Paolo Giordano este un tânăr scriitor italian (născut în 1982), ale cărui prime două cărţi (inclusiv cea de faţă) au cunoscut rapid succesul, şi nu orice fel de succes, ci unul internaţional. După ce am citit cartea, pot să afirm că această recunoaştere nu este gratuită, ci chiar avem de-a face cu un scriitor căruia nu numai că nu-i lipseşte deloc talentul, dar îşi şi stăpâneşte foarte bine uneltele. Voi argumenta în continuare această afirmaţie.
1. Paolo Giordano are talent. Eu am decis să citesc cartea lui dintr-o curiozitate oarecum profesională: este vorba despre un detaşament de militari italieni dislocat în teatrul de operaţii din Afganistan, iar eu însumi am petrecut o asemenea „rotaţie” (acesta e termenul „tehnic”) de 6 luni într-un astfel de teatru, e adevărat că în altă zonă geografică, însă atmosfera dintr-un astfel de camp este destul de asemănătoare indiferent unde te-ai afla. Ei bine, am citit Corpul uman dintr-o răsuflare, având mereu aproape certitudinea că, de fapt, urmăresc un film. Povestea e gradată în aşa fel, încât te ţine mereu cu sufletul la gură, chiar şi după epuizarea aşa-zisului moment culminant, când un pluton italian, ieşit în zona nesigură în condiţii total riscante, cade într-o ambuscadă având ca rezultat cinci morţi şi un rănit grav.
2. Paolo Giordano este un foarte bun „meseriaş”. Într-adevăr, cartea este construită sub forma unui puzzle care amestecă vreo câteva poveşti individuale ale unor oameni care, prin voia sorţii, vor petrece momente decisive împreună, în comun, aş zice chiar în comunitate; făcând salturi imprevizibile în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat, fără a urma firul vreunei cronologii, puzzle-ul se construieşte firesc şi, în final, poate fi înţeles într-o bună măsură. Apoi, naturaleţea naraţiunii lasă cu greu să se întrevadă efortul documentar făcut de autor: de pildă, pentru cineva care n-a fost ostaş (autorul a fost doar detaşat o perioadă în Afganistan pentru a scrie un reportaj), Paolo Giordano relatează cu nonşalanţă detalii pe care le stăpâneşte doar un militar profesionist; la fel se întâmplă atunci când personajul (oarecum) principal, locotenentul Alessandro Egitto, de profesie medic militar, trebuie să facă uz de pregătirea sa profesională. Nu mai vorbesc despre faptul că fraza este bine construită, precis, cinematografic, aşa cum spuneam.
În loc de concluzie, vreau să spun că, pentru mine, cartea lui Paolo Giordano a fost unul dintre puţinele cazuri în care textele de marketing de pe coperta IV se justifică întru totul. Merită citită chiar dacă n-aţi fost în vreun teatru de operaţii.
Debut în literatură: octombrie 1985, în revista literară constănțeană Tomis, unde apar 7 poeme.
Debut în volum: în 1990, cu Muntele de sunete.
Nominalizat în 1992 ca semifinalist al North American Open Poetry Contest. Poemul trimis la concurs este publicat în culegerea A Question of Balance. În 1995 este nominalizat pentru titlul de Poet of the Year de către International Society of Poets.
Volume de autor: Muntele de sunete – poeme (Editura Militară, București, 1990); Deliricatese și spleendori – poeme (Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2015); La Străini – proză (Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2017); Songbook – poeme și Fotografie cu înger lipsă – poeme (Fundația Culturală Antares, Galați, ambele în 2018); La Străini: viețile secrete – proză (ediție ne varietur, Tritonic, București, 2020); Ciuma neagră. Negustorii de cuvinte – roman (Junimea, Iași, 2020). Prezent și în câteva volume colective.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2018. Conferențiar universitar pe discipline din domeniul relațiilor publice.
Ciudat să descopăr (am văzut cartea asta peste tot în Italia, evident) că subiectul cărții este arta militară. Coperta (aceeași și în versiunea originală) mă dusese cu gândul la vreo poveste de dragoste. Alessandro Egitto e cu siguranță un nume care nu a fost ales întâmplător.