Mîrlanul de pe internet

Un post de radio lansa în mai un fel de concurs interactiv cu ascultătorii, care erau invitaţi să descrie portretele diverselor specii din fauna noastră publică: nesimţitul din autobuz, bădăranul de la cinematograf sau huliganul de pe stadion. Cei de la radio au scăpat din vedere un nou specimen, venit de curînd în jungla noastră contemporană tot mai sălbatică: mîrlanul de pe Internet.  Ajuns în fauna noastră publică tot mai sălbatică, asemeni capitalismului pe care îl trăim, mîrlanul de pe Internet este rudă bună cu fraţii săi mai bătrâiori: bădăranul din sala de spectacol, mitocanul din restaurant, mojicul de la iarbă verde etc.

Această specie este bine reprezentată în România, în special la oraşe. Bîrlogul în care sălăşluieşte mîrlanul în cauză, care-l face să fie deosebit de agresiv, chiar feroce, este anonimatul. Replica unui personaj caragialean, „o semnăm anonimă”, i se potriveşte de minune. Motivele pentru care preferă pînda anonimă, pititul pseudonimic la răspîntie şi camuflajul brun, gri sau kaki-căcăniu (acela de miliţian, politruc sau turnător securist) sunt multe. Frustrările de tot felul, ranchiunile, ratarea şi neîmplinirea sunt doar cîteva dintre acestea, pentru care mîrlanii n-au somn şi muşcă pe cine apucă. Sub ferinţa anonimatului orice fătălău alungat din pat de nevastă-sa are inimă de leu. Şi, cum spunea un prieten, dacă îl chemi să iasă la interval şi să-şi spună numele, tremură sub plapumă şi se apucă să te înjure cu tremolo de fetiţă în glas, speriată că a făcut cochi în chiloţei.

Pe lîngă frustraţii aceştia cu fruntea îngustă şi fontanela moale, există şi mîrlani interesaţi. Foarte răspîndită este subspecia mirlanus politicus, care are în rîndurile ei pe mercenarul politic, care a zbîrcit-o cu partidul precedent, pe lingău, pe pupincurist, pe clănţăul de şedinţă, pe ciripitorul de birou i tak dalee. Toţi aceştia se pun în slujba vreunui politician sau a unui partid şi înjură pe toţi care critică („aduc atingere” zic ei) pe politicianul sau partidul lor. Geaba scriu dureros de frumos despre tarele societății cohorte de publiciști, de scriitori, de filosofi! Nu prea sunt luaţi în seamă de aceşti zoon politikon. Dar cum cei trei numiţi mai sus  (şi alţii mulţi) se apucă să facă o observaţie cît de mică la adresa unui partid, cum încep să fie înjuraţi de mîrlanii pomeniţi, care, pentru această „activitate”, vor primi o sinecură călduţă după alegeri, o specializare în Occident pentru a învăţa cum să taie păstîrnacul, cum să bărbierească ouăle şi tot aşa.

Frustrările şi interesul coexistă în mirlanus intellectualis, o subspecie arierată, care se recunoaşte uşor după balele de invidie, pe care le exhibă mereu. Dacă nu bale, face zîmbre: pe ăla că a ocupat un post mai, pe ălălalt că şi-a luat un doctorat mai, o maşină mai, o amantă mai. Şi unde nu se pune pe scris! Pe Internet, desigur, şi anonim, desigur. Ai scris o lucrare ştiinţifică, un volum de poezii, un roman – merdele împotriva ta sporesc însutit. Cu cît eşti mai original, mai subtil, mai neinstinctual, cu atît împroşcătorii instinctuali se înmulţesc, căci  „a scrie despre literatură este în mod sigur mai uşor decît a o face” (Witold Gombrowicz).

După cum se vede mîrlanul de pe Internet se recunoaşte după faptul că nu ascultă argumentele celorlalţi. El e mîrlan şi pace, fie că e universitar sau om politic.

Mârlanul pe Internet este o specie răspândită în România, în special la oraşe. Din bîrlogul său mîrlanul atacă turbat sau aruncă scîrnele şi putorile precum dihorul, cu care este rudă apropiată. Ca şi dihorul (chiar dacă se îmbracă a la madame Di(h)or), mîrlanul e un împuţit  rapace şi setos de sînge nevinovat. Vînează fără socoteală, mai mult decît poate îmgurgita. „Ehei, – îmi spune un amic, pe cînd eram novice pe Internet şi nevrozat de năpustirile mîrlăneşti împotriva mea – zi merçi că ăştia nu sunt luaţi în seamă la poliţie sau la SRI (oare ?! – n.m.) şi nu intri în puşcărie, ca în anii ΄50, pentru o anonimă defăimătoare a unui mîrlan”. Da, are dreptate amicul meu. Astăzi mîrlanul, care altădată scria denunţuri cu creionul chimic pe hîrtie de maculator, a ajuns internaut. Însă acreala şi mizeria animalică sunt aceleaşi, chiar dacă acum nu mai pîrăşte pe „duşmanii de clasă” că fac  „agitaţie prooccidentală” şi „activitate contrarevoluţionară”.

Astăzi mîrlanul e rafinat, te ia cu argumente îmbilibistrocite, semidocte şi sfertodocte. Scrie, de exemplu, cineva despre o petiţie iniţiată de SSIR (Societatea de Studii Istorice din România) prin care se cere de către societatea civilă reducerea pensiilor foştilor securişti  şi activişti de rang înalt. Iniţiativa, sunt sigur, se bucură de apobarea celei mai mari părţi a societăţii. Însă imediat apar pe forumul ziarului diverşi mîrlani securei, care se apucă să scrie „elevat” despre pericolul întoarcerii la stalinism, de „să lăsăm legislativul să-şi facă treaba” etc. Argumentele, cum ar fi că astfel de diminuări ale pensiilor au mai existat şi există şi în alte ţări, sunt trecute cu vederea. Mîrlanul se deosebeşte de celelalte vieţuitoare prin faptul că nu ascultă niciodată pe preopinent.

Socot că forţa agresivă a mîrlanilor nu trebuie subestimată. Dialogul este obturat. Oamenii, care au cu adevărat ce spune, se abţin, evită forumurile internautice, îşi restricţionează blogurile, se închid în sine, cum se închid în atîtea alte ocazii. Cu arma Internetului, prin intermediul căreia, de pildă, s-au adunat tinerii Chişinăului împotriva epavelor comuniste, se pot face şi grozăvii, la care nici nu vreau să mă gîndesc: „şopîrle” aruncate opiniei publice, manevrarea acesteia, delaţiunea prin Internet!… Cred că violenţa deloc polemică a acestor… vieţuitoare nu îşi are explicaţia nu numai în neştiinţa dialogului, cauzată de anii de comunism, cînd nu a existat un dialog real. Există o agresivitate a naturii umane, care şi-a găsit loc pe Net, musteşte şi se pîrceşte exponenţial ca muştele. Aflat totuşi în zorii existenţei sale, Internetul este deocamdată spaţiul unei libertăţi tembele. Văd că unii au început să se apere împotriva mîrlanilor, care-şi găsesc condiţii propice în această libertate fără limite, unde locul dialogului este ocupat de cogitaţia peltică, belicoasă şi poticnită a mîrlanilor. Trebuie făcut ceva, căci, iată, violenţa ia amploare deodată cu Internetul. Avea dreptate Kundera: „Prostia progresează odată cu progresul ştiinţei, ea nu se diminuează”. Şi agresivitatea, zic eu.

Radu Părpăuță

Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).