Mulțumită de munca depusă mi-am făcut o cafea proaspătă pe care aveam intenția să o savurez în liniște cu gîndurile mele. Umbra se pleoștise cenușie și vedeam că nu știe ce să facă. Mi-a fost milă de ea, i-am spus generoasă că poate rămîne pe masă cît vrea. După o vreme s-a retras singură și tăcută iar eu începusem să-mi fac reproșuri dacă a fost bine că am adus bulgărele acasă. Visam privind musculițele care se legănau pe boaba de strugure complet îmbătate. Mîine le voi lăsa numai niște firimituri de pîine, orgii de felul acesta nu le priește, nu aveam de gînd să le găsesc late pe jos. Atenția mi-a fost atrasă de ibricul care parcă își strîmbase toarta. Văzînd că l-am prins a început să sfîrîie ocupat.
-Poți să-mi spui de ce te-ai sucit? dimineață arătai normal, acum arăți ca și cum te-a izbit cineva de perete.
-Ce știi tu, răspunse el sfîrîind, ești mereu ocupată cu alții și nu ai văzut că ai lăsat aragazul aprins pînă m-am încins de tot! Un fior mă trecuse dintr-o dată, știam cît sunt de căscată, într-o zi dau foc la casă! din nou simțeam cum mi se înroșesc urechile. Starea asta trebuie să se sfîrșească într-o zi, duc tot timpul saci în spate plini cu remușcări și păreri de rău din cauza altora!
-Nu face nimic, putem lua alt ibric i-am răspuns, dar în secunda următoare mi-aș fi înghițit limba.
-Eram sigur că așa vei gîndi spuse ibricul luînd o formă ca și cum cineva îl lovise în burtă.
-Stai puțin i-am spus disperată, nu am terminat de vorbit, sigur că pe tine nu te arunc, dar mă gîndeam la soțul meu, știi cît de mofturos este dacă ceva nu este în ordine. Pe tine te ascund în dulap și numai eu te voi întrebuința cînd el pleacă la birou.
– Dacă tot iei unul nou, ia te rog unul de culoare albastră mai spuse el, culoarea lui roșie luînd nuanțe atît de puternice de parcă în orice moment ar fi luat foc. O bănuială mă cuprinsese și m-am uitat mai atentă la el. Ce or fi avînd toți în ultimul timp? nu-mi este de ajuns romanța din hol, acum trebuie să suport și în bucătărie povești de dragoste. Eram curioasă ce surprize mă mai așteaptă. Mi-am luat geanta cu gîndul să dispar o vreme pînă se vor liniști toți. Am cumpărat un ibric albastru ca cerul, m-am uitat bine la el dacă nu cumva are vreo boală ereditară, niciodată nu știi ce te așteaptă cît ar fi de drăguț aspectul exterior. M-am dus în parc unde întrerupsesem conversația acum două zile cu o bancă. Din păcate era ocupată așa că m-am plimbat fără rost, nu-mi ardea de conversații străvezii cu tufele sau pomii de lîngă drum, vroiam să fiu cu gîndurile mele. M-am adîncit în contemplarea cerului construind în gînd îngerași grăsuți pe norii pufoși. M-aș fi dus la spital dar gîndul că dau iar de vreun bulgăre cu un trecut dubios m-a oprit. Va trebui să aștept o vreme pînă vine un transport nou nouț, unul nevinovat și fără părinți parveniți, bourgeois care apar la toate colțurile.
După ce m-am mai invîrtit de cîteva ori fără rost pe străzi, am pornit spre casă cu o senzație de tristețe care venea din adîncuri uitate. Eram în stare să suport de cinci ori mai mulți bulgări de lut, o mulțime de umbre sub formă de nori, ibricuri de toate felurile și musculițe zăpăcite, totul făcea parte din lumea de mine descoperită. Am grăbit spre casă cu elanul celui care nu și-a mai văzut de mult familia. M-am dus direct la umbra tristă și i-am spus să vină cu mine la bucătărie. Am luat pînza umedă de pe îngerași spunîndu-i că nu vor păți nimic dacă stau dezveliți. Am ascuns apoi planșeta sub scară, nu de alta dar nu aveam chef de dat explicații . Musculițele care la vederea mea se dezmeticiseră, încercau să ia o atitudine cît mai trează de frică să nu le cert. Bîzîiau sfioase de parcă toată ziua băuseră numai apă. Le-am trimis din mers o bezea, ele făcînd tumbe de bucurie. Începusem să mă simt mai bine. Nu după mult timp a apărut și soțul meu urmat de cîinele mereu pus pe sărit și lins mîini. Potaia asta trebuie să aibă antene nevăzute, s-a dus direct la scară scheunînd de bucurie. Soțul meu nu a mai încercat să vadă cauza, și-a rotit doar degetul în jurul tîmplei refuzînd să facă vreun comentariu lucru pentru care i-am fost recunoscătoare. Ritualul monoton și banal de fiecare zi a trecut fără să mai țin seamă de el. Așteptam cu nerăbdare ziua următoare să duc îngerașii la ars. Trecînd pe lîngă scară am auzit șoșote înfundate și bufnituri suspecte. M-am aplecat curioasă văzînd tocmai cum îngerașii rotofei se îmbrînceau bezmetici spre umbra care întinsese fericită spre ei mîinile transparente. Am rămas înțepenită dîndu-mi seama că bezmeticii care se înmulțiseră erau operele mele, eu le dădusem viață. Ar fi prea teatral să afirm că mă uitam la ei ca la copii mei, nici vorbă, dar pe undeva erau ai mei, de mine creați. Iar faptul că se îmbrânceau ca apucații nu mi se mai părea atît de anormal, numai că se mișcau ca și cum erau făcuți din cauciuc. Ori avea umbra mîna în joc dîndu-le calități nespecifice unei bucăți de argilă, ori am nimerit într-adevăr un mutant . Cine știe ce s-a vărsat la spital peste bulgărele meu, vreun medicament, dacă stau bine să mă gîndesc ar fi locul cel mai adecvat pentru populații degenerate. Oricum, era deja prea tîrziu să mai îndrept ceva, și pînă la urmă fiecare are dreptul la viața care printr-o toană a naturii a căpătat-o. Nici să-i mai ard nu făcea sens, așa erau ei, nu-mi puteam lua răspunderea să-i înțepenesc prin ars, aveam deja de a face cu ceva cu totul ieșit din regulile obișnuite. Am hotărît să mai aștept pînă a doua zi și dacă se comportă la fel, atunci va trebui să-mi fac gînduri unde-i ascund zilnic după ora patru. Pe undeva eram fericită de înmulțirea familiei, fantezia mea o lua deja razna făurind alte creaturi de care habar nu aveam cu o lună în urmă.
M-am băgat în pat șoptind un noapte bună acelor suflete care mă ajutaseră să-mi găsesc o lume care numai mie îmi aparținea. O lume care poate prin felul de a fi, nu era mult deosebită de lumea care mă înconjura zilnic, dar străină de minciuni și prefecătorii, de ură și invidie, ceva, o formă de viață încă străină de stricăciunile lumii reale. Am coborît lin în visurile mele construind un castel invizibil în care nu puteai intra decît dacă scrijeleai scoarța unui anumit copac din apropierea castelului. Îmi mai aduc aminte că acolo puteai zbura răsucindu-te în aer pînă la turlă. De sus puteam vedea împrejurimile care spre mirarea mea își schimbau regulat peisajul trecînd de la codrii bătrîni pînă la deșerturi nesfîrșite. Castelul mai avea și un tunel care te scotea în mijlocul mării, lucru care nu mi-a plăcut deloc, eu avînd groază de apă. M-am trezit sufocată văzînd valurile care se ridicau în fața mea ca un zid.
Soțul meu deja plecase așa că aveam toată liniștea și libertatea să mă ocup de familia care probabil mă aștepta nerăbdătoare. Am renunțat să vorbesc cu oglinda de la baie știind că nu are rost, nu-i puteam spune de castel, îmi ajungea gîndul că oricum nu mă crede nimeni iar de surîsul ei insinuant nu aveam chef. Mai curînd eram curioasă să văd ce fac operele mele. M-am dus la scară cîntărind două alternative…ori îngerașii se făcuseră praf, ori erau la fel ca ieri.
Bineînțeles că erau la fel ca ieri și pe undeva eram chiar fericită că așa era. Dormeau încă acoperiți de umbră care se transformase într-o păturică moale. Ea privea visătoare și fericită treptele care scîrțîiau sub picioarele mele. A clipit ușor din ochi, semn să nu fac zgomot. De ce erau dolofanii așa de obosiți îmi închipuiam văzîndu-i în imaginația mea cum au dat toată noaptea tumbe pe planșetă aruncîndu-se de fiecare dată în brațele moi ale umbrei. Din partea mea puteau să mai doarmă, aveam astfel timp să-mi beau cafeaua în liniște. La bucătărie am scos ibricul strîmb din dulap auzind un oftat în palmele mele. Doar îi spusesem că trebuie să-l ascund, de ce făcea acum pe victima nu știu. Îmi prinsese și ăsta slăbiciunea și mă șantaja cu nerușinare. M-am făcut că nu aud trîntindu-l pe aragaz mai tare decît de obicei. Nu a mai zis nici pîs și imediat mi-am regretat gestul. Ca să-l împac am pus alături de el ibricul albastru și ca să vezi, strîmbătura parcă se îndreptase puțin înfoindu-se ca un cocoș. Cu ce nimicuri poți face un suflet fericit îmi apăruse din nou dureros în minte. Am scuturat pe masă musculițele de pe boaba de strugure promițîndu-le să le dau altceva, boaba fiind deja maronie. Au bîzîit amețite de somn și le-am pus alături o jumătate de măr, nu aveam inima să le dau pîine cînd ele erau moarte după fructe. Am deschis fereastra de la bucătărie ca să alung izul de oțet care începuse să se întindă de la boaba care mustea deja. Mulțumită de mine mi-am băut cafeaua în fuga dorind să încep căt mai repede să lucrez cu somnoroșii de sub scară. M-am dus ușor la ei- lucru de prisos- erau deja treji și încercau să-i facă umbrei codițe din fîșii de fum. Am luat planșeta cărîndu-i cu grijă la bucătărie. Aveam de gînd să-i controlez cît mai bine ca nu cumva să aibă vreo fisură care mai tîrziu le-ar fi fatală. Dar ei se mișcau și purtau cu o elasticitate de invidiat. I-am spus umbrei să se formeze într-o bilă rotundă ca apoi să se desfacă în formă de nor avînd la mijloc două adîncituri moi în care îngerașii să se poată lăfăi. Marginile trebuiau puțin aduse în sus ca nu cumva năzdravanii să cadă. Oricum, nu cădeau din cer că la greutatea lor nu-mi închipuiam că umbra se va putea ridica o palmă de la pămînt.
După ce ea sub instrucțiunile mele s-a format în forma unui nor moale cu două adîncituri comode, îngerașii s-au lungit pe ea fericiți. Erau de invidiat, așa îmi închipuiam că trebuie să fie pe norii de pe cer. Umbra suspect de serioasă, s-a ridicat încet cu ei și spre uimirea mea plutea spre tavan. Îngerașii ițiseră capetele peste margine chiuind și scoțînd limba la mine. Eram atît de uimită încît nu observasem cum umbra o luase spre fereastra deschisă. Deja trecuse pervazul și plutea în aer la etajul cinci. I-am strigat să termine jocul chemînd-o în casă. Ea nici gînd, plutea mai departe surdă la chemările mele. O amorțeală lăuntrică mă cuprinsese, știam că nu se va mai întoarce, deja dispăruseră încet peste acoperișul casei vecine. Am mai așteptat o vreme la fereastră cu o speranță vagă. Nu s-au mai întors și în acel moment o năframă s-a rupt de pe ochii mei. M-am întors încet spre bucătărie dar musculițele se purtau ca și cum nu existam iar ibricurile îndrăgostite arătau ca orice ibricuri. Nimic nu mai era ca înainte, lumea mea dispăruse o dată cu umbra. M-am așezat pe banca din hol realizînd singurătatea care se întindea găunoasă în jurul meu.
Ca în vis mi-am smuls poșeta din cui ieșind pe ușă alungată de propriile mele gînduri. Picioarele s-au dus singure în parc, tufișurile se lăsau sărutate cu nepăsare de bondari și albine iar banca vorbăreață stătea pasivă și prăfuită, străină și banală ca orice bancă. M-am dus la marginea lacului încercînd să alung gîndurile morbide care-mi dădeau ocol. M-am așezat pe iarba răcoroasă lungindu-mi picioarele în apa care încerca să-mi spună ceva. Cu privirea spre cer încercam să-mi caut norul care mi se păruse că tocmai trecuse pe deasupra mea. Un clipocit nervos m-a trezit din vis. La picioarele mele se zvîrcolea de ceasul morții un peștișor negru ca tăciunele. L-am luat repede în palmele făcute căuș. Se uita la mine disperat, bolborosind, „mi-ai salvat viața! „ Mi-am dat seama că dacă mă mai holbez mult la el exact contrariul se va întîmpla așa că l-am azvîrlit ușor în apă la jumătate de metru de mal. După ce făcuse cîteva tumbe, a înotat împrospătat mai aproape și scoțînd capul din apă mi-a spus că-l cheamă Leo.
Nu-i nimic, cu cît sunt unii mai mici cu atît se simt mai împortanți, eu de exemplu am avut cu ani în urmă un cățel foarte mic, dar îl chema Tarzan ca să-și recupereze micimea. Așa și Leo, nu era mai mare decît degetul meu mic dar era foarte important. M-am așezat din nou pe iarba răcoroasă începînd o conversație cu Leo care promitea să fie foarte interesantă dar…asta este o altă poveste.
Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.
Am făcut o confuzie aseară între O vizită în România și Un caz pierdut, când vă spuneam că trebuie să citesc întâi acest text pentru a vă răspunde la ultimele două. Acum am înțeles că era de fapt vorba despre continuarea unei povești pe care eu nu am urmărit-o (cea cu vizita în România). Pe aceasta însă, da, am urmărit-o și sper să am timp și vrere să o urmăresc până la capăt! Este inedit modul în care povestiți despre lucrurile însuflețite, ca și cum nimic nu ar fi mai firesc pe lumea asta. Citindu-vă povestea, îmi trece prin cap faptul că dacă aș avea o altă vârstă, sigur aș da fuga în bucătărie să văd dacă nu cumva ibricul e viu. Convingeți cititorul prin propria dvs. convingere.
De corectat:
Mi-am luat geanta cu gîndul să dispar o vreme pînă s-au liniștit toți. – până s-ar fi liniștit ori se vor fi linișitit ar fi variantele corecte.
adequat – adecvat
familiei care probabil că mă așteptau nerăbdători – schimbați subiectul: dacă vă referiți la familie, verbul trebuie pus la singular (familiei care probabil că mă aștepta nerăbdătoare)
puți – de fapt puțin (să sperăm că nu pute nimeni!)
Deja îmi fac reproșuri că postez prea mult într-un timp cam scurt. Înțeleg lipsa de timp și munca pe care o duceți toți citind zilnic texte diferite. Cere multă atenție și admir răbdarea, înțelegerea și felul de a răspunde și mai ales sunt foarte recunoscătoare pentru felul delicat de a-mi atrage atenția la greșelile pe care le fac. Cum spuneam și domnului Giurcă, mai am de învățat, iar cu ajutorul vostru mă simt mai în siguranță.
O seară minunată Pavel:)