Caietele lui Serafino Gubbio, operator – Luigi Pirandello

Unul dintre clasicii moderni italiani, laureatul Nobelului literar al anului 1934, a cărui prezentare stă în însuși numele său, prolific dramaturg și nuvelist, Luigi Pirandello a fost și un abil romancier, demonstrând-o din plin în toate romanele sale, dar mai ales în Unul, niciunul și o sută de mii (Uno, nessuno e centomila) și Caietele lui Serafino Gubbio, operator (Quaderni di Serafino Gubbio operatore). Despre acesta din urmă, se poate spune că reprezintă perfect atmosfera culturală de la începutul secolului trecut, momentul în care cinematografia își face loc cu ușurință printre celelalte forme ale artei, până la acel moment singurele recunoscute.

Romanul, publicat pentru prima dată în foileton în anul 1915 cu titlul Si gira, revăzut și republicat zece ani mai târziu, în volum, cu titlul actual, narează povestea lui Serafino, operator al uneia dintre primele case cinematografice din Italia (Kosmograph) ce omologhează produse în abundență, însă de cele mai multe ori lipsite de orice valență artistică. Pirandello suprinde cu un fin sarcasm, alteori dedându-se la polemici usturătoare, redate prin descrierea gândurilor protagonistului, afacerea incipientă a cinematografiei, caracterele superficiale și egoiste ale oportuniștilor, fie ei actori, regizori, sau simpli scriitori ce își transformă operele literare în scenarii de film – fiecare dintre ei dorește să participe la această nouă și profitabilă afacere. Crucială pentru Pirandello, el însuși fiind un revoluționar al artei dramaturgice, fără însă a se poziționa în afara acesteia, este decăderea teatrului în fața vibrantei arte a filmului mut. Imaginile nu mai sunt statice, ci capătă dinamism, succesiune temporală: o nouă eră ia naștere sub ochii celor care, orbiți de câștig, nu mai realizează importanța acestui moment de răscruce.

Serafino însă, operatorul a cărui unică sarcină este aceea de a roti manivela mașinăriei ce înregistrează scenele mute ale filmului, se îndoiește nu doar de calitatea artistică a peliculelor exotice produse de Kosmograph, ci și de întreg procesul de modernizare al orașului și al întregii lumi. Aici, este poate cel mai clar exprimată necruțătoarea polemică a lui Pirandello față de mișcarea artistică de avangardă a futuriștilor, răspândită deja în Italia prin operele pictorice și sculptorice ale lui Umberto Boccioni sau Giacomo Balla, legându-se în mod direct de noua realitate a civilizației industriale, de mitul progresului și al vitezei. Serafino nu asistă doar la desfășurarea unei intrigi extrem de încurcate (în care, cu toate că va încerca din răsputeri să rămână la statutul de pasiv observator, va fi implicat în primă persoană), ci și mai ales la decăderea societății de la începutul secolului trecut – o mărturie istorico-literară dintre cele mai fine, mai lucide și mai sensibile cu putință.

Mașinăria pe care Serafino Gubbio o controlează cu voită și profesională impasibilitate, devine, astfel, la rândul ei, personaj al acestui roman. Ea se identifică în totalitate cu operatorul său, din moment ce nici unul, nici cealaltă nu poate interveni asupra faptelor care se desfășoară înaintea sa, limitându-se la înregistrarea pasivă și la redarea acestora, în forme diferite: caietele lui Serafino, respectiv peliculele produse de casa cinematografică Kosmograph. Dacă despre ultimele se poate spune că sunt lipsite de valoare artistică, veritabile bunuri de larg consum, nu același lucru este valabil în cazul caietelor lui Serafino, ce conțin o rafinată, carismatică, profundă analiză critică a mecanismelor unei societăți în plină schimbare, refuzul drastic al miturilor futurismului, înstrăinarea și impasibiltatea ca unic mijloc de toleranță față de ororile modernizării. Aceste două fundamentale teme ale romanului (una socială, cealaltă existențială) sunt inserate într-o structură aparent experimentală, trăsătură invariabilă a stilului lui Pirandello, bogată în anticipații, în flashback-uri și povestiri în povestire.

Pirandello descrie în acest roman o lume a exclușilor – nu din întâmplare, singurii prieteni ai protagonistului (filosoful Simone Pau și violonistul nebun, constrâns să acompanieze o pianolă) trăiesc într-un subsol – ce nu își mai pot găsi locul într-o societate dominată de noile legi ale mecanicii și profitului. Două lumi se contrapun aici: pe de o parte, dedesubt, societatea exclușilor; pe de alta universul inept, însă frumos colorat, atrăgător, al studioului cinematografic.

Insuficient promovat la noi țară, romanul este considerat pe nedrept, după părerea mea, o operă minoră a lui Pirandello. Sintetizează perfect momentul istoric în care intelectualul și-a pierdut calitatea de a întreprinde orice din proprie inițiativă, răspunzând unei pure însărcinări tehnice, ce i-a redus identitatea ideologică la tăcere, înregistrând, în același timp, cu luciditate și carismă unică, background-ul sociocultural al Europei, chiar înainte de izbucnirea nefericită a Primului Război.

Citește un fragment tradus din carte, aici: Violonistul – Luigi Pirandello

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/