Gaura de vierme

despre începuturi

Când a început totul, nimeni nu cred că-și mai aduce aminte, dar asta e cu totul alta poveste. Nimeni nu ar fi bănuit că orașul nostru avea să devină cunoscut în lumea-întreagă nu datorită curățeniei sau arhitecturii ci tocmai acestui insolit aspect. Statuile.

Da, cineva avusese năstrușnica idee să comande niște opere de artă – ieftine până la dumping dacă pot spune –  cu care să mascheze imobilismul arhitectonic și găurile lăsate de incultură și delăsare. Lumea se mulțumea să treacă strada pe la colț, pe zebră, fără să privească în stânga sau în dreapta, fără să comenteze, fără să apostrofeze, fără să mai întrebe. Comunitatea se lăsase în seama consiliului și acesta lua toate deciziile legate de urbe și citadini. Așa că atunci când prin diferite colțuri sau piețe apărură statuile multă lume nici nu realiză schimbarea, pur și simplu nu le băga în seamă. Oare cum am putea să-l numim? Orașul fără memorie, sau orașul cu memoria scurtă sau orașul cu locuitori fără amintiri sau poate că aveți dumneavoastră alte idei despre cum poate fi numit. Cert e că până nu au început să se succeadă disparițiile și să se creeze vâlva legată de aceste dispariții nimeni nu observă statuile.

Da. Cineva din consiliu venise într–o zi cu propunerea de a achiziționa niște lucrări ieftine dar cu impact pentru a le plasa în diverse puncte alese pe baze statistice pentru a aduce un plus de ceva în viața monotonă a orașului. A fost căutat artistul, de fapt acest lucru nici nu a fost prea greu, pentru că la prețurile propuse de Consiliu nu au fost prea multe nume care să liciteze proiectele. De fapt au fost doar două nume – cel puțin așa susțin legendele urbane și graffiti-urile pasajelor  subterane. Cine au fost cei doi artiști nu se mai știe pentru că din păcate Consiliul nu a înregistrat nimic – o coincidență stranie ați putea spune – dar chiar așa s-a întâmplat. În diverse colțuri ale orașului au fost amplasate postamentele aferente fiecărei  sculpturi și astfel la intersecția străzilor Providenței cu Întâmplării a apărut un postament ciudat în formă de limbă ce susținea două buze topite într-un O mare de tipar. O limbă care nu ofensează, nu oripilează și nici nu dezgustă dar în același timp nici nu oferă prea multe informații legate de buzele rămase într-o mirare continuă. În piațeta Revoluției a apărut o ureche imensă crescută parcă din pavaj dar de al cărei postament era legat inseparabil tot canalul auditiv ca un pat și dacă intrai prin pavilion ajungeai în acest canal auditiv transparent. La colțul străzii Opalescente cu strada Furtunii apăruse un cub ca un zar numai ca însemnele punctelor erau de fapt niște găuri negre fără adâncime, consistență sau temporalitate. Urma apoi o fântână arteziană inversă, două palme care se întretăiau ca yin și yang, un obiectiv de cameră foto imens care putea zoom-a apropiindu-se amenințător de cer, o gură de canal pusă vertical, un cort, o scorbură într-un postament încrustat cu inimioare, o față de masă care vălurea obsesiv și ostentativ și mai erau niște lucrări periferice nu mai puțin ciudate : o bicicletă răsturnată, o borcan de miere cu capacul căzut, o lanternă, un fluier de arbitru și o umbrelă cu dantelă. Toată această înșiruire nu a fost făcută decât să vă dea o idee despre ciudățeniile acceptate de consilieri în contul acelor sume mizere de criză. Nimeni și nimic nu ar fi avut ceva de spus dacă nu s-ar fi observat că în unele seri dinspre ureche se auzeau melodii jalnice sau de-a dreptul imunde, rar de tot câte o notă suavă și de cele mai multe ori curgea un amestec lăptos de  vulgar și incoerent. Dinspre limba aceea roșu-vineție se mai auzeau câteodată vaiete sau strigate mirate… și culmea, din oraș începură să dispară complet câinii și pisicile vagaboande, cerșetorii și au fost și hoteluri care au reclamat dispariția unor clienți… da clienți care închiriau camera, despachetau totul și apoi dispăreau. Camerele de bagaje ale hotelurilor se umpleau încet dar sigur de bagaje abandonate și tot mai multă lume venea în oraș, se caza după care dispărea. Cazul a ajuns la urechile reporterilor, ziarele au preluat știrea și uite așa bulgărele avalanșei odată pornit nu a mai putut fi oprit. Camere de control, care de televiziune, lume puhoi, interviuri, curioși, nebunie. Viața cenușie a orașului a fost dată peste cap. Si nimic nu a mai fost ca înainte. Nimeni nu a putut spune ce se întâmpla de fapt. Nimeni nu a elucidat vreodată misterul (asta până când Firus a intrat pe fir) și statuile și-au văzut mai departe de viața lor pentru că nimeni nu s-a gândit să le dezafecteze. Din toată această afacere singurele care au avut de suferit au fost hotelurile. Fluxul de turiști a rămas constant. Oameni care se cazau, despachetau și dispăreau pur și simplu. Tot mai multă lume credea că devenisem orașul sinucigașilor, dar nimeni nu avea curajul să o declare public. La marginea orașului au început să apară una după alta clădiri cu obiecte abandonate. Și încet, încet, orașul și-a schimbat forma, partea nouă cu clădirile alocate obiectelor abandonate a crescut (cerând tot mai multă forță de muncă pentru a înregistra, cataloga și stoca obiectele abandonate) și din vechiul oraș aproape că n-au mai rămas vizibile decât operele de artă sau obiectele statui care își vedeau în continuare de datoria lor…

Limba aceea rămasă între buzele deschise a continuă mirare, urechea muzicală, fântâna arteziana inversă, zarul cu găurile negre palmele dispuse în yin și yang…

***

Firus trase cu greu geamantanul pe scara pensiunii. De fiecare dată când ajungea într-un loc nou, necunoscut și cu atât mai mult neidentificat – da, așa îi plăcea lui să lase totul să se descopere, niciodată nu căuta în ghiduri pentru referințe sau prin reclame… nu, lui îi plăcea să descopere fiecare loc prin pașii și prin simțurile lui. Nici despre B & B Rufus nu știa prea multe decât că pentru un preț mai mult decât acceptabil ofereau o demipensiune decentă și fără pretenții. Firus ajunse în capul scărilor, mai privi odată în urmă și deschise ușa. În fața recepției nu era nimeni așa că răsuflă ușurat. Nu trebuia să împartă teritoriul cu nimeni și nu avea de răspuns nimănui. Recepționerul un bătrân retras în tăcerea lui îi întinse documentele la semnat și după ce făcu o copie a actului de identitate îi înmână cheia de la cameră fără a rosti nici o întrebare și fără a aștepta nici un răspuns. Viața pare dură dar lumea se adaptează. Acesta-i marele merit al său : adaptabilitatea. Firus ajunse în camera nici opulentă dar nici sărăcăcioasă fără pretenții și fără regrete. Începu să despacheteze meticulos bagajul aranjându-și lucrurile în dulap. Deschise servieta și scoase dosarul verde în care avea toate datele legate de orășel, statui și dispariții.

Macovei Costel

„Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.”