Explozia unei siliconate (fragment)

La vremea aceea, aveam obiceiul să iau cina deseori la restaurantul Oberon de pe bulevard. Îl consideram select (poate că așa și era, judecând după îmbrăcămintea clienților și prețul ciudatelor feluri de mâncare din meniu). Ceea ce mă încânta însă mai mult era sunetul dulce al muzicii clasice pe care orchestra o interpreta înainte de nelipsitele cântece lăutărești, romanțe și alte melodii care erau la modă pe atunci. Exista și o pianină, într-un colț al estradei, înaltă și cafenie, mânuită cu iscusință de un instrumentist bătrân, cu ochelari rotunzi și chelia strălucindu-i în lumina pală a celor două candelabre din tavan. Interpreta uneori frânturi din opera lui Chopin, pianistul meu preferat, dar și, ceva mai rar, din Liszt sau Schubert. Pianistul era singurul din orchestră care nu avea figură de lăutar, distingându-se prin suplețea grumazului, ochelarii de intelectual, mișcările sale bine cântărite și fin executate, contrastând cu gușele lipoase și abdomenele exagerat de bombate (carnea atârnând în valuri sub stofa neagră a pantalonilor prinși în curele), dizgrația și murdăria imprimată pe chipurile diforme ale colegilor săi. Multă vreme m-a încântat acel pianist, pe care aș fi vrut atunci să îl cumpăr, cu tot cu pianină, să îl așez într-un colț al garsonierei mele, ca pe o lampă cu picior, tratându-l doar ca pe un alt obiect dintre cele atât de multe pe care omul le posedă și care, la o simplă comandă a acestuia, îi satisfac orice dorință. Năzuința mea era să îl aud cântând în fiecare zi, de fiecare dată când citeam, luam masa, făceam dragoste cu vreo femeie sau pur și simplu mă zgâiam prin sticla prăfuită a ferestrei, reflectând, la orașul pustiit pe timpul nopții și plin de acea forfotă zgomotoasă, istovitoare, în timpul zilei. Cina în oraș era pentru mine, așadar, prilej de profundă destindere, de regăsire a armoniei interioare și, de ce nu, de ostentație (căci nu oricine își putea permite să ia masa la Oberon).

Seara în care am avut viziunea (o pot oare numi astfel sau era doar realitatea din mintea mea, materializată, amestecată cu realitatea celorlalți?) pe care sunt pe cale să o descriu, era doar a doua de la externarea din spital. Aveam încă degetele mâinii stângi bandajate. Mă tot căznisem, pe drum, să le ascund în buzunarul pantalonilor, căci îmi dădeau un aspect de bolnav, de bărbat vulnerabil, însă fiind un bandaj destul de grosolan (mi-l făcuse asistenta-elefant înainte de externare, cu atâta ciudă și smuceală încât îmi venea să strig de durere, să o înjur sau, mai rău, să o plesnesc), nu putusem strecura mâna decât în buzunarul sacoului. Fiind și acela neîncăpător, cele trei degete sănătoase îmi rămaseră afară, agățate de margine, ca și cum aș fi ascuns acolo o bombă, ceea ce mă făcea să par ridicol și suspect. În restaurant, nu am găsit altă posibilitate decât aceea de a îmi ține mâna stângă în poală, în timp ce mâncam, folosind doar dreapta. Era aglomerat în acea seară. Rămăseseră doar două mese neocupate, în fundul sălii, însă și pe acelea se așezase un carton alb pe care era scris cu litere mari, de tipar: ”REZERVAT”. Pianistul terminase repede cu prostiile (un Nocturne în cis-Moll de Chopin) iar formația trecuse la melodii ale grupului Azur: ”Pe nisipul de la mare eu am scris numele tău/A venit furtună noaptea, l-a șters și îmi pare rău…” Solistul formației, cu o voce gâjâită și mișcări din trunchi și din capul enorm, se strâmba de parcă ar fi mușcat dintr-o lămâie, pe măsură ce scotea din gâtlej acel ”măi” tărăgănat de la finalul versurilor refrenului. Pianistul cedă locul unui organist tinerel, cu o mină înfricoșată, dar care reușea să țină destul de bine isonul celorlalți instrumentiști. Bătrânul pianist se așeză la una dintre mesele rezervate, alături de o blondă creață, între două vârste, abia intrată în restaurant.

În ultimele zile, nu făcusem altceva decât să mă gândesc la doamna doctor, la spectrul ei bălai-albăstrui, la zâmbetul său minunat. Mi se acordaseră două luni de concediu medical, așa că toată ziua mi-o petreceam acum în lectură și cugetare. Seara, când se mai răcorea afară, ieșeam la plimbare de-a lungul bulevardului, apoi mă aventuram pe străduțe lăturalnice, intram în parcuri cu iarbă înaltă, cu bănci de lemn găinățate de porumbei și fântâni arteziene defecte, ale căror nimfe și îngerași de piatră căpătaseră o nuanță verzui-cafenie, privind în gol, cu ochii lor de piatră, fără iris, cu brațele înălțate, de parcă ar fi pretins mântuire. Eram decepționat că nu reușisem să îi aflu nici măcar numele, căci din acea seară veniseră alți doctori să mă viziteze, iar pe ea nu o mai văzusem nici măcar prin curtea spitalului, pe care o străbătusem în lung și în lat doar în speranța că, din întâmplare, aș fi putut-o întâlni. Eram atras de o himeră, una superbă însă fugarnică, un parfum îmbietor care se risipește înainte de a-i cunoaște esența, înainte de a te scălda în îmbierea sa evanescentă. Cel mai înțelept lucru era să o uit, chiar dacă mi se întipărise atât de bine în memorie, chiar dacă începuse să îmi apară în vise și să îmi tulbure chiar și momentele de cugetare. O vedeam pe ea sau identificam unele trăsături ale sale în descrierea personajelor din cărțile pe care le citeam, în femeile care îmi treceau alăturea pe stradă sau chiar în bustul vânzătoarelor de ziare de la chioșcuri. Îmi repetam că sunt absurd, că nu mă puteam îndrăgosti de un spectru, că exageram cu dramatismul și autocompătimirea, însă în același timp realizam că niciuna dintre aceste tribulații ale mele nu mă turmentau cu încuviințarea mea și că erau ca o obsesie străină, externă, care își răspândise plasa străvezie peste creierul meu, peste rațiunea și inima mea.

A o uita nu putea să fie prea greu. Trebuia doar să îmi ocup mintea și timpul cu o altă femeie. Iată, la nici două mese mai încolo, o superbă blondă într-o rochie decoltată, viorie, părea să îmi împărtășească zbuciumul singurătății. În privirea sa goală, decepționată, am citit o invitație deșănțată, o dorință de a fi însoțită. Mi-am asumat riscul presupunerii, trimițându-i un pahar de vin roșu la masă și un trandafir alb. Ea mi-a propus, în urma acestui gest, trimițându-mi vorbă prin același chelner, să luăm cina amândoi la masa ei. Chelnerii, bucuroși că se mai eliberează un loc în restaurant, s-au grăbit să îmi care porția și tacâmurile într-acolo, urmați fiind de mine – zâmbet larg și umerii de o infatuare exagerată.

O chema Minerva și, în ciuda faptului că îmi spusese că se trage dintr-o familie de țigani (fapt ce nu m-a incomodat deloc, ba chiar mi-a stârnit curiozitatea și mi-a aprins călcâiele, punându-mi nădejdea în iubirea pătimașă a țigăncilor), avea un păr blond, inelat și un ten nespus de palid. Buza de sus, cărnoasă, se arcuia perfect deasupra danturii imaculate, iar sânii plini, enormi, i se rostogoleau voluptuos pe toracele moale, susținut de o talie impecabilă, subțire și atrăgătoare. Era studentă la Litere. Anul al doilea. Însemna că aveam de-a face cu o femeie foarte tânără, cu vârsta poate jumătate din a mea. Însă cum dânsa nu m-a întrebat nimic despre vârstă, și cum la vremea aceea mi se spunea că arăt mult mai tânăr, am trecut ușor peste acest prim impediment. Când m-a întrebat ce e cu bandajul, mi s-a părut prilejul perfect să încep o conversație despre atelierul tipografic, despre bibilioteca mea și autorii pe care îi citisem recent, precum și despre scriitorii mei preferați și operele lor. Fiind studentă la Litere, mi-am imaginat că o pasionează literatura și că nu i-ar face plăcere mai mare decât aceea de a întâlni un bărbat cu aceleași preocupări. Aceasta fusese însă o presupunere mult prea riscantă, căci Minerva începu să caște, discret, încă de la primele mele încercări de a îi explica de ce îl consideram pe Kafka un mare scriitor, însă nu mai mare decât Pirandello. Aveam pe atunci, ca și astăzi dealtfel, prostul obicei de a mă lăsa purtat de val atunci când începeam o discuție despre literatură. Chit că cel de atunci era un solilocviu, simțeam că am să pot captiva în cele din urmă atenția și interesul Minervei și îmi presăram observațiile cu glume cerebrale, la care râdeam mai mult de unul singur, ca o veritabilă hienă intelectuală.

Deodată, în lumina slabă a candelabrelor ce se răsfrângea în zeci de pătrățele și romburi tradafirii pe pieptul generos și pe gâtul Minervei mele, am avut o vedenie atât de stranie și totuși mai reală de zeci de ori decât visul cu pădurea înflăcărată, mai reală decât viața însăși, căci era ca și când eul infinit, atotcuprinzător, lucrând prin conștiința mea finită, ar fi generat lucrurile și ființele și spațiul din jurul meu, ca și cum realitatea nu ar fi fost altceva decât produsul conștiinței mele demiurge.

Minerva se apropia, pe măsură ce eu continuam să trăncănesc despre literatură, de o stare explozivă, de parcă fiecare milimetru al pielii sale ar fi dorit cu ardoare să se descompună, cu violență și iuțeală. Țesutul său epitelial de acoperire, la nivelul căruia desișul firelor de păr fusese cosit și care fusese uns cu cine știe ce alifie, așa încât acum căpătase o nuanță argintie și strălucitoare, o aromă dulce de ananas feliat și, în general, un aspect strălucitor, se dilata tot mai mult, mai vizibil, asemenea unei mingi de cauciuc, umflată cu o pompă, în spatele blocului, de către un grup impacient de adolescenți care speră să mai apuce să joace o miuță înainte de lăsarea completă a serii peste cartier. Niciunul dintre clienții restaurantului nu părea să fi observat ce se petrecea cu Minerva mea. Continuau să felieze cu pofta câinelui lui Pavlov aluatul pufos al pizzelor, cu acele cuțite boante, de inox, cu pete albe, de detergent, murdărindu-le mânerele cenușii, aruncând priviri furtive în jurul lor, în speranța că nu vor fi observați atunci când își vor îndesa în gură îmbucăturile cu degetele lor murdare, ale căror burice le atinseseră sexele, în timpul urinării, volanele și mânerele portierelor de la mașinile luxoase în care veniseră, fundul granulos al buzunarelor blugilor, cavitățile calde și zemoase ale nasului, umerii partenerilor de viață și ai prietenilor ce îi însoțiseră la restaurant, banii plasticați, soioși, în timpul plății facturilor lunare și al prelevării de la bancomat, șireturile subțiri, tubiforme, ale pantofilor din piele de vițel, cheițele fermoarelor de la rochii, ciorapii mătăsoși, absorbantele de schimb și cele deja folosite, particulele de praf și moleculele de oxigen și azot și argon și dioxid de carbon din atmosferă și, într-o mai mică măsură, cele de neon și heliu și kripton și dioxid de sulf și metan și hidrogen. Eu singur, eu și globii mei oculari, încremenisem de spaimă și uimire înaintea desfășurării acelui spectacol terifiant al dilatării, ce prevestea, parcă, o explozie. Pântecele Minervei se umflase pe sub țesătura fină, de mătase, a rochiei sale liliachii. Substanța amorfă ce leagă țesutul epitelial de cel conjunctiv probabil că se evaporase, dispersându-se asemenea unui abur, ca o secreție gazoasă, căci pielea de pe cavitatea abdominală începu să i se încrețească și să se i usuce iar apoi să crape de-a lungul încrețiturilor și, odată cu ea, să plesnească și rochia de mătase cu reflexe verzui, scoțând la iveală ombilicul, care ieși din peștera lui întunecoasă și se înfățișă lumii ca un basorelief enigmatic de Michelangelo. Sub acea piele încrețită, secată de substanțele nutritive, celulele turtite și cubice și cilindrice ale epiteliului piereau, una câte una. Canalele îngălbenite ale glandelor exocrine, se topeau ca o lumânare aprinsă în seara de Înviere. Apoi, toată această masă de piele creponată de pe abdomen se răspândi uniform, de parcă pe sub pielea tânără a Minervei mele s-ar fi putut mișca, în voie, ca sub o pătură, copii zburdalnici, greu de stăpânit înainte să adoarmă. Primele care fură cuprinse de învăluirea acestui deșert oganic fură brațele sale palide, dezgolite de către rochia ei elegantă, cu decolteu generos și bretele subțiri, ca firele străvezii ale unei plase de păianjen. Vinele azurii ale brațelor Minervei pocniră, iar sângele lor deoxigenat prinse a se revărsa printre crăpăturile pielii, înroșind-o și înnegrind-o în același timp. Umerii ei se decojiră, iar capătul osului buretos al humerusului se agăță de una dintre bretele și o înglobă în cartilajul gelatinos al articulației umărului. Transformarea cea mai izbitoare însă, năpădi în scurt timp figura angelică a bietei mele muze. Chipul său rămăsese înmărmurit încă de la primele dilatații ale abdomenului. Însă acea încremenire, persistând vreme îndelungată pe chipul ei, se solidificase în cele din urmă, ca forma unei oale de lut, arse într-un cuptor de cărămidă. Era o expresie de pompeian secular, îngropat în lava pietrificată a necruțătorului Vezuviu. Albul sticlos al globilor oculari era singurul element ce mai putea aminti că acela fusese un chip uman. În rest, rimelul genelor și machiajul albăstriu al pleoapelor se amestecaseră în așa fel, încât nasul părea centrul unei spirale trasate haotic, ce ocupa fruntea și bărbia Minervei și pomeții ei osoși, care înainte mă uimiseră cu frumusețea lor ideală. Când și pielea feței începu să-i plesnească, sânge vinețiu i se prelinse de-a lungul obrajilor, amestecându-se cu spirala labirintică a produselor cosmetice. Stăteam în fața ei, încă înmărmurit, căci nu mai văzusem până atunci vreo femeie care să plângă cu sânge.

Ce spectacol bizar și înfiorător mi se arăta doar mie, la masa restaurantului din centrul orașului! Oare o luasem razna de tot? Mi se năzărea întreaga scenă a acelei respingătoare metamorfoze? Era oare aceea o metamorfoză, sau doar o desființare a sinelui? Căci dacă despre metamorfoză ar fi fost vorba, muream de curiozitate să văd în ce monstruozitate avea să se transforme Minerva mea. Dacă era vorba numai despre o înstrăinare a trăsăturilor umane, ca o sculptură excelentă ce se întoarce la blocul dreptunghiular de marmură din albul căruia a luat naștere, atunci oricum faptul ar fi fost unul interesant și unic. Astfel cugetam în sinea mea, fără să îmi treacă prin cap nici măcar vaga posibilitate a unei explozii, căci acel corp abrutizat își continua expansiunea, îmbrățișând valurile invizibile de molecule gazoase ale atmosferei. Buzele Minervei căpătară un colorit peratic, exfoliindu-se, cu pielițele răsucite asemenea unor coji de ceapă. Pavilioanele urechilor plesniră ca o castană coaptă, dezvăluind cartilajul elastic, cu fibrele sale de chilimbar, alcătuind un dedal de galerii eliptice, cu pereții leonini. După ce se umflă cât un trunchi de copac bătrân și deveni ca de teracotă, obrajii, brațele și minunatele-i picioare, acum doar niște cilindre gigantice, mânjite cu sânge, muza mea începu să trosnească din toate încheieturile. Acel trosnet semăna mai degrabă cu ticăitul unui ceas: intermitent însă din ce în ce mai rapid: tic-tac, tic-tac-tic-tac…

Primul care se descompuse în zeci, sute de fragmente de carne purpurie, care se împrăștiară pe podeaua de gresie albă a restaurantului, fu vintrele Minervei. Ombilicul, care își crescuse într-atât dimensiunile încât ajunsese cât un antebraț, fu proiectat, ca dintr-un arc cu coarda întinsă, până în peretele din fundul sălii, acolo unde se fixă, bălăbănindu-se, ca un falus erect. Fiecare dintre cele douăzeci de degete căzu în câte o farfurie, însă celor prezenți nici că le păsa. Continuau să își înfulece porțiile cu vădită indiferență. O doamnă, cu un sacou înflorat și părul castaniu, cu șuvițe rozalii, tuns bob, se înecă cu o unghie și bău multă apă până să-și revină. Un bărbat mult mai tânăr, probabil fiul sau ginerele, cu un cioc negru, îngrijit cu dibăcie și un sacou cenușiu, de stofă, o bătu îndelung cu palma peste spate. Apoi îi explică, binevoitor, luând drept exemplu degetul mare de la unul dintre picioarele Minervei, căzut în propria lui farfurie, că pentru a servi acele crustacee, carapacea (unghia) trebuia mai întâi îndepărtată. Mă minunam acum de interiorul cavității abdominale complet deschise a Minervei. Mușchii rectus abdominis și pyramidalis și transversus abdominis și obliquus internus și externus, zăceau împrăștiați împrejur în sute de bucățele. Mi-am scuturat poala de fibrele și tendoanele care mi se prinseseră de pantaloni. Stomacul, revărsându-și sucul gastric verzui, gălbui și negricios, împreună cu un morman de pastă bulgăroasă, smolită, zăcea sub masă, spart ca o bășică, încă legat de un fragment rozaliu, tubular, de esofag. Nimic nu mai rămăsese în acel pântece întunecat. Intestinele, cu membrana lor ridată, se agățaseră de candelabrele scumpe din tavan, împodobindu-le ca niște ghirlande nesfârșite. Vertebrele lombare, de un alb palid, se sprijineau de spătarele rotunjite, brune, ale oaselor coaxale, brăzdate de crăpături din pricina exploziei. Se mai putea observa doar acoperișul boltit al uterului, de un rozaliu nuanțat și un ovar de forma unei floricele albe de porumb, agățat de trompa falopiană, sinilie, pendulând ca un testicul, ca limba arămie a unui ceas cu pendulă. Pentru o clipită, înainte ca întreg corpul Minervei să se împrăștie în mii de particule radioactive, am zărit, între vertebrele sale lombare, o sferă cenușie, cu reflexe aurii, de dimensiunile unei nuci și textură de rocă. Aceasta se contractă, micșorându-se tot mai mult, iar în final căzu, rostogolindu-se pe osul sacral și explodând la ultimul impact cu fosa abdominală. Un curent de aer devastator mă ridică de pe scaun și mă izbi de perete, împreună cu masa și farfuriile și tacâmurile și scaunul și sosul picant, de smântână și usturoi, și ciupercile de pe feliile de pizza și fragmentele de sticlă spartă ale geamurilor din stradă ale restaurantului. Cămașa mi se agățase de ombilicul proeminent, fixat și acum de perete, care se solidificase, devenind ca de piatră, de parcă ar fi absorbit materialul grunjos al zugrăvelii. Am observat atunci că bandajul dispăruse, că îmi puteam mișca degetele în voie. Nici urmă de tăietură, unghiile îngrijite, curbe, străluceau la capătul lor. Nici măcar această ultimă explozie nu păru să capteze atenția celor prezenți în restaurant. Doar bătrânul pianist mă indică iubitei sale crețe, care strâmbă din nasul ei enorm, ca ciocul unui tucan. ”Dar asta e o pictură minunată, cherie,” spunea el, agitându-și brațele, încercând să descrie procedeul prin care ipotiza că artistul ar fi creat-o, lăudând îmbinarea spectaculoasă de culori și apreciind nivelul de abstractizare pe care pictorul voise să-l transmită, fără să renunțe, totuși, la silueta atât de vie, parcă, și la îmbrăcămintea, iată, contemporană, a protagonistului frescei. Însă creața, deloc interesată de asemenea baliverne, continua să înfulece niște fructe de mare întingându-le într-un sos granulos, cărămiziu. Din când în când, brațele poroase, rozii, ale vreunei caracatițe păreau i că se prind de buze, opunând rezistență, cu vârfurile lor spiralate, pe măsură ce erau mestecate și prinse în vârtejul întunecat al cavității bucale. Părea că percepe foarte vag vocea pianistului plicticos, bolborosind ceva despre artă. Capul ei se înclina pentru a aproba ceva ce nici măcar nu ascultase.

Locul din care fusesem proiectat cu violență scânteie, deodată și un spectru de radiații luminoase se prinse de retina mea dreaptă, mistuind-o. Ochiul stâng mi-l ținusem închis, ferindu-mi capul într-o parte. Un crater de dimensiunile unei camere se creă în podeaua restaurantului, înghițind mesele și scaunele în vârtejul de praf și pământ. Nici de această dată însă, mesenii nu se clintiră din loc. Continuau să-și mestece, cu nesaț, îmbucăturile. Unii ședeau acum pe țevi galbene de gaz, la subsol, ținându-și farfuriile pe brațe. Alții foloseau fundul rotund, de lemn, al vreunui butoi dogit pe post de masă. Chelnerii, cu pieptarele lor negre, catifelate, și cămășile albe, scrobite, coborau cu platourile de mâncare înșirate pe antebrațe de-a lungul pantei de pietriș și moloz ce lega încă pardoseala de gresie albă a restaurantului de podeaua cimentuită, cenușie, a subsolului. Chelnerii care nu aveau de adus bucate, ci trebuiau să ridice doar notele de plată, săreau cu sprinteneală în hăul întunecat, asemenea unor broaște surescitate pe malul unui lac, în pragul serii. Deasupra acestui crater obscur se înălțase, înnegrind tavanul, un nor de fum dens și înecăcios, la baza căruia o coloană portocalie, învăpăiată, susținea o pălărie de ciupercă nostimă, aprinsă, cu vâful rotunjit. Apoi, din înaltul plafonului, fumul se dispersă în colțurile sălii, umplând cu materia sa obscură văzduhul incolor. De undeva din perdeaua aceea de fum, au căzut pe podea, la picioarele mele, doi sâni: cei ai Minervei. Erau întregi, unul cu fața în jos iar celălalt invers, cu mamelonul cafeniu la vedere, îndreptat spre tavan. Desprinși de peretele toracic și de mușchii pectorali, aveau la bază două pungulițe transparente, gelatinoase, de silicon, ce sfârâiau, topindu-se, într-o miasmă de cauciuc vulcanizat. În acea clipă, fruntea bătrânului pianist se încruntă. Riduri orizontale îi brăzdau fiecare centrimetru de piele. Expresia sa deveni din ce în ce mai contrariată. Privirea, îngrozită, fixă, căuta în disperare o privire asemănătoare, pe fețele indiferente, lacome, ale celorlalți meseni. Firea sa de artist îl determina să caute să înțeleagă ceea ce, în jurul său, nimeni nu putea nici măcar să vadă. Vintrele blondei sale crețe, cu nasul de tucan, începu să se dilate. Am crezut că va avea loc o a treia, apoi o a patra explozie, după tiparul celor de dinainte. În schimb, se petrecu atunci ceva cu totul neașteptat. Ușa de la intrare, deși așchiată și îndoită, încă se mai putea deschide. În pragul ei apăru, ca de nicăieri, într-o rochie de smarald, ostentând un colier de perle, rotit de câteva ori în jurul grumazului și pantofi înalți, de safir, minunată și surâzătoare, doamna doctor Alice Rizescu. Pot afirma acest lucru acum, după ce l-am cunoscut, anume că cel din spatele ei, cu nas acvilin, cu mustață alla Raj Kapoor, părul de un negru ca smoala și ochii scrutători, puțin adus de spate însă înalt și încă prezentabil era el, Rizescu, om al legii care domnește peste societate, dar mai ales, soț al doamnei doctor Alice Rizescu. Și totul se nărui deodată în jurul meu, ca și cum nici măcar nu ar fi avut loc, de parcă se petrecuse doar în mintea mea iar acum Alice mă trezise din visul himeric și totuși atât de aievea, un vis din care nu revii deschizând ochii, ci inima.

Fumul s-a strâns la un loc sub pălăria înroșită a ciupercii, sânii s-au înălțat la ceruri, pierzându-se în coloana de fum ce se înșuruba ca o tornadă, fiind înglobată de ciuperca tot mai cărămizie. Chelnerii, cu pieptarele negre și cămășile scrobite, făcând salturi cu spatele, aterizau pe podeaua de gresie a restaurantului, încremenind într-o poziție perfect dreaptă a trunchiului, apoi, pășind cu spatele, dispăreau dindărătul unei uși care se deschidea singură. O lumină orbitoare converse înspre ceea ce fusese cândva o ciupercă de foc și fum iar acum arăta ca o sferă strălucitoare în care levitau mici fragmente plumburii. Bucățile de podea prinseră a călători în aer ca niște asteroizi, lovindu-se de cioburile de sticlă ale geamurilor din stradă care, la impactul cu bulgării de piatră, se reuneau în cioburi tot mai mari, prinzându-se de ramele lăcuite ale ferestrelor. Mesenii începură și ei să leviteze, ca niște trupuri fantomatice, căci tacâmurile de inox, hârburile de porțelan ale farfuriilor, plăcile alburii de gresie ale podelei, mesele și scaunele, un saxofon și un trandafir alb (cel dăruit de mine Minervei), treceau prin corpurile lor fără să le pricinuiască (sau să vindece?) răni, ca printr-o materie gazoasă, multicoloră. Retina mi se vindecă și, în timp ce mă întorceam la scaunul meu în levitație, vârfuri de ac începură să-mi străpungă jumătățile de deget, bandajul se prinse la locul său, iar mâna îmi deveni din nou enormă și sensibilă. Trupul Minervei se refăcuse, doar gaura din abdomen se mai vedea încă, pe când degetele îi mai zăceau încă în farfuriile mesenilor. O sferă aurie, cu reflexe cenușii, urcă spre vertebrele sale lombare, acolo unde se fixă, dublându-și diametrul. Ovarul oscilant fu tras înapoi de trompa falopiană, ca o nadă în firul unui pescar, iar intestinele, desprinzându-se din strasurile candelabrelor din tavan, se îngrămădiră ca niște arcuri, umplând cavitatea abdominală. Stomacul ajunse moale, cu esofagul înainte, care se târî pe sub coaste ca un șarpe rozaliu și lucios. Fibrele mușchilor obliquus externus și internus, transversus abdominis, pyramidalis și rectus abdominis se sudară și se împletiră, alcătuind o plasă compactă și elastică, de culoarea sângelui. Ombilicul, redobândindu-și materia cărnoasă, se fixă din nou în mijlocul pielii bombate, ca un dop în țeasta unei sticle de vin. Degetele se întoarseră, pe traiectorii parabolice, în mănunchiuri de câte cinci, încleindu-se cu sânge de cioturile articulate ale membrelor Minervei. Picăturile de sânge de pe față i se îngrămădiră în colțurile ochilor, iar spirala albăstrie de machiaj își alergă coada până când dispăru, lăsând o dâră strălucitoare pe pleoapele și genele femeii. Pielea încrețită i se netezi, vintrele îi reveni la forma obișnuită, buzele i se schimonosiră într-un zâmbet plictisit. În acel moment, de parcă așteptase ca totul să se liniștească, își făcu intrarea fabuloasa doamnă doctor Alice Rizescu.

Trebuie să o mai spun o dată, domnilor, trebuie să mai scriu încă o dată cât de minunată era acea făptură minunată! O întreagă viață am iubit-o de atunci. Fiecare milimetru al pielii sale – o operă de artă microscopică, așa cum întreg spectrul ei, însumând toți milimetrii de artă ai porilor săi, constituia un sfinx de o frumusețe sălbatică și nobilă, antică și modernă, încântătoare și înfricoșătoare în același timp. O gelozie ucigătoare mă cuprinse atunci când brațul său de Veneră se spijini de cel al lui Rizea, iar pașilor ei delicați, de felină, li se alăturară cei dizgrațioși, dizarmonici, invazivi, nepăsători ai soțului său. Ocupară cea de-a doua masă rezervată în fundul sălii, rotindu-și privirile ca pentru a recunoaște pe cineva cunoscut. Primul meu implus a fost acela de a îmi acoperi ochii cu mâna, însă în timp ce luam în calcul această posibilitate, o voce lăuntrică mă dezaproba sever, denunțându-mi lașitatea și instigându-mă la un duel al privirilor. Chiar dacă nu aș fi vrut ca ea să observe că nu sunt singur (acum regretam profund momentul în care am hotărâsem să îi ofer trandafirul Minervei și să mă mut cu cina la masa ei), consideram faptul că ea însăși este însoțită o greutate ce ar fi trebuit să echilibreze balanța. Dacă într-adevăr îi atrăsesem atenția cu acea remarcă din salon, dacă mă mai aflam printre gândurile sale – o concepție elegantă, atrăgătoare, o imagine a unui bărbat reverențios, atunci expresia sa mi-ar fi transmis acest lucru dacă privirile noastre s-ar fi încrucișat. Un fin observator, domnilor, nu se înșeală aproape niciodată. Ce ne păsa nouă de însoțitori? Ei nu erau și nici nu puteau fi altceva decât niște prelungiri izvorâte din corpusculii noștri bazali, niște trene filamentoase de protozoare citoplasmatice, solitare, atât de minuscule încât se pierdeau în umbra chipurilor noastre zâmbitoare.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/