O noapte la Căldăruşani

Soarele apunea cu repeziciune odată cu speranţele noastre de a vedea vreo captură în juvelnic.
Retina mai păstra încă unduirea permanentă şi sâcâitoare a apei, care ne jucase în ochi toată ziua, amplificată de razele soarelui. Iarba se mişca în valuri, salcia de lângă noi interpreta o samba, numai Mihai stătea înţepenit ca o statuie pe scăunelul ce gemea sub el. Nici măcar iluzia optică nu putea să-l urnească. Acul cântarului trecuse fluierând de sută ultima oară când avusese proasta inspiraţie de a-şi verifica evoluţia în kilograme. Ca să se amagească facea socoteala în kintale.
Viorel, în schimb, tremura din toate încheieturile… făcuse baie pe seară şi după ce speriase broaştele cu bălăceala lui, acum încerca să învingă răcoarea tot mai accentuată clănţănind din maxilare.
Eram la Căldăruşani, lângă mănăstire, aşezaţi pe un cocioc şi ne tot îndemnam unul pe altul să trecem pe uscat ca să facem cortul. Soarele ne lăsase în compania ţânţarilor care deja ne trecuseră în meniu. Regretam alegerea de a rămâne peste noapte pe baltă. Întunericul lua în stăpânire împrejurimile şi încă speram că Mihai se va îngriji de problemele gospodăreşti, ca de obicei.
Şi ca de fiecare dată am început să-l „convingem”… Du-te băi elefantule şi fă cortul, că murim aici departe de familii şi ne găsesc ăştia mumificaţi în trestii… Dacă pleci tu pleacă şi ţânţarii după tine… Du-te nene şi fa dracului cortul ăla duce-te-ai cu picioarele inainte… Hai mă, că mâine e ziua în care vin peştii, astăzi e cea în care pleacă boii… şi îl ţineam aşa până părăsea locul şi rezolva chestiunea. Avea şi dexteritate în astfel de treburi şi prefera să le facă el decât să ne lase pe noi să dăm rasol. Bine, nu înainte să ne dovedească oral că s-a născut şi a crescut în Chitila, un cartier al Bucureştiului unde pe vremuri, seara, numai localnicii umblau îmbrăcaţi. Astazi s-a schimbat în bine, ţi se lasă ciorapii.
În sfârşit, ajutat de o lanternă, prietenul nostru a montat cortul. Două persoane puteau dormi lejer acolo sau Mişu singur, dar înghesuit. De aceea ne împărţeam în mod egal de caraulă, el juma’ de noapte şi noi restul. Jumătatea noastră ţinea de pe la miezul nopţii până pe la 6-7 dimineaţa iar el apuca în „extrasezon”, de dimineaţă şi până soarele îl scotea din cortul ce se transforma într-un cuptor. Încerca el, timid, pe la 3-4 dimineaţa să ne evacueze din locaţie, prin tot felul de procedee… ne arunca broaşte, ne stropea cu apă, ne răsturna rucsacele şi ne mânca proviziile, bea berea şi apoi o elimina pe cort plimbând conştiincios jetul pe toată suprafaţa. Noi ne sufocam de râs şi-i aduceam aminte că îi aparţine şi îl asiguram că nu ieşim nici dacă ne dă foc.
Dar acum eram hotărâţi să stăm treji până mai târziu, auzisem că noaptea mănâncă peştele ceva de speriat. Şi nu eram singurii care nutream speranţe, vis-a-vis se vedeau din loc în loc luminiţe, semn că acolo alţi împătimiţi vor moţăi cu ochii la bambine.
Viorel a dat fuga şi a venit cu tava grătarului şi cu nişte vreascuri şi s-a apucat să le aprindă căci el era piromanul de serviciu. Nu după mult timp focul ardea vioi, răspândind în jur lumini şi umbre – o atmosferă sumbră, amplificată şi de sunetele ce se auzeau de peste tot ca într-o simfonie stranie.
Broaştele erau de departe soliştii principali, producând un vacarm teribil peste care cu greu ni se auzeau vorbele. Mişu ţinea să ne aducă aminte că e vremea când ies şerpii la vânătoare şi că a văzut el unul în stuf ca pe mână. Noi ne uităm foarte atenţi în jur să nu fim surprinşi de vreo anaconda de Căldăruşani despre care tot el ne asigura că mişună prin coclaurile de sub cocioace. Apoi ne îmbărbăta cu veşti despre somni cât statul de om ce vieţuiau prin gropane şi care veneau noaptea către mal să servească masa. Şi ăştia, cică, mănâncă tot ce mişcă. Când a ajuns la crocodili am început să aruncăm cu mămăligă în el şi să ne aducem aminte de sora lui – care, din păcate, îi copia corpolenţa. Ne-am călcat pe inima şi am introdus-o totusi ca parteneră într-un episod tantric copios, presărat cu poziţii care l-ar fi făcut gelos pe însuşi marele guru.
În sfârşit, oarecum potoliţi, ne-am schimbat momelile mai mult pe pipăite căci bateriile lanternelor pătrunse de umezeală dădeau semne de „morte clinică” aşa că încercam să le conservăm ultima suflare doar pentru momentele critice. Focul se mai domolise dar arunca încă sclipiri ce ne ajutau să ne orientăm.
Se apropia de miezul nopţii când mi-a venit primul somn la râmă. Bătea la un kil cu tot cu marja de eroare specifică „poveştilor pescăreşti” care, de regulă, dublează suma. Al doilea atac a venit la Mihai care a scos un caras la cocoloş pe care somnul meu îl putea înghiţi fără să se forţeze prea mult. Apoi producţia s-a oprit la fel de brusc cum a început.
Două ţigări „sudate” stropite cu nişte tărie ne-au îndulcit aşteptarea.
Apoi au început iar trăsăturile. Somn, caras, ciortan şi deja practicam pescuitul ecologic, care nu se inventase pe plaiurile mioritice în cazul exemplarelor mai străvezii… Şi prima trăsătură serioasă la pătrăţică. Prea ocupaţi cu industria pescuitului nici nu observasem că Viorel nu mai vorbea. Doar fuma ca locomotiva şi-şi răscolea nervos cutiile. Nu prinsese nimic în tot acest timp şi ne privea precum somnul o nevinovată broscuţă.
Dacă nu prindea nimeni, totul era în regulă dar dacă doar el nu prindea atunci făcea apoplexie.
Mişu a întins coarda şi mai tare săltând o plătică ca o mătură. Tensiunea creştea de la clipă la clipă. Viorel şi-a smuls lanseta din stativ, a recuperat şi a dispărut în întuneric spre locul unde făcuse baie…
Unde te duci măi sisi? l-am întrebat.
Stai bă aici că-ţi dau ţie toate roşioarele mai tinere, a mai apucat să spună şi Mihai…
S-a auzit un pleoscăit puternic şi cociocul a fost scuturat de valurile iscate. Am rămas interzişi. Dacă somnul… Vioreleeee, ne-am apucat să strigăm în cor, cu ochii în bezna în care dispăruse… Grijania şi piz… urmate de nişte bolboroci, semn că sfârşitul frazei a fost exprimat în mediul subacvatic. Ştiindu-l în viaţă dar foarte nervos n-am îndrăznit să schiţăm nici o mişcare şi am aşteptat derularea evenimentelor în tăcere sau mă rog, întreruptă de hohote înăbuşite. Cociocul a început iar să se unduie şi în lumina lanternelor leşinate a apărut o arătare. Am avut o viziune halucinantă… Terente, omul bălţilor, era la doi metri de noi. Doar ochii i se mai vedeau din nămolul, mătasea broaştei, lintiţa şi frunzele de stuf ce-l acopereau…
Cum e apa? a mai aruncat Mişu… şi am simţit că murim. Cred că hohotele noastre au trezit şi călugării din mănăstire că se auzeu nişte câini hămăind din partea aia…

George Tandafirescu

M-am nascut fara sa ma intrebe nimeni daca vreu si din nenorocire n-o sa ma intrebe nimeni nici cand vreau sa mor.