telegrama (x)

[…]

Gheorghiu a mărturisit că i-am ucis întreaga familie și deja mă plictisea povestea asta, i-aș fi tras una peste față numai ca să nu repete același lucru. A inventat o poveste despre cum i-am măcelărit fiecare membru al familiei ca pe niște animale la abator și oamenii se îngrozeau la orice detaliu. „Uitați-l cum privește indiferent”, adăuga din când în când și oricât m-aș fi străduit, nu reușeam să transmit altceva. A continuat să descrie cum l-am asasinat pe dascălul Petre, moment în care m-am simțit mândru de fapta mea. Gheorghiu i-a anunțat că dascălul venise ca să mă spovedească, pe patul morții în spital, iar eu l-am ucis cu o mușcătură violentă de beregată. „Și ce bun băiat era Petre”, completase Gheorghiu, care nu-l cunoscuse niciodată. Oamenii dădeau din cap, aprobau în tăcere, legitimau acest comportament. Judecătorul Stan își sprijinea capul în palme, cu ochii aproape închiși. Pe mine mă interesau reacțiile lui Magelan și Făcăleț, îmi era în continuare greu să pricep cum ajunseseră să ocupe acele funcții, căci în urmă cu câteva săpătămâni ne ascundeam ca niște iepuri speriați. Povestea despre primar o știa toată lumea, doar se întâmplase în oraș, însă Gheorghiu adăugase că eu l-am omorât pe Nae, care voia să renunțe la luptă, iar Făcăleț fusese martor la momentul în care prietenul meu mi-a spus că nu-l mai interesează să-și sacrifice viața. „Nae rămâne un erou. A fost primul care s-a opus acestui Diavol”, a spus Gheorghiu. Babele și-au făcut repede semnul crucii de trei ori. Mama lui Nae plângea în hohote, privindu-mă cu ochii umflați și parcă îmi cerea explicații. Ar fi venit să mă strângă de gât, dacă nu era slăbită de foamete, de durere, de violurile rușilor.

„Are dreptate”, a strigat Făcăleț ca să ofere încredere cetățenilor.

Magelan a părut surprins de această reacție, i-a dat un cot, dar s-au înțeles doar din priviri. În zadar am sperat că Magelan mă va suține, căci s-a ridicat de pe scaun ca să povestească despre modul în care am asasinat familia lui Ion Gheorghiu fără nici un motiv.

Fiecare moment în care cineva vorbea despre mine, nu-mi oferea decât timpul necesar de a-mi revizui întreaga viață ca un scurtmetraj fericit. Voiam să cred că totul poate fi fericit, amintindu-mi cum tata m-a îndemnat să-i promit că voi lupta până la capăt: „Spune-mi că o să fii cel mai puternic și n-o să plângi niciodată. Să nu uiți asta!”, zise înainte să-și ia geamantul și să plece la război, în acea zi ploioasă, în care pașii i se pierdeau în noroi și mai târziu am încercat să merg pe urmele lui, ca să fiu puternic și curajos ca tata, până când m-am oprit la semnul unor roți de camion. De acolo începea o altă lume, de care fugisem și de care tata încercase să mă protejeze. Consideram că l-am dezamăgit, că i-am trădat așteptările, dar printre indivizii din jurul meu îmi părea că-i zăream chipul ori toți bărbații semănau cu tata, așa cum îl știam în zilele de sărbătoare, îmbrăcat în fiecare duminică la cămașă albă și cravată, suficient de puternic încât să mă poarte pe umeri până la piață și îmi cumpăra gogoși cu dulceață. Mama îl certa că-și șifona cămașa, își murdărea pantofii de praf sau îi pătam hainele cu mâncare. Mi-am zis în gând că puțin mă interesa care ar fi fost părerea lui tata despre mine în acea situație.

Judecătorul Stan m-a întrebat dacă aveam ceva de spus în apărarea mea. I-am atras atenția că nu mă aflam acolo la un proces, ci la o condamnare și o umilință, apoi chiar dacă aș fi spus că n-am făcut un lucru, cine m-ar fi crezut? „Mă credeți dumneavoastră?”, am țipat încercând să mă smulg din lanțuri, „sau voi, alături de care am crescut?”, am continuat să zbier către public. „Mihai Gheorghiu a ucis-o pe mama și asta e tot ce regret”.

Cetățenii au reacționat surprinși, unii s-au ridicat de pe scaun și au cerut socoteli primarului și căpitanului, asta după ce au făcut semnul crucii, ca să fugă toate nenorocirile astea din orașul nostru.

„Eu să ucid? N-am lipsit nici o duminică de la biserică și trăiesc cu frică de Dumnezeu. Să vină soția mea și să spună pe cine am ucis”, zise Gheorghiu făcându-i semn femeii să se apropie.

Judecătorul Stan a încurajat-o să vină lângă masa lui, iar Flori a păstrat capul în pământ, atitudinea ei umilă era înțeleasă de către ceilalți ca o consecință a suferinței provocată de moartea copilului, dar eu vedea în ea dezamăgirea, și nu o dezamăgire provocată de vreo persoană, ci de însăși viața pe care alesese s-o trăiască, având un rol în care nu se regăsea și nu-i oferea nici o satisfacție.

„E adevărat că a ucis-o pe mama lui Victor Dinulescu?”, a întrebat-o Stan.

„Nu. Soțul meu e un om bun, cu frică de Dumnezeu”, răspunsese aruncând scurt o privire către mine.

Priveam adesea cerul, așteptând o ploaie rece și încercam să-l cuprind în retina mea, așa, albastru, întins peste casele mărunte, deasupra unor oameni mai buni sau mai răi. Mă străduiam să-mi reamintesc mirosul teiului înflorit, pe care-l purtam în plămâni în fiecare dimineață când mergeam la școală. Număram magazinele din jurul meu – cel de pâine și gogoși, de alimente, de fructe și legume, haine, scule – gândindu-mă cum le vizitam duminica la rând, la brațul mamei, deși pe mine mă plictiseau momentele acestea, simțindu-mă un animale de companie, plimbat împotriva voinței lui: „O să-ți strici ochii de la atâta citit, trebuie să-ți odihnești creierul. Mergem și ne uităm, nu deranjăm pe nimeni”, spunea mama încercând să mă convingă să mă ridic din pat. Nu înțelegeam niciodată de ce vizitam magazinele fără să cumpărăm ceva. Cu timpul observasem că în acele locuri mama își imagina cum ar fi arătat îmbrăcată cu fiecare rochie sau bluză, cu toate că nu le cumpăra tocmai ca să-și permită să-mi ofere mie cele mai frumoase lucruri. Uneori mă deranjau hainele ei vechi, decolorate sau tocite, pe tata puțin îl interesa, el aștepta s-o dezbrace.

„O să murim cu toții. O să murim”, bâjbâiam obosit sau poate că eram aproape să-mi pierd conștiința.

„Fiule, ai o ultimă dorință? Te știu de când erai mic și te jucai cu nepoata mea, n-aș vrea să ne părăsești așa…”, zise judecătorul.

Sincer să fiu, întrebarea asta mi-a provocat greață. Adică la ce mă ajuta o dorință? Da, îmi doream să scap, să omor câteva persoane, s-o găsesc pe Cristina și să trăiesc fericit cu ea până la adânci bătrâneți. Impresionant, nu? Era impresionant și dacă mi se îndeplinea măcar o singură dorință din toate acestea, dar în același timp se dovedea a fi și imposibil. Impresionant, dar imposibil, ca orice dorință pe care o creasem, căci toată viața crezusem în planuri, cu toate că și acestea au eșuat într-un final. Atitudinea judecătorului mi se părea sfidătoare, încercând să mă determine să-mi închipui că aș reuși să schimb ceva din tot ce am făcut. Pe de altă parte, mă bucura faptul că nu mă întrebase niciodată dacă regretam crimele, probabil gândise că ar fi acționat la fel, iar într-o astfel de societate un curaj precum al meu se dovedea necesar dezvoltării comunității noastre.

„Morții n-au dorințe”, am strigat cu zâmbetul pe buze.

Ah! Cât îmi dorisem toată viața să scap de orașul ăla, nu mi se părea relevant modul în care o făceam, ci acțiunea în sine, plecam și asta îmi oferea libertate. Moartea se dovedea a fi singura libertate de care puteam să mă bucur și una perfectă asemenea unei nopți senine, pe care o petreceam pe acoperișul casei, imaginându-mi cât de mare era lumea din jurul meu. Cred că într-o astfel de seară mi-am făcut primul plan de a lăsa în urma mea acel loc, fără vreo intenție de a mai reveni vreodată. Deși filosofii spun că libertatea absolută e de fapt una negativă, eu îi contraziceam, încurajându-mă s-o caut întotdeauna. Nici pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni, dar oamenii n-au încetat să-l caute și să creadă în el, de ce aș fi renunțat eu la ideea de a fi liber? Poate că asta era libertatea – o idee. I-am zis judecătorului să-și facă treaba, nu mai avea rost să povestim trecutul, care în acel moment mă rănea din toate direcțiile. Trecutul se întorsese împotriva mea. În pielea cui trăisem eu până atunci? Cine erau străinii din jurul meu? Ce mai mă lega de acele meleaguri? L-am anunțat că n-ar strica să cânte lăutarii, nu că ar fi fost asta o dorință, dar oamenii să înțeleagă că moartea trebuie sfidată, așa cum am făcut mereu, nu să se sperie de ea. Voiam să răsune o vioară, un acordeon, câteva versuri: „iubiți prieteni, ascultați/ vreau să vă cânt în astă seară/ povestea unui pierde vară/ ce întotdeauna surâzând/ trecea prin viață fluierând, nepăsător/ dar într-o noapte minunată/ s-a îndrăgostit și el de-o fată/ și-atunci sărmanul visător/ sub ochiul blând al stelelor/ a plâns de dor pentru întâia dată./ de atunci în fiecare seară/ suspină bietul pierde vară/ el care întruna surâdea/ acum e trist și pare grea inima lui/ azi nu mai râde ca altădată/ nu mai colindă lumea toată/ din pribegie s-a oprit/ e doar un biet îndrăgostit/ l-a zăpăcit un drăcușor de fată”.

Publicul a făcut câțiva pași în spate, ca să permită soldaților să înainteze. La rândul meu am îndreptat spatele și mă gâdila sudoarea care mi se scurgea pe chip. Purtam o cămașă albă, frumoasă, dar cam largă, fiind măsura lui Gheorghiu, care mi-o oferise spunându-mi că vrea să vadă toată lumea că mă îngrijise bine, pantalonii negri de costum nu-mi plăceau sau mai degrabă materialul și să nu uit că pantofii stricau aspectul meu fizic, fiind vechi și tociți, un pic zgâriați în bot. Militarii păreau pregătiți să mă împuște cu mitralierele reci în mâinile lor. Inițial țineam ochii închiși, așteptând momentul cu pricina, dar din curiozitate i-am deschis ca să privesc moartea cu proprii mei ochi, iar în rândul soldaților îl zărisem pe Grigore. Am ridicat din umeri ca și cum nimic nu mai era de făcut, mai degrabă îl îndemnasem să apese pe trăgaci și tind să cred că a fost primul.

Mi-aduc perfect aminte soarele înroșit cuprins de o perdea de praf, cum sângera într-un colț de cer, străbătut din când în când de câțiva vulturi stingheri, care zburau în cerc deasupra noastră, cei care ne prăbușisem sub mormane, înghițiți de groază, acoperiți de sunetul unei bombe prăbușită în țărâna gălbuie care ni se strecura printre dinți. Mestecam pământul căutându-i pe ceilalți împrejur. Totul se transformase într-o tăcere care îmi provoca dureri. Cealaltă jumătate de trup mă privea disprețuitoare de la câțiva zeci de metri, amestecându-se printre cadavrele celorlalți. Încercam să-mi șterg transpirația scursă de pe frunte pe obraji, de pe creștet pe gât și umeri, mă chinuiam să mă adun bucăți cu bucăți, sperând că-mi va fi mai ușor să pricep situația în care mă rătăcisem brusc fără voia mea, dar, mai presus de orice, voiam să-i mulțumesc lui Dumnezeu.

Constantin

.