Ne-am despărțit cu greu, făceam pe vesela, încercam să-i dau curaj dar inima îmi plîngea. Niciodată nu știam dacă o voi mai vedea, se putea întîmpla oricînd, chiar și cînd eram acolo.
Într-o noapte, atunci cînd mă aflam acolo, m-a sculat din somn Gaga( este soacra fratelui meu ) și ea bătrînă și dulce prin bătrînețea care o făcea să chicotească ca o fetiță cînd povestește ceva. Stăteam la ea, eram așa mai aproape de mama, de spital, și la Gaga mă simțeam întotdeauna bine. M-a sculat speriată, sunase mama de la spital, vroia să vin la ea. Credeam că s-a sfîrșit, eram lemn, nu simțeam nimic, m-am îmbrăcat automat, cu ce nu mai știu, știu numai că mi-a fost foarte frig, îmi clănțăneau dinții și conduceam fără grabă. Vroiam să ajung la ea cît mai repede dar lungeam de timp, nu eram în stare să-mi spun în față ce credeam. Cînd am ajuns, ușile erau închise, m-am dus în spatele clădirii și am sunat, nu vedeam pe culoare nici o mișcare, așteptam zarvă, nimic nu era. Sora mi-a deschis prietenoasă și încercam să citesc pe fața ei vestea rea. Nu a spus nimic, m-am dus la camera ei cu inima strînsă. Stătea pe marginea patului și se legăna ca de obicei ca un elefant în cușcă. Nu spunea nimic, nu știam ce are, așteptam să vorbească. Într-un tîrziu a spus deznădăjduită că nu poate să doarmă. M-am așezat pe scaun așteptînd să-mi treacă tremuratul. A trebuit să o liniștesc, era ca un copil care nu poate dormi, cunoșteam asta, nu era pentru prima oară cînd făceam nopți albe. I-am spus să se liniștească, s-a întins în pat privind la tavan. Eram amețită, nu știam de fapt ce fac acolo, ea se întorcea pe toate părțile oftînd. I-am spus să închidă ochii, parcă vorbeam cu un copil, se uita la mine fără să-și dea seama în ce stare sunt. După un timp i-am spus că mă duc acasă să mai prind o oră de somn. A fost de acord, am rugat-o să încerce să doarmă, renunțase să mai spună că nu poate. Cred că era și ea la fel de amețită, am plecat năucă, frigul mă cuprinsese iar și parcă toată mașina dîrdîia cu mine. La Gaga am intrat ușor încercînd să nu o trezesc. M-am înfășurat în pătură încercînd să-mi revin. Cîndva am adormit dar grija pentru ea m-a sculat devreme. Am băut în fugă o cafea de cu o zi înainte, am liniștit-o pe Gaga și am plecat la spital. Mama dormea și m-am bucurat că reușise. M-am așezat ușor pe scaun încercînd să nu fac zgomot. Oricum activitățile matinale care sunt de obicei la spital, începuseră de mult dar mama dormea dusă. Mi-am făcut o cafea proaspătă la automatul din hol și așteptam. Cîndva s-a trezit speriată, nu știa nimic și-mi spunea că nu dormise deloc. Am lăsat-o în convingerea ei, nu avea nici un rost să o contrazic, i-am făcut patul și am trimis-o la baie. I-am căutat lucruri curate în șifonier și am îmbrăcat-o ca pe un copil. Nu se jena de nici un fel, stătea cuminte pe marginea patului și ridicase brațele cînd i-am tras bluza peste cap. Cînd eram mici, părinții noștri se jenau să-i vedem dezbrăcați. Altfel acum mama, nu se jena niciodată, stătea și goală în fața mea punîndu-mă într-o situație penibilă. Refuzam să o privesc, nu puteamt trece peste obiceiurile copilăriei. Așa sunt copiii, așa este ea, nu am judecat-o niciodată, a venit rîndul meu să o îngrijesc așa cum făcea ea cînd eram noi mici. Zilele au trecut repede, mă obișnuisem să pornesc în fiecare zi spre spital, cîteodată venea fratele meu după masă să mă ia la dineu. Ne pierdeam timpul la vreun restaurant, eu stăteam mereu ca pe ghimpi, vroiam înapoi la ea, nu puteam spune. Spre seară ne despărțeam iar eu nu mă întorceam niciodată la Gaga fără să o mai văd o dată pe mama. Mă aștepta ca de obicei pe marginea patului, se bucura de fiecare dată că mai venisem iar, stăteam o oră, îi făceam tabieturile de seară și plecam cu remușcări.
După ce m-am întors acasă o sunam, nu în fiecare zi, nu aveam voie să deranjez mereu acolo. Plîngea de fiecare dată spunînd,- cine mai vine la mine în fiecare zi cu zîmbetul pe față-? Încercam să o distrag cu altele, nu vroiam să o aud așa tristă, mă întrista pentru restul zilelor, aș fi vrut să o sun zilnic dar nu aveam voie. Starea ei se agrava din zi în zi, auzeam mereu alte prognoze de la ceilalți, se răsfață spuneau ei, s-a răsfățat toată viața, are nevoie de public. Eu o auzeam altfel, urechile mele percepeau cea mai mică intonație din vocea ei, o simțeam tristă, nu trebuia să-mi spună nimic, nu dădeam nici o atenție la ce spuneau ceilalți, inima mea o simțea. Nimeni nu avea timp să se ducă să o viziteze, este prea departe mi se spune – se strică toată ziua dacă mă duc pînă acolo- nu este în drumul meu- spunea una din rudele mele. O zi pe săptămînă să jertfești pentru mama nu-mi închipuiam ca este atît de greu. La fel ca ea, am rămas cu dezamăgirile în mine, cu întrebarea nerostită, de ce, de ce este atît de greu să faci o bucurie cît de mică. Timpul pierdut pentru nimicuri nu se va mai putea niciodată recupera, este pierdut pentru totdeauna, nimic nu se va mai putea întoarce, chiar și cuvinte spuse la mînie, la nerăbdare, la răbufniri necontrolate, nimic nu se va mai putea repara, șterge sau lămurit. Știam, nu îmi era frică de regrete, nu le aveam, poate un simțămînt de vinovăție, mereu îmi spuneam că poate nu am făcut destul pentru ea, dorea atît de mult să mă vadă, să mă audă, ținea tot ce avea de la mine cu o bucurie și zgîrcenie de copil, am realizat asta cînd a fost prea tîrziu. După ce am plecat, o sunam așa cum promisesem dar mai călcam regulile de dragul ei, eram veșnic neliniștită, știam că așteaptă să o sun, înainte cînd stătea la sora mea, lua telefonul peste tot cu ea în buzunarul capotului, aștepta cu nerăbdare să vorbim, cîteodată nimeream tocmai cînd cobora scările, gîfîia nefiind în stare să spună un cuvînt, îi spuneam ; ia-o cu încetul, te aștept să-ți revii, stai jos și respiră adînc, nu-ți fie frică, nu închid telefonul ; o auzeam cum gîfîia disperată, trebuia mereu să o asigur că aș fi sunat oricum chiar dacă nu răspundea imediat. Convorbirile erau o necesitate și pentru ea și pentru mine.
……………………………………………………………………….
Cel mai bine mă simt cînd înainte de culcare, inventez personaje, îmi atribui puteri miraculoase și jonglez cu viața așa cum mi-ar place mie în lumea mea. În felul acesta adorm cel mai bine și mai repede. În seara aceea căutam ca de obicei o atmosferă adecvată pentru alunecarea lină în somn.
Mă aflam pe un maidan, în dreapta și stînga erau blocuri murdare, toate colorate pastel, curtea era plină de hîrtoape și iarbă uscată. Tocmai treceam un dîmb cînd în fața mea apăru un tip îmbrăcat cu o blană asemănătoare ciobanilor și cu părul împletit în codițe unsuroase. Aveam la mine o pungă cu bomboane pe care m-a amenințat că mi-o ia. Privirea îi era rătăcită și nebună, i-am dat punga recunoscînd în privire lacurile adînci și tulburi care mă amenințau în copilărie și am plecat ușor mai departe. Ajunsesem în centru, care centru nu știu, era lume multă, încercam să mă orientez, străzile vorbeau cu mine șoptind amintiri pierdute, ca într-un film în care imaginile se schimbă rapid. Strada pe care mă aflam intrase cu mine în vorbă de parcă ne cunoșteam de cînd lumea.
-Știi, bunica mea era întretăiată de linii de tramvaie, îi tăiaseră fața, am și acum cicatrice moștenite de la ea. Mama a avut mai mult noroc, a fost înțepată ici și colo de stîlpi iar pe deasupra capului îi vîjîiau cablurile de troleibuz. Eu o duc acum mai bine, s-au desființat toate instrumentele astea de tortură, doar mulțimea mașinilor mă mai amețește. Sunt sigură, nepoții mei vor duce o viață mult mai liniștită. Mașinile vor zbura, iar pe ei îi vor atinge numai copii, fetițe sărind șotron și băieței cu trotinete…sper. Am auzit zvonuri că pe la periferie mai sunt instrumente de- astea infernale de circulație. Tu ce zici?
M-am aplecat și am mîngîiat fața aspră și prăfuită. Ce puteam să-i spun? Am cules cîteva gunoaie care-i jigneau demnitatea promițîndu-i să vin spre seară cînd circulația se va mai rări. M-am trezit în zgomot de mașini și claxoane. Cățelul care dormea pe pernă mi-a mormăit – este prea devreme, nici nu-mi trece prin cap să mă scol.
-Ai dreptate i-am răspuns, tu rămîi în pat, eu mă duc numai la baie. Perna făcuse cute la colțuri oftînd dezamăgită.
-Credeam că astăzi vom sta mai mult împreună, toată ziua aștept să mă ia cineva în brațe iar dimineața mă scuturi așa de tare că-mi zboară și ultimii fulgi. Am tras-o de nasture în semn de glumă iar ea a chicotit fericită. La baie mă privea din oglindă o fată ciufulită care îmi zîmbea ironic.
-Și?…pe unde ai hoinărit în noaptea asta? ai zburat iar de pe un acoperiș pe altul, ai mers pe apă sau te-ai urcat pînă în nori? Ești un caz pierdut! lumea ta nu există în realitate!
M-am făcut că nu o aud și m-am așezat pe marginea căzii. În fața mea printre aburii fumurii dansau siluete grațioase din a cincea dimensiune, se întorceau în aer rotindu-se încet spre tavan. Am stins lumina și m-am spălat pe întuneric în speranța că oglinda nu mă mai vede. M-am îndreptat spre bucătărie iar periuța de dinți și-a întors în pahar cu un clinchet supărat capul spre perete.
Pe masă chicoteau musculițe amețite pe o boabă de strugure. Le-am pus în vedere că nu am chef de joacă iar ele s-au retras timide la colțul mesei, lucru care a făcut să mă simt vinovată. Stricasem armonia, fata din oglindă o stricase de fapt, mi-am adus aminte de bulgăre, într-un fel trebuia să-l împac, nu arăta prea fericit aseară cînd trecusem pe lîngă el. M-am apropiat de scară bănuind cele mai severe reproșuri dar el stătea dezvelit și gol goluț la taifas cu umbra care se încolăcise leneșă în jurul lui. Spre mirarea mea nu se uscase deloc, din contră avea o prospețime de invidiat.
-Aha, spuse bulgărele cu o voce cît mai indiferentă rotindu-se cu un ghiont spre umbră.
-Și? cum se doarme cînd nu-ți pasă de alții? cînd ai un pat moale în loc de o bucată de ziar șifonat?
Mă prinsese la colț. M-am așezat lîngă ei simțind cum mi se înroșesc urechile. Avea dreptate, mă luaseră prea mult gîndurile aseară și uitasem pur și simplu de el.
-Ce-ai spune să te fac o colivie?- i-am spus în speranța să-l îmbunez. De unde pînă unde colivie nu știam, poate în străfundurile mele mă simțeam ca o pasăre în văzduh care nu-și mai găsește cuibul.
-Una că sunt prea mic pentru o colivie și a doua de unde vrei tu să știi ce vreau eu să ajung! îmi răspunse bulgărele punîndu-mă într-o clipă la punct.
-Poate mă uzi bine cu apă pînă mă subțiez atîta ca să ajung transparent ca un nor, adăugă el lipindu-se moale de umbra care îl încolăcise drăgăstos. Nu aveam nici cea mai mică idee ce se întîmplase cu cei doi noaptea trecută, cert este că eram martoră la o prietenie care depășea stadiul de camaraderie.
-Cred că știu ce te fac! am izbucnit dintr-o dată avînd în fața ochilor o viziune clară a doi îngerași plutind pe un nor diafan.
-Hai la bucătărie, tu ne poți asista i-am spus generoasă umbrei. Bulgărele se suci o vreme în dreapta și în stînga plescăind înfundat a neîncredere. În sfîrșit reușisem să-l scot din starea arțăgoasă, l-am ridicat cu grijă fiind atentă ca umbra să se cocoloșească în palmele mele. La bucătărie am scos o planșetă pe care de obicei făceam aluat, am șters-o,( lucru de prisos dar nu vroiam să-mi aud vorbe) am luat boaba de strugure pe care musculițele se legănau amețite și am pus-o pe pervazul ferestrei. Am pus cu grijă bulgărele pe planșetă în timp ce umbra se așezase într-un colț nepierzînd nimic din mișcările mele. Norocul lor că sunt bolnavă după armonie altfel mi-ar fi sărit țandăra.
-Deci…uite, acum cu ocazia că voi doi vă înțelegeți atît de bine ( am spus cu o mutră nevinovată ) ce-ar fi să te fac doi îngerași iar tu,- m-am adresat umbrei- îi poți purta pe spatele tău ca și cum ei s-ar afla pe un nor asemănător celor care se văd din avion. Idea îmi plăcea și mie, întotdeauna cînd mă aflam în avion aș fi vrut să mă întind pe unul din norii moi care erau atît de aproape. Bulgărele îmi întorsese spatele și cocheta cu umbra care luase formă de inimioară!!
-Mmmhhh…spuse el după un timp, nu știu, poate nu e rea idea…-știam precis că-i place dar vroia să mă facă să țopăi în fața lui-
Mîine mă duc la spital să aflu din ce rămășițe se trage, cine știe din ce neamuri de castroane sau oale sparte a rămas ca să-mi facă mie zile negre.
-O.K. am spus împăciuitoare, acum stai liniștit să mă pot apuca de treabă iar tu – m-am adresat umbrei peste umăr- ia-ți rămas bun de la el pentru o vreme, după ce este gata va trebui să-l acopăr ca să se usuce treptat altfel pleznește. Sunt sigură că nu ar fi plesnit dar prea mă zgîndărea să-i simt și eu la cheremul meu. Am lucrat în liniște și spre mirarea mea bulgărele s-a lăsat modelat cu ușurință, eram hotărîtă să-l frămînt cît mai mult în caz că se va împotrivi dar nu a fost cazul. După ce terminasem am acoperit îngerașii cu o cîrpă umedă nu înainte de a se mai strînge o dată în brațe cu umbra care nu se dezlipise de pe masă.
Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.

Cât de frumos deschideți noi tablouri fără să uitați să le închideți pe cele din urmă! La un moment dat mi s-a părut că ați uitat de bulgărele de lut de la începutul povestirii, însă iată-l, se reîntoarce, tabloul trebuia închis pentru a deschide un altul. Partea care se referă la mama protagonistei are un ritm diferit față de restul povestirii: tind să cred că e ritmul tristeții, al nostalgiei – virgulele dese dau o cadență diferită părții aceleia. Nu cred că ați avut intenția aceasta, totul pleacă pur și simplu de la sinceritatea dumneavostră în scris, astfel încât, aproape în mod inconștient, când vă amintiți de anumite lucruri cu tristețe, transmiteți și cititorului acest sentiment, nu doar prin ceea ce descrieți ci și prin modul în care o faceți.
Nu pot însă să trec cu vederea peste unele imprecizii fără să le adnotez aici, în speranța că vă vor fi, poate, de ajutor.
1. discordanțele între timpurile verbale sunt, din păcate, dese: și ridica brațele cînd i-am tras bluza peste cap (două variante: a ridicat sau îi trăgeam); După ce m-am întors acasă o sunam (mă întorceam); Tocmai treceam un dîmb cînd în fața mea apăruse (apăru) etc. Eu aș spune să vă gândiți mai mult la momentul în care se petrece acțiunea, să controlați de două ori verbele din orice propoziție, pentru a fi sigură că nu ați făcut salturi temporale nepotrivite.
2. nimic nu se va mai putea repara, șterge, uitat, lămurit – (uita respectiv lămuri ar fi, cred, continuarea adecvată)
3. atît de definitiv – din păcate, definitiv nu are grad de comparație, așadar nu putem spune atât de definitiv cum nu putem spune atât de mort sau atât de perfect.
4. jonglez viața – jonglez (cu) viața ar fi, poate, mai natural
5. a fost înfiptă ici și colo de stîlpi – nu știu dacă e verbul potrivit. ce spuneți de împunsă, înțepată? A înfige presupune altceva.
Multă inspirație să aveți! M-am cam abonat la postările dumneavoastră, mereu veniți cu ceva interesant! Suntem norocoși să vă avem pe site, cred eu :)
Mulțumesc pentru trecere. Aveți dreptate, așa este, timpurile le amestec fără să-mi dau seama, poate din cauză că în timp ce scriu mă transport în trecut gîndind în același timp în prezent. Suna ciudat dar am observat la mine acest fenomen de multe ori. Cîteodată mă zgîrie și pe mine în urechi iar cîteodată mi se pare că așa trebuie să fie. În orice caz am schimbat, ( reparat ) unele greșeli la care m-ați avisat. Mulțumesc pentru ajutor. La fel mă bucur că de fiecare dată sunteți prezent la textele mele.
Dragi salutări din Berlin.