Fluent In French

Era pe vremea lui nea Nicu un banc în care De Gaulle face o vizită în România și la sosire se chinuie să încropească un salut în română, după care recunoaște extenuat – „Le roumaine est difficile!”. Ceaușescu încuviințează prompt și cu obidă –  „Mie-mi spui?”.
Morala superficială și generalizată ar putea fi că românii, in frunte cu guvernanții, au probleme cu limbile –  cea maternă și cele străine deopotrivă.
Eu am învățat franceza la școală. Ce-i drept, nu s-a lipit de mine cine știe ce, dar eu eram mulțumit. Citeam lecția din carte, și cine mă urmărea cu manualul în mână înțelegea ce vreau să spun. Profesoara se prindea și fără manual, că îl știa pe de rost. Nu prea reușeam să iau cinci, dar în ultima lecție din trimestru eram ascultat negreșit, luam un opt sau nouă și îmi ieșea media. Asta așa, treacă de la ea, că săraca nu prea era mulțumită de mine, se plângea că „pricep greu și uit instantaneu”. Văleu!
Deja când am terminat liceul știam cum se zice la patrie, la fabrică, la muncitori, știam și niște verbe – eram în special tare la infinitive. În timpul facultății am luat o binemeritată pauză de franceză, ca să revin la scurt timp după ce mi-am luat slujbă. L-am prostit pe șef să mă trimită la cursuri, „cu scoatere din producție”, așa era pe vremea aia. Cursurile se țineau la Palatul CFR și acolo am învățat despre un tip Vincent, care făcea tot felul de chestii prin Paris, de rămâneai cu gura căscată. Aveau proiector și ne puneau filme, aveam și teme acasă, profesoara era bună, era treabă serioasă, îmi plăcea. Mai făceam și bășcălie, ce-i drept, odată ne-a întrebat dacă știe cineva cum se zice „ciudă”, și cum nu știa nimeni m-am trezit eu cu mâna pe sus, ca Bulă, zic „oftication, doamna?”, dar se zicea altfel și nici n-a râs nimeni măcar. Nu prea știau de glumă. Altă dată am avut temă să facem niște propoziții cu nu mai știu ce formulări, am făcut eu unele brici, erau nu numai corecte dar și foarte spirituale, m-am gândit eu. Profesoara nu le-a găsit amuzante ci misogine, dar ce să priceapă ea, muierea? Eu făceam progrese la franceză și eram încântat.
Dar după aia am emigrat în Canada și am început să am îndoieli. Mă descurcam cât de cât în engleza mea primitivă, dar cu franceza era groasă. Nu înțelegeam o boabă din ce spuneau alții, iar când vorbeam eu, nici nu ghiceau că e franceză. Umilința supremă am suferit-o într-un service auto unde așteptând să-mi termine de reparat mașina am stat la taclale cu alți doi clienți, soț și soție, care așteptau și ei. Vorbeau engleză cu accentul tipic franțuzesc și din vorbă în vorbă au ajuns să mă întrebe dacă știu franceză. Le-am răspuns în glumă că știu să zic numai „Parlez vous anglais”. Nici în cele mai negre vise nu mi-aș fi închipuit că n-or să înțeleagă. A trebuit să repet de trei ori până într-un sfârșit el s-a prins și i-a explicat și ei. Ce dracu’, tot românul înțelege „Parlez vous anglais”, nu? Pentru ei ar trebui să fie floare la ureche.
Odată intrasem să mănânc micul dejun într-un restaurant din Montreal și reușisem să comand o omletă indicând o poză din meniu. Nu eram străin în Montreal, fusesem de multe ori înainte și mereu reușisem să mă descurc cu chelnerii francofoni folosind engleza. Dar băiatul ăsta peste care am dat era special, deși nu eram sigur în ce direcție: era oare versiunea quebecois a proverbialul vânzător ungur din Transilvania căruia îi ceri pâine în românește? Sau mai degrabă un Nilă crescut cu sirop de arțar, fugit de acasă cu colecția “Celine Dion” a familiei? În fine, de pe masă lipsea piperul și Nilă refuza să înțeleagă. Cum „Pepper, please!” nu avea sorți de izbândă, mi-am luat inima-n dinți, fie ce-o fi: „Poivre, s’il vous plait!” am comandat eu cu fermitate la început. A trebuit să repet, si a doua oară a sunat mai mult a rugăminte, apoi a scâncet. Nilă se uita la mine fascinat, cam cum se uita fi-miu la mă-sa când îi explica big bang-ul, ca răspuns la „mami, cine a umplut oceanul cu apă?”. Plodul cel puțin, după un moment de confuzie s-a regrupat, a concediat-o pe mă-sa și a revenit la excavatorul lui, în timp ce nevastă-mea s-a întins la loc pe șezlong să-și continue lectura,  încântată că mai bifase un episod din educația puradelului. Dar Nilă al meu nu avea de gând să se dea bătut si părea că își dorește sincer să comunice. Am decis să abordez situația din alt unghi, în spiritul imaginii care valorează cât o mie de cuvinte. De altfel, mia aia putea lejer fi înmulțită cu un coeficient barosan având în vedere accentul meu. Am început să gesticulez frenetic, încercând să redau gestul universal al flămândului care își pune piper in mâncare. Simultan mi-am ridicat spre el o privire plină de speranță și zâmbind fals-prietenos i-am explicat: „Piper în pizda mă-tii de bou, pricepi?”. Spre mirarea mea, am primit imediat confirmarea că a priceput – „Da’ pizda la mumă-ta îi mai frumos? Nu-i piper pui paprica, în pula calului!”. N-am apucat să mă dezmeticesc bine că el se și întorsese cu piperul pe care mi l-a întins râzând, nu se supărase. Am intrat în vorbă cu el, de-abia venise și el în Canada („de vreo doi luni și jumate”) și era din Târgu Mureș, dar lucrase o vreme prin Franța și Germania. Își căuta de lucru în computere, i-am dat numărul meu de telefon și i-am promis că o să-i depun cv-ul la mine la muncă, după care am cerut nota și am plecat fără să-l mai jignesc cu vreun ciubuc.
Mi-am amintit cum trecusem și eu prin asta cu câțiva ani in urmă, când de-abia aterizasem între hocheiști. Pornisem în căutarea unei slujbe înarmat cu un „résumé” modificat genetic,  moșit succesiv de vreo trei binevoitori cu vastă „experiență în Canada”.  Proaspăt emigrant, stingher în lumea nouă, cauți puncte de sprijin în comunitatea românească. Orice compatriot întâlnit se oferă generos să te ajute cu sfaturi iar cv-ul este unul dintre subiectele favorite. Procesul de măsluire a cv-ului este așadar iterativ și oarecum arbitrar.  În cazul meu a început cu un anume Popescu. Nu îmi amintesc cum ne-am cunoscut și nici n-am mai auzit de el de atunci, dar într-o seară a trecut pe la mine „s-o rezolvam cu résuméul”. Așezat confortabil pe un fotoliu cam șubred, l-a studiat preț de câteva secunde.  L-a trântit apoi dezgustat pe masă, și-a scos ochelarii și m-a privit în ochi (mi-am amintit de Emil Constantinescu la dezbaterea televizată de dinaintea prezidențialelor din ’96)
– De cât timp zici că ești aici? (deși știa)
– O lună.
– Fii atent, să nu aștepți să-ți dau mură-n gură, te învăț și ți-l faci singur!
Era genul de pedagog biblic, trebuia să-mi prind singur peștele.
Apucă iar hârtia și își începu cu voce tare recenzia: „Nume, adresă, studii, aia, aia, ok. Limbi: engleză și română”
– Hm,  engleză și română. Observi problema?
– Ce problemă?
– În ce țara suntem noi?
– Canada.
– Și? Tot nu înțelegi?
– Să tai româna?
Prostia mea începea să-l irite. Mi-a aruncat o privire ca de la pilon al diasporei la simplu căpșunar, dar a decis totuși să-mi mai dea o șansă:
– Fii atent, alege tu un obiect din casa asta și adu-l încoace.
– Ce obiect?
– Orice vrei tu.
I-am întins o linguriță.
– E bună asta?
– Nu. Ia și tu ceva cu etichetă. Dar întâi închide te rog robinetul ăla la baie, că picuratul ăsta mă scoate din minți. Nu-ți bat vecinii in calorifer?
Am dat fuga și am închis ușa, că robinetul nu mergea bine. M-am întors și cu o sticlă de șampon, cu etichetă.
– Ăsta e bun?
– Perfect! Ia citește pe ea, ce zice acolo, mare?
– Head and shoulders.
– Lasă aia, mai jos.
– Shampoo.
– Excelent. Shampoo înseamnă șampon în en-gle-ză. Acum ia întoarce sticla pe partea ailaltă, ce zice?
Sucesc sticla, sar peste „Head and Shoulders” să nu-l enervez și citesc amuzat cu voce tare:
– Shampoo, am improvizat eu. Șampon în englezește, nu?
– Mă rog, da, dar ia vezi mai departe.
– Aloe Vera (am continuat eu să bat câmpii).
–  Irelevant, mai departe.
– For dry or damaged hair.
– Stop! Adică de păr uscat, în en-gle-zeș-te. Acum întoarce sticla, ce zice?
– Dracu’ știe, bănuiesc că același lucru în franceză.
– Ai văzut?! și de ce nu apare în résumé, mă rog?
– Nu vreau să mă fac coafeză. Scuze, a fost o glumă proastă. Pentru că nu știu franceză…
– Păi tocmai ai învățat cum se zice la păr uscat!
Considerând că și-a demonstrat superioritatea, dacă mai era nevoie de așa ceva, a revenit la un ton colegial:
– Nu mai fi așa ortodox, mai rotunjește-le și tu un pic, toți fac așa. Nu zice nimeni să te dai tătic, uite, scrie și tu acolo „basic French”.
Zis și făcut, în cv-ul meu a apărut franceza, nivel începător, ce-i drept.
Dar nu m-am oprit aici. După o vreme a mai apărut un voluntar, un băiat de pe lângă Craiova, care mi-a lut și el cv-ul la purecat. A fost de altfel geniul care mi-a deschis ochii. A citit atent, mi-a corectat pe ici-colo cu bunăvoință,  dar când a văzut „basic French” a luat foc: „Cine-ți făcu vere sărăcia asta de résumé?  Mă topiși! Pai bă, nărodule, ăla când citește aci zice că tu nu știi decât furculision, mă. Nu-ți dete prin cap să măi pui și tu o țâră de la tine?”. Și am pus.
În sfârșit se făcuse dreptate. După ani de muncă, frustrări si sacrificii, răsărise soarele și la mine în résumé: promovasem la „Fluent in French”.

Ionut Filip