O vizită în România – partea a IV-a

În tot acest timp Maria nu a scos un cuvînt. Mă ținea cu un braț strînsă de talie și o simțeam cum se scutura de rîs în timp ce din gît îi ieșeau un fel de mormăituri ca la o ursoaică veselă. După ce ne-am mai pupat pentru a șaptea oară, ne-am despărțit cu greu. Îmi freca brațele ( un fel de a mîngîia ) în neștire punîndu-mă să-i promit că vom mai veni pe la ei.Ochii ei veseli zîmbeau trist. Mă bătea gîndul chiar să stăm la ei o noapte două dar condițiile lor de viață erau de așa natură că nu aș fi putut face față. Trăiau așa cum trăiseră și acum cincizeci de ani, nu aveau apă în casă, toaleta era undeva afară și ca să ajungi la ea trebuia să treci prin ograda unde găinile și rațele își petreceau viața, prin găinaț și noroi, fără lumină electrică, seara bîjbîind și ținîndu-te de gard. Chiar și toaleta era construită după sistemul de altădată, o groapă adîncă peste care era construită un fel de ladă cu o gaură la mijloc. Asta îmi mai trebuia la problemele pe care deja le aveam cu digestia.

Cu părere de rău am renunțat la acest gînd promițîndu-i însă că vom mai veni înainte să ne întoarcem la București. Astfel ne-am rostogolit din nou cu Jeepul pe ulița plină de hîrtoape fluturînd și trimițînd bezele prin fereasta deschisă.

Ajunși la vărul meu acasă am găsit tot felul de pretexte să plecăm singuri prin sat. Nu a fost greu, vărul meu fiind un om foarte grijuliu cu sănătatea lui, nu pierdea nici o ocazie „ să se întindă puțin „ după masa. Asculta veșnic în el închipuindu-și toate bolile ce s-ar putea să-l fi atacat fără știre. Într-o zi m-a luat pe neașteptate întrbîndu-mă ; -ce iei tu pentru stomac?

-pentru stomac? de ce trebuie să iau ceva?

-păi după masă nu înghiți nici o pastilă în caz că nu-ți priește mîncarea?

-de obicei îmi priește, de ce aș lua profilactic?

Se uita la mine foarte mirat și nu vroiam să știu ce gîndește. După ce a dispărut în casa bătrînească, am luat-o repede la picior spre cooperativa pe care o văzusem în drum cînd fusesem cu el plecați. Intrînd în magazinul micuț și întunecos am văzut rafturi pline cu articole specifice traiului românesc iar printre ele și cîteva produse cunoscute din vestul Europei. Pe tejgheaua din lemn se afla un cîntar vechi care avea atîrnate în dreapta și în stînga talere din alamă strîmbe și murdare pe cînd greutățile erau folosite să țină revistele în caz că-și luau zborul cînd se deschidea ușa. Alături se afla un cîntar modern care strica tot decorul, la fel și frigiderul cu uși din sticlă în care se aflau sticle de coca-cola alături de borcănele cu lapte bătut. Vînzătoarea ne-a salutat curioasă întrebîndu-ne ce dorim. I-am spus că vrem un parizer, cel mai mare care-l avea. Am rugat-o să-l taie felii văzînd că are pentru asta o mașină specială.

-Dar doamnă, păi dacă-l tai pe tot se strică repede că doar nu mîncați totul astăzi.

-Nu-i nici o problemă i-am răspuns, se va duce trei, trei. Ea s-a uitat lung la mine și a început să dea salamul prin mașină cu umerii ridicați a mirare. A pus totul într-o hîrtie ceruită pe care a îndesat-o într-o pungă. Am mai cumpărat două borcănele cu lapte bătut și am plătit o nimica toată. La ieșire ne-a mai urat să ne fie de bine cu o voce care parcă spunea ; o să vă aduceți voi aminte de vorbele mele! Dar noi nu aveam de gînd să ne atingem de salam. Am mers pe strada nepavată care ducea puțin în pantă spre zăvoiul unde se afla dicoteca. Am coborît printre tufe de mărăcini și uscături care se agățau de hainele noastre de parcă ar fi vrut să ne oprească din drum. Într-un tîrziu am văzut între doi pomi un fel de acoperiș cam la o jumătate de metru de la pămînt. Mergînd mai aproape am văzut că era o rogojină prinsă la colțuri cu sîrmă de cei doi copaci. Sub ea era o grămăjoară maro care a început să miște auzind pașii noștri. Grămăjoara a ridicat capul scoțînd un zgomot metalic. Era un amărît de cîine, murdar și neîngrijit, ochii erau triști și părăsiți. De gît îi atîrna un lanț ruginit. Lîngă adăpost era un castron din metal cu smalțul sărit în mai multe locuri și unde rugina se întindea nestînjenită. Puțina apă ce era în castron luase și ea culoarea ruginii. S-a sculat în picioare la vedera noastră, urechile ajungîndu-i exact la acoperiș. L-am chemat încet, nu mai știam cum se cheamă un cîine pe românește, l-am chemat așa cum știam din copilărie- cuțu-cuțu- la care soțul meu s-a strîmbat dezaprobator. Ce e aia cuțu-cuțu, vorbește cu el normal! Cîinele se uita la noi cu capul puțin într-o parte neîncrezător dar adulmecînd.

-Vezi! A mirosit salamul, hai să-i dăm!

La început i-am azvîrlit feliile mai de departe, nu îndrăzneam să ne apropiem prea mult. El le prindea din zbor și le înghițea nemestecate.

-Ia-o mai ușor i-am spus, o să te apuce burta!

Cu cît se micșora pachetul cu atît ne apropiam mai mult de el și la sfîrșit ajunsesem să-l mîngîiem pe capul cu blana numai noduri. I-am spus soțului meu să se ducă la gîrlă să spele castronul și să-l umple cu apă proaspătă. Nu i-am dat tot salamul că nu știam dacă-i va face bine atît de mult dintr-o dată. L-am mai mîngîiat o vreme și i-am promis că vom veni și ziua următoare cu mîncare. Cumva înțelesese cred, se așezase cît era de lung în fața adăpostului privindu-ne cu încredere.

Pe drum înapoi eram foarte tristă și nu știam dacă făcusem bine că ne-am dus la el. Întîmplări de felul acesta mă duc la meditații triste, reflectînd asupra soartei, -soarta lor- fiind dependenți de oameni de toate genurile și depinzînd de bunovăința lor, care nu au nici o vină și care caută totuși tovărășia oamenilor, sufletele lor fiind atît de sincere și credincioase. Cu toate că trăim cu aceste animale nu am reușit să le luăm exemplul, să devenim loiali, cinstiți și să iubim fără condiții. Din contră, încercăm să le impunem voința noastră, să-i facem marionete care trebuie să reacționeze numai așa cum vrem noi. O atitudine mișelească asupra unor suflete care nu se pot apăra. Omul este cel mai rău și periculos animal de fapt.

Întorși la vărul meu a trebuit să le spunem de cîine, altfel nu aveam cum să punem salamul în frigider. Au rămas foarte uimiți și pe undeva i-am simțit că nu le-au convenit.

-Păi bine mă Magda, dacă vă mușca cîinele că e al dracului de periculos și cum să dai la un cîine o jumătate de salam?

-Periculos nu a fost deloc, din contră, l-am mîngîiat și el a stat nemișcat, iar despre salam, de!… nu facem asta în fiecare zi. Soția vărului meu s-a crucit bălmăjind ceva în barbă iar eu m-am simțit cumva cu musca pe căciulă. Dar nu după mult timp s-a uitat totul, vărul meu scosese grătarul și se pregătea să facă niște fripturi și bineînțeles că nu lipseau micii. Am petrecut o seară foarte plăcută printre greieri și țînțari cărora fumul de grătar se părea că le face și mai multă poftă de a ne înțepa pe unde nimereau. A doua zi de dimineață vroiam să spăl cîteva lucruri care arătau cenușii după escapadele noastre. Am rugat-o pe soția vărului să le pună ea la spălat cu lucrurile lor. Văzusem că frînghia ei de rufe era tot timpul plină cu tot felul de textile. Mi-a răspuns că mașina lor este stricată și ea spală cu mîna, dîndu-mi și mie un lighean în care să pot spăla ce aveam. M-am sfătuit cu soțul meu explicîndu-i situația inacceptabilă în care ei se aflau. Am hotărît să cumpărăm o mașină de spălat pe care să le-o dăruim pentru ospitalitatea primită. În aceiași după masă ne-am dus cu ei la un magazin mare care se afla într-un oraș apropiat. Se găseau tot felul de mașini de spălat, nici o problemă, numai rudele mele se purtau ca și cum de abia căzuseră din lună, așa că a trebuit să iau eu comanda. Am găsit în sfîrșit o mașină de spălat care îndeplinea toate necesitățile. Bineînțeles că nu aveau decît una și anume cea expusă. Am găsit un vînzător pînă la urmă pe care l-am luat la întrebări. Da, existau din fiecare model doar cîte una la care să se poată holba omenirea. Să comanzi una dura cel puțin o lună sau mai mult. Atunci o luăm pe cea expusă i-am propus, iar dacă este expusă va trebui să lase din preț că a fost deschisă și închisă de sute de ori. Nu doamnă, nu se poate! L-am întrebat unde este șeful. La București mi-a răspuns vînzătorul fericit că în felul ăsta scapă de mine. I-am spus să-l sune ghicind că toți șefii au celulare. Nu doamnă, nu pot să-l sun, mi-a răspuns vînzătorul înfricoșat.

-Atunci dumneata stai aici tot numai ca exponat, văd că altceva nu poți face. Lovit în mîndria lui ( ăsta îmi fusese scopul )și-a tras umerii înapoi și mi-a spus că trebuie să calculeze puțin. Nu după mult timp am ieșit cu mașina de spălat din magazin luată la un preț foarte convenabil. Soția vărului meu plesnea de bucurie și în aceiași seară am spălat amîndouă tot ce exista prin casă și ce ne cădea în mînă. Se bucura ca un copil iar eu mă bucuram pentru ea, ce ușor era să faci o bucurie!

A doua zi era tîrg în orășel și ne-am dus cu mare plăcere. Găseai de toate, de la chiloți tetra de pe timpul cînd era mama tînără pînă la fleacuri chinezești de prost gust și numai din plastic. Am impresia că rasa asta cu ochii crestați s-a împînzit din păcate pe tot globul, nu sîntem nici în Germania scutiți de ei cu magazinele lor mici și întunecoase unde găsești plastic și plastic fără sfîrșit. Noi ne-am oprit numai la românii noștri care vindeau tot felul de lucruri pentru gospodărie și artizanat. Mi-am cumpărat un ceaun, doar așa dintr-o toană, de întrebuințat nu-l puteam întrebuința deoarece acasă am aragaz electric unde nu merge mai ales că fundul ceaunului fiind rotund s-ar învîrti pe sticla fierbinte. Dar l-am vrut ca amintire. După ce am mîncat mici grozavi cu muștar și chifle moi și unde ne afumasem din nou am luat-o înapoi spre casă. A doua zi urma să ne întoarcem la București.

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.