Aş vrea să îmi golesc capul. Aş vrea să scot rând pe rând fiecare emoţie pe care am trăit-o vreodată. Iar când totul va fi inexpresiv, să elimin toate senzaţiile, una câte una, până când nu va mai fi nimic de perceput. Apoi aş vrea să dispară fiecare imagine, una după alta, până când nu va mai rămâne nimic bidimensional. Atunci va rămâne doar întuneric, iar pe măsură ce continui, să nu mai percep nici întunericul. Încet, totul să se împrăştie şi nu rămâne nimic, e linişte, e vid, iar nimic din ceea ce sunt eu nu mai e acolo. Acum nu sunt nimic.
Acum aş vrea să mă dedublez, să ies din mine. Să pot să mă văd, aşa cum stau dreaptă aici pe scaun. Aş vrea să plec, să ies şi să văd, pur şi simplu, să văd absolut tot. Acum nu aş vrea decât să percep fiecare imagine, fiecare senzaţie din lume. Ca şi cum lumea ar fi o poză în relief, şi eu nu pot decât să o privesc. Nu vreau să o înţeleg, am petrecut o eternitate încercând să înţeleg totul. Nu. Vreau doar să fiu acolo, oriunde, peste tot, pasivă şi lipsită de relevanţă. Aş vrea să simt fiecare textură, să dau totul pe repede înainte şi să văd cum se schimbă fiecare element din decor.
Acum aş vrea să nu fiu nimic. Să fiu aerul însuşi, şi nici atât, să devin pur şi simplu ceva static, dar să nu stau, să mă deplasez, dar fără să mă mişc, să simt, dar fără să înţeleg. Acum aş fi totul. Aş putea să fiu pământ, să curg, să plutesc, să mă dezintegrez, să fiu materia în toate stările de agregare, sau să fiu imaterială. În momentul asta, n-aş mai vrea nimic. Aş putea să mă întorc înapoi în mintea mea, să chem fiecare amintire pe care am alungat-o, să readuc fiecare moment de care am scăpat, să primesc înapoi toate ideile care s-au dus, să fiu încet, încet, din nou ceea ce sunt. Aş putea… Aş putea să mă întorc înapoi aici, să îmi simt din nou mâinile şi capul, iar în capul meu să nu se fi schimbat nimic. Doar că s-a făcut linişte. S-a făcut atât de linişte… În mintea mea totul se va fi propagând acum în cercuri concentrice perfect ritmat, iar eu voi fi simţit în sfârşit pace. Aş vrea să se fi schimbat ceva. Şi tot să nu fi înţeles nimic.
Scrisul mi-a fost supapă, a fost, de-a lungul timpului, principalul vas gradat în care să-mi măsor maturitatea, în care să urmăresc urcuşurile şi coborâşurile pe care mi le-a adus existenţa.
N-am fost niciodată mai mult decât un copil încăpăţânat cu gândire de om mare, prea imatur, prea bătrânicios, prea înţelept, prea naiv; componente opuse ale unor vârste pe care am refuzat să mi le definesc.
Mereu am fost fascinată când, pe măsură ce creșteam, înțelegeam cuvinte lungi si complicate de oameni mari. Cuvinte precum “misantrop”, “paradoxal”, “volubil”, “contemplativ”, “cinic”. În timp, toate cuvintele au devenit jucăriile mele; cum aș putea acum să aleg doar câteva ca să mă descrie? Cu mii de scuze pentru toate celelalte cuvinte pe care nu le-am folosit, o să încerc așa: trăiesc pentru diminețile de vară și pentru nopțile de iarnă, pentru o cafea tare și o discuție bună. Prefer să spun că lumea e cumva corectă, că, fundamental, oamenii sunt buni și că dacă-ți repeti suficient lucrurile astea ajungi să le și crezi. Vorbesc mult și repede, scriu urât și sunt mereu în dispoziția perfectă pentru a discuta care e treaba cu universul. De asemenea, le știu pe toate și am mereu dreptate. Și da, am o grămadă de prieteni din motivele astea.
Îmi permit sa comentez. Sunt multe verbe în textul asta, asta îl face să se miște în imaginație, aș putea spune că starea pe care am perceput-o în timp ce îl citeam semăna cu o metamorfoză ciclică, dar apoi mi-am dat seama că nu e ciclic, e o controvesră, de parcă senzațiile sunt expuse din mai multe perspective, în mai multe dimensiuni, de parcă ai încerca să suprapui mai multe dimensiuni, nu să alegi doar una singură și să descrii ce se petrece în ea. Sunt verbe care se repetă, împrăștiate așa prin text crează o percepere obsesivă, cel puțin din punctul meu de vedere, ”Aș vrea, aș vrea , aș vrea,”… ”Acum, acum,..”, e prezentă toată fervoarea asta, și eu sigur am simțit-o.Există multe imagini, e din cauza cuvintelor complexe pe care le utilizezi.. ”textura”,.. pun pariu ca te-ai gandit mai mult ce cuvant s-ar potrivi aici si l-ai ales pe asta, si imi place cum sună. Consecutivitatea verbelor ”să curg, să plutesc, să mă dezintegrez, ” crează imagini coplexe, cumva subtil furisează in mintea cititorului senzatia de divers și contradictoriu. Și vreau să îți mai spun ceva, probabil oamenii respectabili care te vor critica după mine, îți vor spune multe chestii tehnice, ceva oricum îi va jena, pentru că tinerii , generația ta, generația mea, au tendința să fie mai absorbiți în detalii în stări, în emoții, și ceea ce scot di ei e asta, oamenii respectabili sunt mai ficși, pe aici, de judecă din unghiuri deja prestabilite, pentru ei literatura are niște limite mai rigide. Eu,însă, te sfătui să gândești independent, să scrii ce îți vine și să nu te forțezi să spui altceva din cauză că alții nu înțeleg, cu timpul vei deveni mai consistentă, și atunci vei avea ceea ce nu au mulți, personalitate.
Eu nu sunt unul din oamenii aceia respectabili (ah, te rog, nu te uita pe pagina mea de facebook!). Eu chiar nu am limite când judec literatura. Spun doar ce îmi place și ce nu îmi place. Deci, da, dedublați-vă! și faceți asta cât mai expresiv cu putință, ca să mă pot bucura și eu de experiența asta care mie nu mi-a reușit niciodată!
Bine-ai venit pe site! Conform regulamentului de pe pagina de înscriere, se acceptă un singur text pe zi, așa că le-am șters pe celelalte două.
Nu știu prea bine ce vrea să spună Luminița prin „oamenii respectabili care te vor critica” „îți vor spune multe chestii tehnice, ceva oricum îi va jena” – eu, de exemplu, am susținut întotdeauna că nu trebuie să existe reguli într-un proces de creație. Critica (e mult spus) se aplică pentru cursivitatea textului, exprimare, evidențierea unui mesaj, stilistică și-așa mai departe. Reguli ca „trebuie scris în felul ăsta” sau „textul trebuie să aibă forma asta” nu ar avea ce căuta în vocabularul cuiva care apreciază creativitatea. Dar textul de față, oricum, ar avea nevoie de-o mai multă dezvoltare pentru a fi luat în serios ca eseu. Altfel nu rămâne decât o idee schematic exprimată. Motiv pentru care sunt obligat să îl trimit la Atelier (în ideea de-a o încuraja pe autoare să dezvolte).
Luminita Mindru: Dupa cum am vazut ca spuneai si tu intr-un comentariu, feed-back-ul constructiv e binevenit si e chiar de recomandat sa invatam unii de la altii. Multumesc pentru cuvintele frumoase!
Florin Giurca: „Nu te uita pe pagina mea de facebook” si nu te gandi la un elefant roz. Multumesc pentru aprecieri.
Mihai V.: O sa revin asupra textului. Multumesc pentru atentionari, chiar nu stiam regula cu un text pe zi.
Scuze, sint intr-o mini-vacanta si nu am timp sa comentez pe text dar comentez pe comentarii :)
„pentru că tinerii , generația ta, generația mea, au tendința să fie mai absorbiți în detalii în stări, în emoții, și ceea ce scot din ei e asta, oamenii respectabili sunt mai ficși, pe aici, de judecă din unghiuri deja prestabilite, pentru ei literatura are niște limite mai rigide.”
Pavel are 22 de ani, Mihai vreo 27, Damian tot pe acolo :)
@ Cristina (referitor la ce spui in Bio): cuvintele nu trebuie sa fie neaparat lungi si complicate ci bine utilizate :) Adica in majoritatea cazurilor cele simple functioneaza perfect.
E bine să fim optimiști, dar să nu ne îmbătăm cu apă rece. Nu vreau să o iau sistematic, pentru a nu te descuraja. Am făcut-o în alte rânduri și poate că am greșit. Crede-l pe Mihai pe cuvânt!
Vizavi de primul comentariu: sigur că verbele ne transmit mișcare; prin definiție, ele ori transmit o acțiune, ori lipsa ei (apropo de asta, ”acum” nu e un verb).
Imaginile sau cuvintele nu mi s-au părut complexe, iar înainte de a căuta complexitatea, înainte de a ne arunca în vâltoarea scrisului pretențios, ar fi mai bine să înțelegem, ca scriitori, ce anume vrem de fapt să transmitem, la un prim nivel simplu, cel din conștiința noastră, acel nivel la care cititorul nu are acces în momentul citirii, la fel cum are scriitorul în momentul scrierii. Trebuie să urmărim o pistă, altfel riscăm să ne pierdem pe parcurs, iar dacă ne pierdem noi ca scriitori, ce să le mai cerem bieților cititori? Ei nu au nici o vină, săracii. E ca în filmele cu mutanții care trebuie să învețe să își controleze puterile înainte de a fi luați în misiune. Trebuie să îți ponderezi forța creativă, altfel nu reușești să creezi nici măcar poezie de calitate. Se învață cu timpul, doar dacă îți dorești asta foarte mult, trebuie să scrii și să citești în continuu, până când vei dobândi siguranță și îndemânare.