We are not ourselves (Nu suntem noi înşine) – Matthew Thomas

În primăvara anului 1952, mama i-a dat uimitoarea veste că e însărcinată. Eileen nu-şi văzuse niciodată părinţii ţinîndu-se de mînă. Dacă mătuşa Kitty nu i-ar fi spus că se întîlniseră la un bal dansant cu muzică irlandeză şi că se făcuseră remarcaţi acolo ca o pereche de dansatori redutabili, Eileen ar fi crezut poate că părinţii ei nu se atinseseră niciodată. Iată însă că mama ei era însărcinată ca orice femeie.
Lumea era plină de mistere.
Mama şi-a lăsat serviciul de la Bulova şi sta pe canapea împletind o păturică pentru bebeluş. După ce i-a legat ultimul colţ, a continuat cu o pălărioară. A urmat un plovăraş, apoi o pereche de botoşei. Totul era de un alb imaculat. Păstra hăinuţele miniatură într-un sertar. Lucrătura era perfectă, cu nodurile strînse şi rîndurile frumos aliniate. Eileen nici nu bănuia măcar că mama ei ştie să împletească. Se întreba dacă mama mai croise haine înainte demult pentru familia ei în Irlanda, sau dacă vînduse aşa ceva prăvăliilor, dar ştia că nu se cade să întrebe asta.
Nici măcar nu-şi putea aduna curajul să o roage pe mama s-o lase să îi atingă burta bombată. A fost cel mai aproape de bebeluş atunci cînd s-a dus la sertar să examineze hăinuţele pe care mama le lucrase, plimbîndu-şi degetele peste fineţea bumbacului şi îngropîndu-şi faţa în ele.
Într-o noapte, după ce mama s-a dus la culcare, a luat andrelele încă destul de calde după ce fuseseră folosite de mama ei. Între ele atîrna un botoşel ce urma să devină perechea celui terminat. Eileen a încercat să-şi imagineze acest bebeluş care o va ajuta să umple apartamentul şi a cărui obraji ea îi va acoperi cu pupături, dar tot ce a putut vedea a fost chipul mamei ei în miniatură, afişînd acea expresie nesigură pe care o avea cînd Eileen cerea afecţiune. S-a concentrat tare de tot pînă ce nu a mai văzut faţa mamei sale, ci în locul ei a apărut chipul zîmbitor al unui bebeluş radiind de lumină şi de bucurie. Era hotărîtă să lege o relaţie specială cu acest frăţior, o relaţie complet separată de cea avută cu părinţii.
Eileen era atît de dornică să aibe un frăţior mic sau o surioară încît a reuşit să simtă fizic cum i s-a rupt inima atunci cînd tatăl i-a spus că mama pierduse sarcina.
După histeroctomie, mama s-a căptuşit cu o infecţie la vezica urinară ceea ce i-a fost aproape fatal. A stat în spital pe antibiotice în timp ce rana se drena. Copiii nu erau încurajaţi să vină în vizită la spital aşa că Eileen şi-a văzut mama mai puţin de o dată pe lună.
În acest timp, care s-a întins pe mai multe luni, tatăl îi vobea rareori despre situaţia mamei, apoi a trecut jumătate de an, după care a trecut mai mult de o jumătate de an. Cînd voia să o ia pe Eileen cu el în vizită, spunea ceva vag, cum ar fi:
“Mergem, pregăteşte-te.”
În rest, era ca şi cum mama fusese ştearsă din vieţile lor.
Nu a trecut mult pînă ce Eileen şi-a dat seama că nu era bine să o menţioneze pe mama în discuţiile lor, dar într-o seară, la cîteva săptămîni după instaureara noii rînduieli, a adus vorba de cîteva ori repede, doar să vadă cum va reacţiona el. “Destul cu asta acum.” i-a tăiat-o el ridicîndu-se de la masă cu faţa răvăşită de emoţie. Încerca să se stăpînească.
“Spală vasele.” i-a cerut, şi a părăsit camera ca şi cum era un chin prea mare pentru el să rămînă acolo unde absenţa soţiei lui fusese tocmai semnalată. Şi totuşi, în trecut se certaseră atît de mult…
Eileen s-a gîndit că nu va înţelege niciodată relaţia dintre bărbaţi şi femei.
A rămas ca ea să aibe grijă de gătit şi de curăţenie. Tatăl îi lăsa bani pentru cumpărături şi fise pentru maşinile automate de spălat. Lua bicicleta pînă lîngă o fermă unde cumpăra legume proaspete şi aşa a organizat un meniu simplificat, imitîndu-l pe acela pe care mama îl pregătea înainte, sub ochii ei: ciorbă de vacă cu morcovi şi cu păstăi, supă londoneză, miel cu cartofi la cuptor. A încercat lasagna doar o dată, izbind la final cu pumnii în mobila de la bucătărie cînd a ieşit ca o fiertură în ciuda strădaniei ei.

(…)

După ce i s-au tocit de tot tocurile de la pantofi, tatăl, în infinita lui ignoranţă legat de tot ce e feminin, a venit acasă cu o pereche nouă de pantofi maro de care Eileen a fost sigură că erau de băieţi. Cînd a refuzat să-i poarte, tatăl i-a confiscat pe cei vechi ca să nu aibe de ales, iar cînd i s-a plîns ziua următoare pentru că alte fete se distraseră pe socoteala ei la şcoală, el a spus:
“Îţi acoperă picioarele şi îţi ţin de cald.”
Cînd era de vîrsta ei, i-a spus, eram mulţumit dacă primeam pantofi secondhand, nici nu ştiam ce-s pantofii noi.
“Dacă mama ar fi sănătoasă aici”, a oftat amărîtă, “nu m-ar lăsa să îi pun în picioare.”
“Da, dar nu este sănătoasă. Şi nu este aici.”
Tremurul vocii lui a speriat-o destul ca să nu mai continue.
Seara următoare i-a adus o pereche de pantofi perfecţi, albi, strălucitori.
“Hai să punem punct în felul acesta.” a spus el.
Domnul Kehoe venea tîrziu, dar nu părea niciodată beat. Şi era politicos ca la carte. În ciuda faptului că locuise acolo de cînd ea avea doi ani, Eileen întotdeauna simţea ca şi cum numai ce se mutase.
Gătea un pic în plus şi îi ducea uneori o farfurie cu mîncare în cameră. Îi deschidea uşa zîmbitor şi primea cu recunoştinţă tot ce i se oferea. Tatăl mormăia că ar trebui să-l taxeze pentru masă.
Domnul Kahoe avea o şuviţă neagră dar restul părului era tot grizonat. Arăta ca şi cum îi fusese trasată o dungă cu o pensulă înmuiată în smoală. Cînd nu-şi purta sacoul lui cu manşete uzate, îşi sufleca manşetele la cămaşă şi îşi lărgea nodul la cravată.
A început să se lupte cu nişte accese de tuse. Într-o noapte i-a adus la uşă nişte ceai; într-o alta, i-a adus sirop de tuse.
“E pentru că nu am destul aer”, a spus domnul Kehoe. “O să încep să fac plimbări lungi.”
În ciuda acceselor urîte de tuse, reuşea să mai cînte la clarinet. Acum îl asculta fără să se mai ascundă. Stătea pe podea lîngă uşa lui, rezemată de perete, citind din manualele şcolare. În după-amiezile singuratice, nu mai simţea nevoia de-a se scuza pentru că-l asculta nepoftită – cîteodată chiar îl acompania fluierînd uşor.
Într-o noapte, tatăl ei sta tăcut pe canapea; pe faţă i se citea o expresie îngrijorată. Eileen îl evita, ocupîndu-şi locul ei obişnuit lîngă uşa domnului Kahoe. Căldura făcea instalaţia să troznească prin ţevi, într-un soi de acompaniament destul de armonios. S-a uitat spre el şi a fost intimidată să observe că tata o privea – ceea ce nu făcea niciodată. A încercat să se concentreze pe frumoasele ilustraţii din Poveştile fraţilor Grimm. Cu o zi înainte îi spusese că a primit-o de la domnul Kahoe, şi asta îl deranjase. Îl văzuse ciocănind la uşa domnului Kahoe chiar după aceea şi dîndu-i nişte bani.
Era absorbită de “Povestea tînărului care a mers să găsească ce e frica” cînd tatăl a făcut-o să tresară înapoi de lîngă uşa. Deabia a avut timp să se dea la o parte mai înainte ca el să deschidă uşa pentru a-i spune domnului Kehoe să oprească imediat gălăgia.
Domnul Kahoe s-a scuzat dar Eileen a ştiut că nu fusese vorba de nici o gălăgie. Cu greu se putea auzi ceva din locul unde stătuse tatăl ei mai înainte.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.