Platon, scriitor creștin avant la lettre

Scris în jurul anului 390 î.Hr, dialogul Phaidon sau Despre suflet (Ed. Științifică și Enciclopedică 1983, ediție redactată de Petru Creția) are ca loc și timp de desfășurare temnița lui Socrate, în ziua execuției acestuia. Dorind să le alunge întristarea celor câțiva discipoli adunați la căpătâiul lui, Socrate încearcă să-i convingă că pleacă cu inima ușoară în călătoria sa cea de pe urmă. Ba mai mult, că un om cu adevărat înțelept (un filozof adică) nici nu ar sta vreo clipă în cumpănă: e mult mai bine să fii mort decât în viață. Socrate își șochează și mai mult auditoriul adăugând că deși moartea este de preferat vieții, nu este totuși îngăduit să-ți faci singur binele acesta, ci ești nevoit să aștepți serviciile unui binefăcător. Apăi Zeus să te mai priceapă! Exclamă unul dintre ucenici.

Începând din acest punct se desfășoară prima construcție logică dintre cele trei ale dialogului. Socrate se străduiește să argumenteze prin deducții teza enunțată mai sus. Un raționament deductiv are direcția de la general la particular, de la o cunoștință globală și cuprinzătoare la una de detaliu, conținută explicit sau implicit în cea globală. Ca să fie posibil raționamentul, este nevoie deci să existe acea cunoștință globală apriorică. Și Socrate o și anunță:
Ipoteza lui Socrate:

Moartea este despărțirea sufletului de trup. Sufletul despărțit de trup, rămâne cu el însuși. Întreaga asistență pare să achieseze la această idee. Pornind de aici, raționamentul decurge șnur: deoarece preocuparea de căpătâi a înțeleptului este dobândirea cunoașterii nelimitate, și deoarece necesitățile și beteșugurile trupului pun doar obstacole, e mai bine pentru om să fie sufletul despovărat de balastul trupului. Toată asistența aplaudă cu satisfacție și punctează fiecare paragraf cu exclamații de încântare: E uimitor, Socrate, cât de adevărat e tot ce-ai spus! Ajuns în acest punct cu vorbirea, Socrate face un mic popas pentru a culege laurii. Așadar, spune el, vedeți și voi că am bune temeiuri ca, plecând de la vechii mei prieteni de aici, să nu simt nici păreri de rău nici răzvrătire. O să găsesc, sunt sigur, și-acolo ca și-aici, stăpâni și prieteni buni.
În acest moment intervine neașteptatul atac asupra ipotezei. Sunt oameni mulți, zice cineva din asistență, care se tem că odată despărțit de trup, sufletul numai rămâne în ființă nicăieri și că, în ziua morțiii unui om, se află nimicit și piere, se risipește ca o adiere, ca un fum, și încetează să mai ființeze undeva.

În partea a doua a dialogului Socrate se străduiește să aducă argumente în favoarea ipotezei sale.
Argumentul 1: tradițiile care vorbesc despre renașterea viilor din sufletele celor morți. Dacă nu acceptăm acest argument, mergem la
Argumentul 2: Dialectica lucrurlor, care ne arată că orice lucru ia naștere din contrariul său. Cum moartea este opusul vieții, rezultă că ceea ce este viu ia naștere din ceea ce este mort. Cele două procese contrare sunt a muri și a reînvia. Deci sufletele morților există undeva în intervalul dintre cele două stări.
Argumentul 3: (întărire prin reducere la absurd) dacă n-ar exista procesul circular de refacere a entităților din contrariile lor, starea finală a tuturor lucrurilor ar deveni în scurt timp una imobilă. Moartea ar cuprinde totul.
Argumentul 4: deoarece conceptul de egalitate în sine (a două lucruri) nu poate fi dobândit prin experiență (deoarecece nu există două lucruri perfect egale pe care să le fi văzut în cursul vieții) ar rezulta că acest concept l-am învățat înainte de naștere și doar ni-l reamintim. La fel se pune problema cu oricare concept calitativ în sine (mare, frumos, sfânt etc- aceste noțiuni ideale Platon le numește Forme). Deci sufletul a cunoscut o existență înainte de naștere.
După momentul introducerii noțiunii de Formă, Socrate pune față în față obiectele lumii văzute ci Formele abstracte. Obiectele sunt mereu variabile, inconstante, în timp ce Formele sunt pururi egale cu sine însele. De aici e trage concluzia că există două feluri de realități: realitățile neschimbătoare care nu au aspect vizibil și cele schimbătoare care sunt vizibile.
Uniunea dintre trup (vizibil, asemănător naturii) și suflet (nevăzut, asemănător zeilor) este deci de natura următoare: trupul slujește sufletului, iar sufletul poruncește trupului. Urmează deci
Argumentul 5: sufletul seamănă foarte mult cu ceea ce este divin, nemuritor, inteligibil, mereu identic cu sine însuși, iar trupul cu ceea ce este omenesc, muritor, variabil, supus disoluției.
În acest moment Socrate consideră demonstrația încheiată și descrie desprinderea sufletului virtuos de trup ca pe o eliberare din temniță, și un zbor către cele ce-i seamănă, respectiv spre divin și nemuritor. Este absolvit de rătăcire, de spaime, de iubiri sălbatice, de toate relele omenești. Pe de altă parte, sufletul pângărit și impur, care a trăit în credința că singurele realități sunt trupul și cele ale lui: hrana, băutura, iubirea trupească, acel suflet care s-a deprins să urască virtuțile are un aspect încărcat de corporalitate, greu și compact, și se întoarce pe pământ și dă târcoale monumentelor funerare și le bântuie. Deci destinația sufletelor va corespunde prin asemănare fiecărui fel de viață în parte.
Socrate își permite iarăși un scurt moment de relaxare. A descris în cuvinte vii destinul sufletului omului virtuos și a celui nepăsător de cele divine. Toți ucenicii reflectează uimiți la cele auzite. Numai că…
Socrate, pentru mine argumentele tale nu au făcut nici un pas înainte. Obiecția de la început rămâne valabilă, zise Cebes, ucenicul cel recalcitrant. Să luăm cazul unui țesător care a țesut o ultimă haină și a murit. Haina lui a mai rezistat o vreme după moartea țesătorului. Deci dacă trupul este urzeala sufletului, și dacă sufletul moare, nu cumva moartea trupului este o consecință a morții sufletului? Deci dacă nimeni nu poate să demonstreze că sufletul este indestructibil pe veci și nemuritor, atunci cel ce se află înaintea morții este îndreptățit să se teamă.

Ucenicii, notează în acest moment Phaidon, au simțit fiori reci. Argumentația anterioară a lui Socrate reușise să îi convingă pe deplin, dar vorbele lui Cebes i-au răscolit. Socrate însă îi spuse lui Phaidon, care se afla îngenuncheat lângă patul lui, că dacă nu s-ar simți în stare să răstoarne acest contraargument, ar trebui să se jure să-și taie părul.
– Ce zici, Phaidon, ții pariul cu mine, o să-ți tunzi și tu pletele dacă nu pot să-mi duc demonstrația până la capăt?
– Se pare că o să mi le tai, Socrate!
– Ba nu, dacă asculți cu atenție ce urmează.
Deci dragă Cebes, tu vrei să elucidăm nici mai mult nici mai puțin decât cauza nașterii și a pieririi. Pentru asta am să vă povestesc ce am trăit eu însumi.
Argumentul 6. Socrate începe în acest punct istorisirea căutărilor sale la întrebările din tinerețe: de ce creștem, de ce mâncăm, de ce soarele și luna se află pe cer, și multe altele. Și a a juns la concluzia citită într-o carte a lui Anaxagora că există ceva care orânduiește lumea și fiecare lucru în parte în mod exemplar, și care este cauza tuturor lucrurilor. Numim acest lucru Spiritul. Mai departe, Socrate arată că, în virtutea felului în care e organizată lumea (în cel mai bun mod cu putință), fiecare lucru fuge de contrariul său și îl alungă. Deoarece sufletul este cel care aduce viața în trup, sufletul nu poate primi în sine moartea, deci este nemuritor și indestructibil. Când omul moare, ceea ce moare în el este ceea ce este muritor, iar ceea ce este nemuritor pleacă.

Aici se încheie partea a doua a dialogului. Nu știm dacă ucenicii au fost în final convinși. În orice caz nu au mai insistat, măcar din politețe, să-l sâcâie pe maestru cu întrebările. În continuare Socrate lasă loc fanteziei ca de fiecare dată și le povestește un mit. Mitul din Phaidon este despre Rai și Iad. Iadul sau Tartarul se află în mijlocul pământului, care pământ e plin de cavități ca un șvaițer, iar raiul este o lume feerică situată deasupra atmosferei și scăldată veșnic în lumină și cântece divine.
Sună cunoscute toate acestea, nu? Parcă nici nu era nevoie să citim dialogul lui Platon ca să aflăm despre nemurirea sufletului, despre înviere, despre rai și despre iad, despre pedeapsa veșnică pentru o viață imorală și pentru răsplata veșnică pentru o viață în virtute. Despre îngeri și despre demoni, ca însoțitori, călăuzitori ai sufletului în lumile de dincolo.
Epistolele pauline și toată literatura patristică despre asta vorbesc. Se pot pune în paralel, coloană lângă coloană. Intuiție genială a filozofului? Sau plagiat din partea scriitorilor creștini? S-au emis ambele presupuneri. Cert este că teologia creștină s-a format în timp, ca reacție de apărare împotriva detractorilor, pe scheletul operei lui Platon. S-au folosit așadar cărămizile, conceptele filozofului, pentru a îmbrăca o construcție revelată, greu de explicat altfel oamenilor. Deoarece adevărurile revelate de divinitate nu pot fi înțelese în natura lor divină, ci trebuie cumva îmbrăcate în ceva, asemănător bandajelor Omului Invizibil.

Florin Giurcă

Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.

fgiurca.blogspot.ro/