crimele, distrugerile și profanările pe care le răbdăm acum (e vorba de apogeul comunismului) vor avea un sfârșit, și la urmă Dumnezeu va triumfa. Ultimele cadre din film sunt color și ne înfățișează frescele sublime pictate de Rubliov. Apoi niște cai zburdând liberi ăi fericiți sub o ploaie purificatoare. De ce niște cai? Dacă ar fi să căutam o cheie a metaforei, răspunsul ar putea fi:  pentru că aceștia sunt ascultători, răbdători și   tăcuți,  dar demni, puternici și credincioși.  Tarkovski nu a trăit să vadă prăbușirea regimului totalitar și ateist, dar a prevăzut-o când nimeni nu mai avea nici o speranță. Noi am văzut-o: ce facem mai departe?

Titlul în original: Andrey Rublyov
Regie: Anrei Tarkovski
Scenariu: Andrei Koncealovski, Andrei Tarkovski
Distribuție: Anatoliy Solonitsyn, Ivan Lapikov, Nikolay Grinko
Genul: dramă, biografie, istoric
Țara: Rusia
Data lansării: 24 decembrie 1971
Durată: 205 minute
Premii:  FIPRESCI Prize (Cannes Film Festival); Cel mai bun film (French Syndicate of Cinema Critics); Premiul pentru film străin (Jussi Awards)

Notă film: [s3r star=10/10]

Florin Giurcă

Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.

fgiurca.blogspot.ro/