Pe la începutul anilor ’90, lucram într-o instituţie nou-înfiinţată, unde, ca la orice început, entuziasmul era foarte mare, dar invers proporţional cu experienţa.
Unul dintre şefii noştri se apucase să realizeze un studiu cu conotaţie oarecum ştiinţifică şi, aşa cum se proceda pe atunci, îl scrisese de mână, după care îl dăduse Tanţei – dactilografă devenită peste noapte „operator maşini de calcul” – să-l culeagă.
Biroul meu, unde lucram împreună cu câţiva colegi şi colege, printre care şi Costel, se afla chiar vizavi de cel unde Tanţa năduşea printre termeni ştiinţifici. Chestia cu năduşitul chiar era adevărată: în ciuda faptului că era o femeie extrem de curăţică, trebuie să amintesc amănuntul că povestea se petrecea vara, iar în vremile alea aerul condiţionat era la fel de exotic ca francul elveţian pe la începutul anilor 2000; dar motivul real al transpiraţiei îl constituia, de fapt, hăţişul cu aspect savant în care, pe măsură ce înainta cu descâlcitul, se încurca mai rău în loc să se lumineze cumva.
Astfel că, într-o bună zi, ne pomenim că Tanţa deschide cu îndoială sfioasă uşa biroului nostru, cu ciorna pomenitei lucrări docte în mână şi, cu ezitări evidente, începe:
– Băi, fraţilor, nu ştiu cum să-ntreb… da’ să nu râdeţi de mine… Puteţi să mă ajutaţi şi pe mine cu ceva?
– Sigur, Tanţo! sărim noi în ajutor cu toată amabilitatea, neştiind de fapt ce ne aşteaptă.
– Nu sunt sigură că-nţeleg ce scrie aici, ne arată biata femeie pe manuscriptul cu pricina.
Ne uităm noi cu atenţie, chiar mai multă decât era necesară, şi constatăm că, la prima vedere, enigma nu era chiar atât de enigmatică:
– Irefutabil scrie, Tanţo, zicem noi cam toţi într-un glas.
– Aha! răsuflă Tanţa uşurată. Bine, mulţumesc. Şi dă să iasă, dar, din cadrul uşii, se întoarce din nou spre noi:
– Da’ ce-nseamnă, mă rog, irefutabil?
Fără intenţie, „operatorul maşini de calcul” ne băgase în capcană: asta era de fapt adevărata încercare, pentru care fuseserăm prinşi complet nepregătiţi. Şi începem să căutăm – nesiguri noi înşine de înţelesul blestematului de cuvânt – exprimări cât mai simple ca s-o lămurim pe Tanţa.
În timp ce noi pendulam printre ăă-uri şi îî-uri prelungite încercând să formulăm o explicaţie cât de cât verosimilă şi comprehensibilă (cu siguranţă alţi termeni dragi colegei noastre dactilografe), Costel, absolvent de filologie, foarte săritor de felul lui, se repede la un dicţionar Larousse – aveam o asemenea minunăţie în birou, era chiar o ediţie foarte recentă – găseşte pagina care îi trebuia şi îi explică Tanţei cu aerul că „mai clar de-atât nu se poate”:
– Uite, dragă Tanţa (el mai era şi extrem de politicos), să vedem ce zice cartea, ca să nu ne-ncurcăm. Care va să zică, irréfutable: qu’on ne peut pas être réfuté.
– Mersi, Costele, eşti un drăguţ, ca de obicei, zice Tanţa, arătând ca şi cum s-ar fi edificat pe deplin. Dar, întorcându-se spre uşă să plece, mai adaugă ca pentru sine, dar suficient de tare ca să auzim şi noi: Adică, irefutabil: care nu poate fi ref..ut!
Debut în literatură: octombrie 1985, în revista literară constănțeană Tomis, unde apar 7 poeme.
Debut în volum: în 1990, cu Muntele de sunete.
Nominalizat în 1992 ca semifinalist al North American Open Poetry Contest. Poemul trimis la concurs este publicat în culegerea A Question of Balance. În 1995 este nominalizat pentru titlul de Poet of the Year de către International Society of Poets.
Volume de autor: Muntele de sunete – poeme (Editura Militară, București, 1990); Deliricatese și spleendori – poeme (Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2015); La Străini – proză (Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2017); Songbook – poeme și Fotografie cu înger lipsă – poeme (Fundația Culturală Antares, Galați, ambele în 2018); La Străini: viețile secrete – proză (ediție ne varietur, Tritonic, București, 2020); Ciuma neagră. Negustorii de cuvinte – roman (Junimea, Iași, 2020). Prezent și în câteva volume colective.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2018. Conferențiar universitar pe discipline din domeniul relațiilor publice.
„Tanţa năduşea printre termeni ştiinţifici” – mi-a placut in mod deosebit, dar sunt si altele :)
O cacofonie: „amintesc că”
M-a distrat aceasta anecdota.
Mulţumesc, Damian! Încerc să fac un fel de culegere de proze scurte care să servească de fapt drept pilde despre câte bariere stau în calea comunicării şi, totuşi, reuşim să comunicăm. Proza de faţă e una dintre ele.
În privinţa cacofoniei, nu sunt sigur. Dacă ar fi fost „amintească că”, da, n-aş fi avut nimic de zis. Pentru mine evitarea cacofoniilor e chiar o obsesie, deci nu mi-a scăpat. O să verific să văd dacă şi astfel de sintagme intră în această categorie.
Asa stiam eu, ca parca un „c” langa alt „c” ar fi cacofonie, dar oricum ar fi nu se aude bine „cîcă” :D
Bancurile reale au un farmec unic :)
Inutilă în peisajul autohton, dar utilă aiurea și-n alte circumstanțe. Dacă nimeni n-ar folosi cuvințe prețioase, n-am mai avea nevoie decât de dicționare tehnice.
Erată: Lui Tanța = Tanței.
Asta imi aminteste de un profesor din facultate care ne explica cum e cu circuitele basculante – ba sculeaza ba nu sculeaza. Mi-a placut stilul.
Pe de alta parte as fi luat-o mai pe ocolite – intrebarea directa a Tantei („ce inseamna irefutabil?” ) a dat de gol totul facind finalul foarte previzibil. Ce-i drept mintea mea e cumva calata sa descopere imediat prostii de genul asta si sa ignore chastiile importante, poate la altii mai norocosi e diferit
@Damian Ottis: Am reformulat „amintesc că”; am şi verificat însă cum stăm cu cacofoniile şi… nu e cacofonie. E adevărat că, la citire cu glas tare, s-ar putea ca rezultatul să nu fie cel mai plăcut, de aceea am şi modificat. Mulţumesc.
@Alexandru Ioan Despina: Tanţei – am schimbat, mulţumesc pentru semnalare. N-am nimic împotriva utilizării cuvintelor mai speciale, cu condiţia ca ele să fie utilizate într-un context în care au şanse să fie receptate cât de cât corect. Altfel putem intra în situaţii cu totul absurde, precum cea cu interviul de tip vox populi de acum mai bine de douăzeci de ani, când o echipă de jurnalişti întreba cetăţenii de pe stradă „cine are cel mai mare libido din ţară”, iar unul dintre răspunsurile memorabile a fost „Iliescu, păi nu le are el pe toate, că-i preşedinte?”.
Una pe zi. Pastila de râs.
Biata Tanța nu avea un DEX on line atunci… Și cu toate acestea dactilografele erau cele care știau semnificația celor mai multe neologisme, deoarece se întâlnea cu ele. Desigur trebuia să le și intereseze, nu doar să scrie mecanic.
Am citit cu nostalgie și m-am amuzat. Mica proză este scrisă corect și mai ales foarte cursiv.
Sofy
Chiar asa, ce mult s-a simplificat procesul creatiei; scritorul avind la indemina DEX online (ce mult timp se pierdea cu rasfoitul paginilor), dictionarul de sinonime si alte surse cum ar fi wikipedia. De fapt mai corect spus e „procesul scrierii” pt ca uneltele mai sus mentionate nu prea ajuta la creatia propriu-zisa ci la sintaxa si fluiditatea frazei.
@Sofia Sinca: Mulţumesc, Sofy! Tanţa nu era deloc limitată (ea există în realitate şi a evoluat), numai că n-avea de unde să ştie chiar toate cuvintele trăsnite.
@Cornel Bălan: E adevărat, mulţimea de instrumente online pe care le accesezi în câteva minute/secunde nu ţin loc de creativitate. Ba, aş zice eu, dimpotrivă: acum vreo 25 de ani, când urma să scriu un text, trebuia să-mi fac timp liber să merg la bibliotecă, să mă încadrez în programul bibliotecii şi în limitele cărţilor disponibile acolo ş.a.m.d., dar, în timp ce mă pregăteam pentru toate astea, „motoraşele” mergeau înainte şi povestea căpăta noi dimensiuni, se adăugau noi detalii… Până la urmă, e bine oricum, numai să ai de ce şi cu ce…:)