Kesa și Morito (de Ryūnosuke Akutagawa)

Prima parte

Privind gânditor luna, Morito pășește peste frunzele uscate de lângă gardul care-i înconjoară casa.

 Monologul lui Morito

Luna se ridică acum. De obicei aștept nerăbdător răsăritul lunii. Dar în noaptea aceasta lumina lunii mă umple de groază. Mă cutremur la gândul că în noaptea aceasta voi termina cu cel care sunt acum și voi deveni un criminal neisprăvit. Mă gândesc la momentul în care mâinile mele se vor înroși cu sânge. Ce ființă blestemată îmi voi părea atunci. Inima nu mi-ar fi copleșită de durere dacă ar fi să ucid un dușman de moarte, dar în noaptea aceasta voi fi nevoit să ucid un om pe care nu-l urăsc.
Îl cunosc de mult timp. Și deși doar de curând i-am aflat numele – Wataru Saemon-no-jo – îi cunosc chipul atrăgător de când mă știu. Când am aflat că este soțul Kesei, este adevărat că am fost cuprins, pentru o vreme, de gelozie. Dar acum gelozia deja m-a părăsit, nelăsând nicio urmă în mintea ori inima mea. Așa se face că pentru rivalul meu în dragoste nu simt nici ură și nici dispreț. Ba dimpotrivă, mă gândesc cu oarecare bunăvoință la el. Când mătușa mea, Koromogawa, mi-a spus că nu s-a dat în lături de la niciun efort ori sacrificiu pentru a o face soția lui, învățând chiar și să scrie poezii, am simțit simpatie față de el. Nu-mi pot imagina un om atât de simplu și de prozaic scriind poezii de dragoste, iar gândul acesta mă face să zâmbesc fără să vreau. Nu este un zâmbet disprețuitor; sunt mișcat de sensibilitatea unui om în stare să meargă atât de departe pentru a cuceri inima unei femei. Este chiar posibil ca această iubire pasională a sa, care-l face să o idealizeze pe draga mea Kesa, să îmi aducă o anumită satisfacție.
Dar o iubesc oare cu adevărat pe Kesa? Povestea noastră de dragoste poate fi împărțită în două etape diferite, trecutul și prezentul. Am iubit-o înainte să se căsătorească cu Wataru, sau cel puțin am crezut că o iubesc. Dar acum, privind în adâncul inimii mele, observ că existau mai multe motive. Ce am vrut de la ea? Era genul de femeie față de care simțeam o puternică dorință trupească chiar și pe vremea când eram cast. Dacă mi se permite să exagerez, iubirea mea față de ea nu a fost nimic mai mult decât sentimentala înfrumusețare a motivului care l-a condus pe Adam la Eva. Acest lucru reiese din îndoielile cu privire la continuitatea acelei iubiri dacă dorințele mi-ar fi fost satisfăcute. Cu toate că am păstrat-o în mintea mea în toți acești trei ani de când ne-am despărțit, cel mai mare regret pe care l-am avut a fost de-a nu fi cunoscut-o intim. Torturat de nemulțumiri, am căzut în relația din prezent, care mă înspăimântă, dar despre care știam că trebuie să se petreacă. Și acum mă întreb din nou, o iubesc oare cu adevărat?
Când am întâlnit-o iar, după trei ani, la festivitatea inaugurării podului Watanabe, am recurs la tot felul de metode încercând să obțin o șansă de-a mă întâlni în secret cu ea. În cele din urmă am reușit. Am reușit nu doar să mă întâlnesc cu ea, dar m-am și culcat cu ea, așa cum visasem. La momentul acela, regretul că de-a nu fi cunoscut-o intim nu fusese singurul lucru care mă obseda. Când am stat lângă ea în camera din casa lui Koromogawa, am remarcat că mare parte din regretul meu dispăruse deja. Probabil că dorința mea se estompase pentru că nu mai eram cast. Dar cauza principală este că ea nu a fost cum m-aș fi așteptat să fie. Când am stat față în față, mi-am dat seama că nu este acea imagine a frumuseții statuare pe care mi-o imaginasem în ultimii trei ani de zile. Era departe de idolul pe care-l idealizasem în inima mea. Fața ei, încărcată cu suliman, își pierduse mult din farmecul și gingășia de odinioară. Inele întunecate i se formaseră sub ochi. Ce rămânea neschimbat la ea erau ochii ei clari, plini și negri. Când am văzut-o în această lumină nouă, am fost șocat și fără să vreau nu m-am putut abține să nu-mi feresc privirea.
Atunci cum de am putut să mă culc cu o femeie față de care simțeam atât de puțin atașament? În primul rând am fost îmboldit de bizara dorință de-a cuceri inima fostei mele iubite. Stând față în față, mi-a istorisit povestea vădit exagerată a dragostei față de soțul ei. N-a lăsat nimic în timpanul meu decât un sunet gol. „Are o părere de-o splendoare iluzorie despre soțul ei”, m-am gândit. Am presupus că ar putea fi motivată de aspirația sa de a nu-mi stârni și mai mult dorințele. În același timp, dorința mea de a-i expune minciuna a funcționat din ce în ce mai mult împotriva mea. De ce am considerat-o o minciună? Dacă ai de gând să-mi spui, dragă cititorule, că propria mea vanitate m-a îndemnat să-i consider povestea drept o minciună, nu pot să mă scuz. Cu toate acestea, am crezut în acel moment și cred și acum că era o minciună.
Însă dorința de a o cuceri nu era tot ceea ce mă obseda în clipele acelea. Roșesc menționând acest lucru – dar eram stăpânit de pofte trupești. Nu era doar regretul că n-o cunoscusem intim. Era o dorința trupească simplă, de dragul dorinței, care nu necesita ca ea să fi fost femeia față de care o simțeam. Probabil niciun bărbat care a plătit o femeie într-un bordel nu a simțit o dorință mai simplă decât cea pe care o simțeam eu.
În orice caz, din toate aceste motive am ajuns să am o relație cu Kesa. Sau, mai degrabă, am dezonorat-o. Întorcându-mă la prima întrebare pe care mi-am adresat-o, nu trebuie să mă mai întreb acum dacă am iubit-o. După ce s-a terminat, am ridicat-o cu greutate în brațele mele – pe această femeie, care se prăbușise la pământ plângând. Arăta în momentele acelea mai rușinată decât mine. Părul ei ciufulit și pielea transpirată, totul reflecta urâțimea minții și corpului său. Nu cred că ar fi greșit să spun că începând din acea zi a început să crească în inima mea ura față de ea. Iar în noaptea aceasta am să omor un om pe care nu-l urăsc de dragul unei femei pe care nu o iubesc.
„Să-l omorâm pe Wataru”, i-am șoptit în ureche. Nebun trebuie să fi fost să-i fac o asemenea propunere îndrăzneață. Distrat, am respirat în urechea ei vechea mea dorință de a-l provoca pe Wataru la luptă și a-i câștiga ei dragostea.
În orice caz, „să-l omorâm pe Wataru”, am șoptit, și imediat după ce i-am șoptit m-am trezit că îmi încleștez, fără să vreau, dinții. Privind înapoi acum, nu pot spune ce m-a îndemnat să recurg la un lucru atât de necugetat. Singura explicație pe care o găsesc este că doream să termin cu această relație și că, cu cât o disprețuiam și o uram mai mult, cu atât mai nerăbdător deveneam să abat asupra ei rușinea. Nimic nu putea servi mai bine acestui scop decât să-l omor pe soțul pe care susținea că-l iubește, obținând de bună voie aprobarea sa. Așa că, precum un om într-un coșmar, trebuie să o fi convins să comitem împreună crima pe care nu doream să o înfăptuiesc. Dacă acest lucru nu este suficient pentru a explica motivul care m-a împins să-i propun uciderea lui Wataru, niciun alt lucru nu va putea fi, exceptând, poate, o putere necunoscută muritorilor (poate un drac ori demon), care să mă fi îndemnat să apuc pe un asemenea drum.
Persistent și în mod repetat, i-am șoptit aceleași cuvinte în ureche.
În cele din urmă, și-a ridicat chipul și a spus „Da, trebuie să-l omori pe Wataru”. Nu doar că am fost luat prin surprindere de consimțământul ei, dar am și văzut un licăr misterios în ochii ei, pe care nu-l mai observasem până atunci. O adulteră – aceasta este impresia pe care mi-a lăsat-o atunci. Instantaneu, dezamăgirea și groaza – și da, acceptarea – mi-au străfulgerat mintea febrilă. Mi-aș fi anulat imediat promisiunea dacă acest lucru ar mai fi fost cu putință. Și atunci aș fi putut s-o numesc adulteră, iar conștiința mea și-ar fi putut găsi refugiu într-o indignare pe care m-aș fi simțit îndreptățit să o simt. Dar am fost incapabil de acest lucru. Mărturisesc că i-am observat de îndată imposibilitatea în momentul în care ea m-a privit pe neașteptate. Atitudinea i se schimbase, de parcă fusese în stare să vadă prin inima mea. Căzusem în situația strânsă de-a fi nevoit să-i omor soțul temându-mă că în caz contrar avea să se răzbune pe mine pentru că nu-mi ținusem partea de înțelegere. Chiar și acum această frică mă strânge ca într-o menghină. Râzi, dacă dorești, de lașitatea mea. Ar fi gestul unuia care nu știe cât de simplu pot sta lucrurile între concubini. „Dacă nu-l ucid pe soțul ei, ea mă va omorî într-un fel sau altul. Trebuie să-l omor altfel ea mă va omorî”, mă gândeam cu disperare, privind în ochii ei care plângeau fără să verse vreo lacrimă. După ce am făcut acest jurământ, n-am observat oare un zâmbet pe buzele sale și o gropiță de abia conturându-i-se pe obrazul palid? Ah, din cauza acestui angajament blestemat am să adaug crima unei fărădelegi monstruoase celei mai întunecate inimi imaginabile. Dacă aș putea să fug din calea întâlnirii care urmează să se petreacă în această noapte… Dar nu, jurământul mă împiedică. Este mai mult decât pot îndura. Și încă un lucru, mă tem de răzbunarea ei. Se întâmplă să fie adevărat. Dar mai este ceva care mă îndeamnă să acționez. Ce anume? Ce este această putere teribilă care mă îndeamnă pe mine, pe acest laș de „mine”, să-i iau viața unui om inocent? N-aș putea să spun. Nu, n-aș putea să spun.
Dar e posibil… Nu, nu are cum. O disprețuiesc. Mă tem de ea. O urăsc. Și cu toate acestea, poate că o fac pentru că o iubesc.

Morito, continuând să pășească, rămâne tăcut. Sunetul unei balade se aude în noapte. Mintea omului este în întuneric. Fără nicio rază care să o lumineze. Arde un foc al grijilor lumești.

 A doua parte

Noaptea, sub o lampă. Kesa, dusă pe gânduri, mușcându-și mânecile, stă cu spatele la lumină.

 Monologul Kesei.

Vine sau nu vine, mă întreb. Este puțin probabil să nu vină. Luna începe deja să se scufunde, dar niciun pas nu se face auzit, așa că s-ar putea să se fi răzgândit. Dacă nu va veni, va trebui să trăiesc în rușine zi după zi, ca o prostituată. Cum am putut să mă pierd în rușine și răutate? Nu am să fiu cu nimic mai presus unui corp mort aruncat pe marginea drumului. Voi fi dezonorată și călcată în picioare, cu fapta mea dizgrațioasă scoasă la iveală. Și va trebui să rămân tăcută ca o proastă. Dacă așa vor sta lucrurile, îmi voi duce regretul dincolo de mormânt. Dar sunt sigură că va veni.
Din momentul în care m-am uitat în ochii săi ieri, când ne-am despărțit, aceasta a fost convingerea mea. Că îi este teamă de mine. Mă urăște și mă disprețuiește și cu toate acestea îi este teamă de mine. Într-adevăr, dacă ar fi să mă bazez doar pe mine, nu aș putea fi sigură de el. Dar mă bazez pe el. Mă bazez pe egoismul său. Mă bazez pe teama josnică pe care egoismul i-o inspiră.
Dar acum, că nu mă mai pot baza pe mine, ce ființă nenorocită am devenit! Până acum trei ani de zile, am avut încredere în mine și, mai presus de toate, în frumusețea mea. Ar fi mai corect să spun „până în acea zi” decât „până acum trei ani de zile”. În ziua aceea în care l-am întâlnit în casa mătușii sale, o privire în ochii lui mi-a arătat urâțenia mea oglindită în mintea sa. Îmi șoptea vorbe de iubire, reconfortante, arătând de parcă nu ar fi fost nimic în neregulă. Dar cum mai poate fi vreodată inima unei femei alinată când a văzut urâțenia propriei persoane?
Am fost înspăimântată, îngrozită, întristată. Cu cât mai preferabilă devenise neliniștea arzătoare a eclipsei de lună pe care am văzut pe când era copil din brațele îngrijitoarei mele decât disperarea fantomatică care mi-a întunecat mintea în acel moment! Toate speranțele și visele pe care le nutrisem în inima mea au fost spulberate. Singurătatea unui apus ploios m-a învăluit încet. Cuprinsă de singurătate, mi-am cedat în cele din urmă trupul, care nu-mi mai era bun de nimic, în brațele unui om pe care nu-l iubesc – în brațele unui om lasciv, care mă urăște și mă disprețuiește. Nu aș fi putut să-mi îndur singurătatea din moment ce urâțenie îmi fusese arătată atât de clar? Am încercat oare să îngrop totul în acel moment delirant în care mi-am pus chipul pe pieptul său? Sau am fost mișcată de aceeași dorință rușinoasă care-l cuprinsese și pe el? Simplul gând mă copleșește cu rușine! rușine! rușine! Și mai ales când m-am desprins din mâinile lui, cât de rușinată m-am simțit. Vexarea și singurătatea mi-au înlăcrimat ochii de nenumărate ori în pofida efortului meu de-a mă abține să nu plâng. Nu mă întristasem doar pentru că fusesem dezonorată, eram torturată și îndurerată mai presus de toate pentru că eram disprețuită asemenea unui câine lepros care este urât și torturat. Ce am făcut de atunci? Îmi aduc aminte vag de toate acestea de parcă să-ar fi petrecut într-un trecut îndepărtat. Îmi amintesc doar vocea lui șoptind: „Să-l omorâm pe Wataru” și mustața lui atingându-mi urechea în timp ce eu suspinam. În clipa în care am auzit aceste vorbe, m-am simțit dintr-o dată trezită la viață. Da, m-am simțit la fel de vie și luminoasă ca razele palide ale lunii, dacă razele lunii pot fi considerate luminoase. La urma urmei, nu eram oare alinată de aceste cuvinte? Ah, oare nu sunt – nu este o femeie o ființă care simte bucurie simțindu-se iubită de un bărbat, chiar dacă va trebui să-și ucidă propriul soț?
Am continuat să plâng pentru un timp, însingurată și vie asemenea razelor lunii. Cum oare de am putut să promit că am să-i dau o mână de ajutor la uciderea soțului meu?
Până în acel moment gândul soțului meu nici nu-mi pătrunsese în minte. Sunt sinceră când spun „până în acel moment”. Până în clipa aceea, în gândurile mele nu mă aflasem decât eu și cel care mă dezonorase. Atunci am văzut imaginea chipului zâmbitor al soțului meu. Probabil că în momentul în care mi-am amintit de chipul lui, planul mi-a trecut prin minte. La momentul acela eram deja hotărâtă să mor, și eram bucuroasă de decizia luată. Dar când m-am oprit din plâns, mi-am ridicat fața și m-am uitat la a sa pentru a-mi vedea urâțenia oglindită în ea, m-am simțit de parcă toată bucuria care mă cuprinsese se stinsese. Mi-a amintit de întunericul eclipsei de lună pe care o văzusem cu îngrijitoarea mea. Și așa s-a întâmplat să fie dintr-o dată eliberate toate spiritele rele care pândeau sub suprafața bucuriei mele. Oare dragostea pe care i-o port soțului meu este cea care mă îndeamnă să mor pentru el? Nu, se întâmplă doar, sub un pretext atât de rezonabil, ca eu să-mi ispășesc păcatul de-a fi dormit cu un altul. Neavând curajul de a mă sinucide, am netrebnica dorință de-a lăsa o impresie bună. Această netrebnicie a mea ar putea fi, probabil, tolerată. Sub pretextul de-a muri în locul soțului meu, nu-mi doream oare să mă răzbun pe amantul meu pentru ura pe care mi-o poartă, pentru disprețul lui față de mine, pentru poftele lui haine? O simplă privire aruncată asupra chipului său, în stare să stingă licărul misterios de viață care este precum razele lunii, mă îndeamnă să cred acest lucru. Am să mor nu pentru soțul meu, ci pentru mine. Am să mor pentru a-mi pedepsi iubitul pentru că mi-a rănit inima și pentru ranchiuna pe care i-o port pentru că mi-a pângărit corpul. Ah, nu sunt doar nedemnă de a trăi, dar sunt și nedemnă de a muri.
Dar acum, cu cât mai ușor îmi este să mor de-o moarte rușinoasă decât să trăiesc. Zâmbind, un zâmbet fals, am promis de nenumărate ori să-mi omorâm împreună soțul. Și pentru că îl duce mintea, trebuie să fi simțit din vorbele mele ce urmează să se întâmple dacă n-o să se țină de cuvânt. Este imposibil, așadar, ca după ce a făcut o asemenea promisiunea să mai dea înapoi. Este acel sunet vântul? Când mă gândesc că necazurile mele din acea zi se vor sfârși în această noapte, mă simt liniștită. Ziua de mâine își va împrăștia recea lumină asupra corpului meu decapitat. Dacă soțul meu va vedea, va… nu, nu trebuie să mă gândesc la el. Soțul meu mă iubește. Dar eu nu am puterea să-i întorc dragostea. Nu pot iubi decât un singur bărbat. Iar acel bărbat vine în această noapte să mă omoare. Chiar și lumina acestui opaiț este prea puternică pentru mine, torturată de iubitul meu, așa cum sunt.

Kesa suflă și stinge lumina. În curând, zgomotul slab al unui oblon se aude, iar razele palide ale lunii inundă încăperea.

Alexandru Ioan Despina