De la Tomis la Massallia. Excursia sfântului Casian și rădăcinile creștine ale Europei

Periplul Sfântului Casian ne demonstrează cât de mică este lumea și cum poate fi ea înconjurată cu piciorul, și nu fără folos. Astăzi suntem blazați, nemulțumiți și îmbuibați și protestăm anemic din vârful patului, cu laptopul pe genunchi de fiecare dată când ni se pare că dreptul animalelor s-a încălcat. Beneficiile excursiei lui Ioan Casian se pot vedea însă și astăzi, după aproape două mii de ani.
Sfantul Ioan Casian s-a născut în Sciția Mică pe malurile Pontului Euxin, la 30 de kilometri de cetatea Tomis. Petrece anii tinereții în recluziune într-o văgăună din vârful unui deal calcaros și pleacă apoi pe jos și cu corabia la Ierusalim, stă aici o vreme, apoi intră în pustia Egiptului, zisă pustia Sketică, unde face câțiva ani de ucenicie pe lângă sfântul Macarie Egipteanul. Suntem în vremea Sinodului al Doilea Ecumenic, iar peste romei domnește bazileul Teodosie Întâiul.
La Constantinopol se împrietenește – cum altfel, căci lumea bună era puțină și atunci – cu sfântul Ioan Gură de Aur, care avea de dus un război personal cu împărăteasa   Eudoxia, război pe care l-a pierdut până la urmă căci fu surghiunit pe coasta de răsărit a Mării Negre, în Georgia de azi. Și noi tot astfel am fost considerați cu patru sute de ani mai înainte  a fi locuitori  ai capătului lumii, ne  amintim de exilul poetului  Ovidiu la Tomis, exil care pentru el a fost o mare umilință, ce și-a jelit-o toată viața. Ei bine, sfântul Ioan Hrisostom nu a apucat să vadă țărmul Georgiei nici măcar în zare, căci a murit pe drum.
Ne întoarcem la sfântul nostru străromân, Ioan Casian. Văzând neplăcerile și persecuțiile pe care le suferea sfântul Ioan Hrisostom, pleacă la Roma pentru a solicita o intervenție din partea Papei Inocențiu, care avea putere de influență la curtea imperială. Să nu uităm însă că atunci un șef al Bisericii intra cam cu ploconeală la Împărat. Nu știu cum s-a întâmplat, poate s-a tergiversat prea mult și sfântul Ioan Gură de Aur murise între timp, cert este că nimic nu s-a mișcat. Bine, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost reabilitat la 30 de ani dupa moartea sa, și moaștele sale au fost aduse cu cinste în Capitala imperiului de către împăratul Teodosie al II-lea, care le-a întâmpinat cu alai și cu tămâie la porțile cetății. Așa se face că omul nostru a stat ce a stat la Roma dar după o vreme a plecat, și anume nu s-a mai întors acasă la Constanța ci s-a suit într-o corabie, a trecut pe lângă Sardinia și Corsica și a debarcat la Marsilia, pe tărâmul galilor. Aici întemeiază vreo 3-4 mânăstiri, scrie un tratat al vieții mânăstirești și niște amintiri cu mare talent literar, în care povestește despre asceții pe care i-a cunoscut în Egipt. Semințele Cuvântului, culese din  Orient, purtate pe valurile mării, au încolțit în Galia. Bine, nu doar semințele Cuvântului, ci și ale neghinei, știrului și pălămidei, căci vă amintiți de prostiile cu Sfântul Graal vehiculate în Codul lui daVinci.
Și asta nu este totul. Cam în aceeași vreme cu sfântul  Casian, un alt personaj vedea lumina zilei  în Panonia, localitatea Szombathely, Ungaria de azi. Tot imperiul Roman era și acolo, căci nu prea  exista ceva în afara granițelor Imperiului. Este sfântul Martin de Tours, care va ajunge episcop în vestul Galiei. Era fiul unui ofițer, care, plecând cu garnizoana din loc in loc, își lua și familia cu el. Încă nu venise dezlegarea creștinilor prin Edictul de la Milan, când micul Martin, de 10 ani, a început să participe pe ascuns la întâlnirile creștinilor. Știți cine era împărat? Cumplitul Dioclețian, omorâtorul de creștini prin chinuri sadice, de neînchipuit. Sfântul Martin a rămas în armată ca și tatăl său, urmând de altfel o poruncă imperială: fiii de militari erau obligați să se facă și ei militari. O fi fost vreo rațiune la mijloc, cine știe. În anul 334, trupa din care făcea parte și Sfântul Martin a staționat în localitatea Samarobriva, din Galia (Amiens, Franta). La porțile orașului, el a întâlnit un cerșetor cu hainele rupte. Simțind multă milă față de acesta, Martin și-a tăiat în două mantia militară și i-a dăruit cerșetorului o jumătate. În acea noapte, el l-a visat pe Iisus Hristos îmbrăcat cu mantia pe care el o dăruise cerșetorului, zicând îngerilor: „Martin, care este numai catehumen, m-a îmbrăcat cu veșmântul acesta!”
In 371 Martin a fost ales al 3-lea episcop de Tours. În 397 a murit. Este unul dintre luminătorii din început ai neamului francilor, care nu erau încă francezii de astăzi. Regele Clovis I a hotărât ca Sfântul Martin să fie așezat drept ocrotitor al francilor și al dinastiei merovingiene. Mormântul său a fost un important punct de oprire al pelerinajelor din Evul Mediu. In anul 1562, in timpul războaielor religioase, hughenoții au jefuit mormântul Sfantului Martin, care va fi distrus complet în timpul Revoluției Franceze. Pentru a nu se mai putea reconstrui vreodată biserica de deasupra mormântului, necredincioșii au construit pe locul cu pricina două străzi.
Cu timpul puterea Romei  slăbi așa de mult în Occident, încât popoarele nordului, vikingii, au evadat din mlaștinile lor sterpe, și-au pus căciulile cu coarne de bivol pe cap, s-au suit în corăbii și au început să înconjoare Europa, în căutare de climat mai blând și mâncare mediteraneeană “con basilico e olive oil”. Au tracasat o vreme locuitorii Britaniei, care nu se numeau încă englezi ci anglo-saxoni, nu s-au lipit atunci de ei dar vor reveni aici peste un timp definitiv și vor da naștere poporului englez și limbii engleze, această minune a  comunicării de care ne folosim cu toții astăzi. În trecere prin nordul Franciei lui Clovis au debarcat o parte, așa-numiții normanzi, dar încă nu s-a format poporul francez nici de data asta. Au dat ocolul Spaniei, au pătruns în Mediterana prin Gibraltar și s-au oprit în Malta și Sicilia unde au stăpânit vreo 400 de ani. Bizantinii erau încă forte și nu i-au lăsat să meargă mai departe, altfel, cine știe, făceau turul complet până la Gurile Dunării, unde ar fi avut competitori  cumanii, slavii și bulgarii – iar geto-dacii azi ar fi vorbit limba lui Thor.  Dar au rămas în Malta.
Am uitat să spun că vikingii mai întâi s-au creștinat, deja erai un nimeni în Europa ca păgân.
Imperiul Roman de Apus dispăruse de vreo 400 de ani, dar știți care e chestia? Oamenii aceia tot credeau că e doar o lacună temporară, un accident al istoriei. Imperiul data de atâta timp (o mie de ani! nouă și acum o sută de ani ni se pare că a fost înaintea erei noastre), organizase lucrurile așa de bine că mergeau ca de la sine, încât s-au zbătut să repare fiecare cum poate lipsa imperiului: mai cu prietenie, mai cu sila și prin  cucerire. Prima încercare a fost a lui Charlemagne. Scurt și fulgerător, cam cum a fost la Unirea lui Mihai Viteazu, refăcu imperiul de Apus – cam jumătate din ce fusese – dar s-a spart după moartea împăratului francilor. În sfârșit, se naște și poporul francez în urma morții lui Charlemagne, când urmașii săi și-au împărțit moștenirea și au trasat granița între ceea ce va deveni Franța la vest si Germania la est. Germanii nu s-au lăsat de izbeliște cu imperiul lor șchiop și au pus de un Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germana (!) pe ruinele căruia se va ridica fala Vienei.
Și cu asta ne-am mai apropiat de vremurile noastre, fără să fi atins nimic din ce s-a întâmplat în Orient, cu Bizanțul, cu rușii și cu turcii. Poate altă dată.
Privită în ansamblu, istoria Europei e coerentă. Cele ce se întâmplă azi și ne uimesc: obstinația cu care se dorește ținerea la suprafață a Uniunii Europene, din care toată lumea vrea să facă parte, răzvrătirile de la Kiev, ocuparea Crimeei, criza din estul Ucrainei, grecii, turcii și Constantinopolul, problema Ierusalimului și a evreilor, toate își au rădăcinile adânci și explicațiile ascunse în negura timpului.
După plecarea ultimului împărat roman au mai rămas câteva lucruri neterminate. Fără de veste, trecură însă două mii de ani peste urmașii Romei, de parcă ieri a fost.
La început de lume, dintr-o corabie, având cu sine semințele Cuvântului,  coboară pe țărmul Marsiliei un om.

Florin Giurcă

Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.

fgiurca.blogspot.ro/