De la vârsta de douăzeci de ani și până anul trecut, când am împlinit șaizeci și cinci, am lucrat într-o tipografie. Clădirea ce o adăpostește este și astăzi, la fel cum era și în prima zi în care m-am prezentat la lucru: un paralelipiped dreptunghic, văruit în alb, cu pereții externi zgrunțuroși și geamurile, cu gratii, la o înălțime la care nimeni, nici măcar cocoțat pe o scară, nu ar ajunge să le deschidă. Acea clădire din inima orașului fusese, înainte de cel de-al doilea război, moară de grâu, iar pe timpul războiului, depozit de armamente. Atunci când eu i-am cunoscut interiorul, am fost atras de zgomotul feluritelor mașinării ce răzbătea prin ușa întredeschisă, lăsată astfel pentru a se răcori muncitorii.
Era o vară caniculară. Soarele părea că dogorește până la topire șinele tramvai, creând iluzii optice, la nivelul solului, de materie care se îndoaie. Era mai liniște atunci pe bulevard, automobilele și motocicletele treceau mai rar și parcă mai domol. Salcâmii uriași, de o parte și de alta a carosabilului, își încrucișau umbrele coroanelor în mijlocul său, îndemnând parcă la o staționare sub acoperișul tricotat al ramurilor. Se opreau îndrăgostiți care se priveau în ochi cu sfială, încercând să deslușească misterul atracției din privirea celuilalt. Ei se țineau de mână, fie că îl deslușeau fie că nu și zâmbeau, mereu zâmbeau, nu doar cu mușchiul orbicular al buzelor ci și cu cei ai ochilor, cu pupila, irisul și cristalinul, iar excitația optică, călătorind de-a lungul nervului cu același nume, surâdea și ea în momentul interpretării mesajului între încrețiturile lobului occipital, doarece acest mesaj, decodificat, spunea: mă iubește, sunt cel mai fericit om de pe pământ!
Altfel stau lucrurile acum. Tinerii îndrăgostiți mai trec și astăzi de-a lungul bulevardului, însă trebuie să înfrunte un soare năprasnic, căci bătrânii salcâmi de altădată au fost retezați și înlocuiți cu pitici salcâmi japonezi, ce nu mai fac umbră nici măcar unui câine. Astăzi, bulevardul are câte trei benzi de circulație pe fiecare sens, iar motoarele automobilelor (dar mai ales cele ale motocicletelor) îi asurzesc până și pe cei care, nenorociți de soartă, nu pot auzi din naștere. Până și dulcea tandrețe de stradă aproape platonică a cuplurilor de altădată, a fost înlocuită de o repezeală detestabilă, ostentativă, pe cât de intensă pe atât de superficială. Membrii cuplului se sărută acum în mijlocul trotuarului, așa încât trebuie să te ferești de ei cu oarecare stânjeneală, căci te simți ca și cum ai privi, pe gaura cheii, direct în dormitorul lor, într-atât de înfocate și lipsite de inhibiție le sunt sărutările și atingerile. Iar dacă îți notează stânjeneala, îi răspund cu o icneală patetică sau cu o pipăire obscenă, însoțită de chicoteli și priviri cu subînțeles.
În acea vară caniculară, așadar, plimbându-mă, singur și mohorât (căci tocmai mă certasem cu părinții: voiau ca eu să urmez facultatea de teologie, așa cum făcuse un verișor de-al meu căruia, de curând, i se încredințase o parohie într-un sat necunoscut de prin Ardeal și pe care eu l-am considerat întotdeauna un țicnit și jumătate), cu mâinile în buzunare, pe sub salcâmii umbroși, am auzit ca un vuiet provenind dinăuntrul paralelipipedului alb pe lângă care treceam, de ani buni, cu voită nepăsare. Acel vuiet era asemenea unui huruit de tren: constant, intermitent, metalic.
Sunetul acesta, domnilor, avea să mă însoțească aproape zilnic, timp de patruzeci și cinci de ani, așa încât am ajuns, mai târziu, să îi cunosc fiecare tonalitate, dar mai ales fiecare variație, căci ea putea însemna că una dintre mașini nu a mai fost unsă de multă vreme, ori că vreo lamă s-a tocit și nu mai retează cu aceeași eficiență, ori că vreun bulon și-a dat drumul și face să trepideze piesa pe care o ținuse, până atunci, fixă. Primul dintre muncitori care sesiza această anomalie sonoră, ridica brațul înspre maistru. Maistrul îi făcea mai departe semn celui care se întâmpla să se găsească mai aproape de întrerupătoare sau de priză (căci unele mașinării nu erau dotate cu întrerupătoare). Acesta din urmă, cu un gest energic și privire hotărâtă, întrerupea în cele din urmă mașinăria cu pricina.
În mijlocul unui astfel de episod am nimerit eu, în acea vară, înăuntrul atelierului. M-am strecurat prin ușa întredeschisă cu o curiozitate adolescentină, caracter neastâmpărat și minte neștiutoare. Dintre aceste trăsături mi-a folosit îndeosebi neștiința, căci a fi neștiutor (aveam să aflu mai târziu, citindu-l pe Kafka), prezintă și un mare avantaj: acela că neștiutorul îndrăznește mai mult!
O multitudine de brațe metalice și platforme, benzi rulante și lanțuri, rotițe și curele, țevi contorsionate și elice de motor erau îngrămădite în mijlocul atelierului. Ceea ce mi-a atras însă atenția, au fost grămezile de hârtie albă, galbenă, cenușie, de toate dimensiunile și grosimile, care se aflau, pe suporturi de lemn, înșirate de-a lungul pereților atelierului. Erau clădite asemenea unor castele de nisip, căci muncitorii luau din grămezi fără să țină cont de armonia întregului, așa că nivelele turlelor de hârtie difereau de la grămadă la grămadă, de la turlă la turlă. Turnulețele se înălțau asemenea unor prisme patrulatere, singuratice, impresionante. Pe la jumătatea lor, vreun calup de hârtie, ieșit din rând, înfățișa un minunat balcon sub care să-ți fredonezi dragostea iubitei cu părul bălai, însoțit de o mandolină italiană. Fel și fel de ornamente luau naștere din desenele cartoanelor ce sigilau calupurile sau din dispoziția neregulată a unor coli, aparținând unui calup plesnit în mod accidental în timpul transportului. Se puteau observa cornișe și lambriuri, bazamente și capiteliuri și îți puteai imagina că sunt fabricate din ipsos sau polistiren. Chiar și turnul din Pisa se mai forma câteodată, cu înclinația sa de patru grade față de o axă imaginară, perpendiculară cu pământul, aplecându-se, din ce în ce mai amenințător, spre podeaua cimentuită.
”Ce stai și te uiți?” – îmi strigase atunci maistrul. ”Du-te mai repede, măi, gură-cască, de adă o șurubelniță! Vezi că motorul pierde? S-a spart rezervorul, crezi că avem așa mult ulei să facem risipă?”
Am și plecat, fără să îndrăznesc să mă opun, căci simțeam în vocea maistrului (de altfel un tip deloc aspru, așa cum dădea impresia la prima vedere) o autoritate de necontestat. Rămăsesem înmărmurit inițial, ca după o sperietură, însă această stare nu durase decât câteva sutimi de secundă. În secunda următoare, alergam înspre locul în care mi se păruse că văzusem, pe peretele de la intrare, fel și chip de scule. Erau acolo, într-adevăr, clești de fier și fierăstraie, chei franceze sau nefranceze, lițe și benzi izolatoare, tranzistori și rezistori, rulete, bobine de cupru și, în sfârșit, șurubelnițe. Am alergat înapoi cu o șurubelniță în cruce în mâna dreaptă, făcând slalom printre salopetele albastre, ale căror muncitori rămăseseră cu gurile căscate, aruncându-și priviri întrebătoare. Cine era acel băiat pe care maistrul îl trimitea după șurubelnițe? Cuprins de un sentiment de exaltare, m-am apucat să deșurubez de unul singur grilajul de fier ce proteja rezervorul. Am acoperit fisura cu un deget, am ridicat rezervorul de pe soclu și i l-am predat cu solemnitate unui muncitor din apropiere. Acesta a vărsat lichidul negru și vâscos într-un recipient de tablă, mi-a dat un alt rezervor de plastic pe care, după ce l-am înșurubat la loc, l-am umplut cu același ulei din găleata de tablă.
”Nu ai deloc simțul responsabilității,” mi-a spus maistrul după ce am terminat, ridicând înspre mine un deget mustrător. ”Asta e ținută de venit la muncă, băiete?”
”Vă rog să mă iertați,” m-am scuzat eu, roșu în obraz și cu privirea în pământ, ”eu nici măcar nu lucrez aici.”
”Cum așa?” – se încruntă maistrul. ”Păi și atunci, ce cauți în atelier?”
”Păi, știți…” am bâiguit eu încurcat, ”m-a făcut curios vuietul mașinăriilor.” Apoi am adăugat, cu o sclipire de fascinație în privire: ”Era așa, ca huruitul unui tren.”
Din ziua aceea (sau mai precis a doua zi după acel incident), mi-am început anii de muncă la atelierul tipografic. Maistrul nu mai contenea să mă laude pentru curajul și determinarea de care dădusem dovadă reparând rezervorul de unul singur. Am avut și norocul (sau poate ghinionul?) ca unul dintre muncitori să trebuiască să se retragă pe fondul unor probleme de sănătate. Cum se spune: am picat la țanc!
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Așa cum a specificat și Cornel la un alt text de-al tău, se observă influența lui Cărtărescu (spun asta mai ales că îi citesc momentan un volum de proze scurte), dar asta nu-i neapărat un lucru rău dacă nu te apropii prea mult de stilul lui (fiindcă, până la urmă, se caută ori se încearcă să fim cât mai originali). Cărtărescu îmi pare, totuși, că uneori sună prea „pretențios” (ceea ce-l face puțin fals, în opinia mea), așa că ai grijă să nu cazi în extrema asta. Dar una peste alta mi-a plăcut textul de față și îl recomand, cu precizarea că aș vedea foarte bine un roman scris în felul ăsta.
Salutare și merci, Mihai!
Sunt de acord cu ceea ce spui și îți mulțumesc pentru recomandare.
Cât despre Cărtărescu, avem doar păreri diferite.
„Se opreau îndrăgostiți, care se priveau în ochi cu sfială, încercând să deslușească misterul atracției din privirea celuilalt.” simplu si de efect :)
Comparatia atunci vs acum a iesit minunat.
Un text care te face curios sa citesti mai departe, ai vrea sa afli mai mult. Foarte bun!
Da, toți facem greșeli și cred că suntem foarte buni mai ales să observăm greșelile altora :)
Prin urmare:
„era o vară caldă, caniculară”. caniculară nu prea își are rost sau „caldă”. dacă spui că e caniculară, nu poate fi o „vară rece, caniculară”. eu aș scoate „caldă”.
„topire șinele tramvai”. – „topirea șinelor de tramvai”. Oricum dacă le topea, nu se mai puteau îndoi. Ai putea începe fraza cu faptul că totul era o iluzie, e mai potrivit. „soarele care dogorea îți lăsa iluzia că îndoia șinele de tramvai”etc.
„îi asurzesc și pe cei care… nu pot auzi din naștere”. Ai exagerat. Nu e logică. Aș renunța la asta.
„tunci”. cred că ai vrut să spui „atunci.
Tuturor ne mai scapă unele greșeli.
De altfel, un text bun.
De acord cu ce spune Marius.
„calda, caniculara” imi sarise si mie in ochi.
Topirea sinelor.. asta chiar poate fi adevarat. Am auzit ca in zilele cu adevarat toride trenurile o lasa mai usurel (in Romania).
Sint un fan al exagerarilor bine folosite.. dar inclin sa spun ca intr-adevar in exemplul asta, constructia nu-si atinge scopul..
@ Cornel, îmi spuneai ieri ceva despre simplitate și sinceritate vizavi de celălalt text (cit. Hemingway). Îmi este mereu frică să nu devin clișeic. Mă îngrozește banalitatea. Dacă aici zici că mi-a ieșit, mă bucur mult. Este un fragment, partea incipientă a unei nuvele, și este important să iasă bine pentru că este lămuritoare asupra faptelor viitoare.
@ Marius C. îți mulțumesc pentru observații. Sunt de acord cu 50 % din ele. Asta pentru că sunt un om al exceselor și pentru că la ”faza” cu surzii, am ținut să transmit un non-sens, asumându-mi riscul.
@Pavel
S-a scris atit de mult pina la noi incit da, cu totii ar trebui sa ne ferim de cliseic – pt ca eu asta inteleg prin cliseic, sa folosesti teme folosite, fraze mult-utilizate, subiecte banalizate. E aproape imposibil sa mai inventezi un stil de scriere absolut nou. Tot ce exista acum e o variatie a ce a fost. Ce face cliseicul sa nu fie cliseic e faptul ca e viu – experienta e a ta.. da, s-au mai indragostit si altii inaintea ta si au scris despre asta, dar dragostea se manifesta altfel acum 50 de ani si fiecare poveste de dragoste are potentialul de a fi diferita prin acea unica explozie a simturilor „la prezent”. Moartea e la fel, chiar si daca scrii bine despre moarte, eu cred ca intotdeauna va iesi un cliseu. Vorbesc aici de subiecte „extreme”. In general, da, viata e un cliseu, o experienta care se repeta. Ce e unic aici e chiar faptul ca tu o traiesti. Ce zici de abundenta de „jurnale” sau a stilului jurnal in general? Pina la noi, nici o generatie nu si-a expus cu atita pasiune viata si chestiile foarte personale in public – cum facem noi acum. In cele din urma si „ma ingrozeste banalitatea” suna a cliseu :) Spor la scris in continuare!
Eu cred asa: scriitura e ca sexul.. cu cat te gandesti mai mult cu atat cresc sansele sa te inhibi :)
Ai dreptate, Cornel!
Chiar și în muzică e la fel, în pictură și, în sfârșit, în toate formele artei.
Dar cred că e și o problemă a criticii aceasta: mereu te compară cu artiștii de dinainte. Acum, pe buzele tuturor stă mare, scris cu litere de foc: plagiat. În loc să ne bucurăm de farmecul operei, ne grăbim să facem comparații și asocieri, ajungând la concluzia că, până la urmă, nimic nu e nou, deci nu merită. Which is wrong!
Odată cu trecerea ireversibilă a timpului, operele trebuiesc alese, triate. Nu putem să luăm în considerare totul, ceva ni se strecoară mereu printre degete. În școli, manualele sunt gigantice chiar și la momentul actual. Important este, pentru noi scriitorii, să reușim de-a lungul vieții să atragem atenția unui grup de cititori în mijlocul cărora să ne simțim apreciați. În funcție de cât de mare este grupul, variază și beneficiile. Încolo, după trecerea în neființă… cine mai poate ști?
@Grigore Radu: Pentru a rămâne în temă, aș spune că literatura e ca femeia: cu cât e mai complexă, cu atât atrage mai mult.