Mi-l arătă Simone Pau, dimineața următoare, când ne ridicarăm din pat.
Nu voi descrie acea încăpere enormă a dormitorului comun, contaminată de atâtea respirații, în lumina tristă a răsăritului, nici exodul celor internați, ce coborau zbârliți și încurcați de somn în lungile halate albe, cu papucii de pânză în picioare și biletul în mână, jos în vestiar, pentru a-și lua, pe rând, prosoapele.
În mijlocul acestora se găsea unul care ținea strâns sub braț, între cutele halatului alb, o vioară, închisă în apărătoarea din material verde, jerpelită, murdară, decolorată, mergând încovoiat și sumbru, parcă absorbit de contemplarea propriilor sale sprâncene dese și încruntate.
― Prietene! prietene! – îl strigă Simone Pau. Cel strigat se apropie, purtându-și capul înclinat și atârnând, de parcă nasul roșu și cărnos i-ar fi cântărit enorm; părea a spune, înaintând:
<<Faceți loc! faceți loc! Vedeți cum poate viața să-și râdă de nasul unuia?>>.
Simone Pau se aproprie de el; afectuos, îi ridică bărbia cu o mână; cu cealaltă îl bătu pe spate, pentru a-l încuraja, și repetă:
― Prietene!
Apoi, adresându-mi-se:
― Serafino, – spuse, – îți prezint un mare artist. I-au dat o poreclă de toată jena; însă nu contează: este un mare artist. Admiră-l: aici, cu Dumnezeul său sub braț! Ar putea fi o mătură: e o vioară.
M-am întors pentru a observa efectul cuvintelor lui Simone Pau pe chipul necunoscutului. Impasibil. Iar Simone Pau continuă:
― O vioară, într-adevăr. Și nu o lasă niciodată. Chiar și îngrijitorii de aici îi permit să doarmă cu ea, cu condiția ca noaptea să nu cânte și să nu deranjeze pe ceilalți bolnavi. Însă nici că ar fi vreun pericol! Trage-o afară, prietene, și arată-i-o domnului acestuia, care sigur va ști să te compătimească.
El mă scrută la început cu neîncredere; apoi, la o nouă invitație a lui Simone Pau, scoase din teacă vechea vioară, o vioară cu adevărat prețioasă, și mi-o arătă, așa cum un mutilat își arată deformarea.
Simone Pau reîncepu, întors către mine:
― Vezi? Ți-o arată. Mare îngăduință, pentru care trebuie să îi mulțumești! Tatăl său, cu mulți ani în urmă, l-a lăsat proprietar în Perugia peste o tipografie plină de mașinării și de litere, bine întreținută. Spune tu, prietene, ce ai făcut pentru a te deda cultului Dumnezeului tău?
Bărbatul îl fixă pe Simone Pau ca și cum nu ar fi înțeles întrebarea.
Simone Pau i-o clarifică:
― Ce ai făcut cu tipografia ta?
Atunci bărbatul făcu un gest de dispreț.
― A neglijat-o, – spuse, pentru a explica acel gest, Simone Pau. – a neglijat-o până când nu a mai rămas din ea decât pardoseala. Atunci, cu vioara sa sub braț, a venit la Roma. Acum nu mai cântă la ea de ceva vreme pentru că, după ceea ce i s-a întâmplat, crede că nu mai este în stare. Însă cu ceva timp în urmă, cânta prin cârciumi. În cârciumi se bea; iar el cânta întâi, apoi bea. Cânta divin; cu cât mai divin cânta, cu atât mai mult bea; astfel încât, deseori era obligat să-l pună gaj pe Dumnezeul său, vioara sa. Iar atunci se prezenta pe la vreo tipografie pentru a obține de muncă: încetul cu încetul strângea banii de care avea nevoie pentru a-și recăpăta vioara și se întorcea să cânte prin cârciumi. Dar ascultă ce i s-a întâmplat odată, motiv pentru care… înțelegi? i s-a alterat puțin ra… ra… să nu o numim rațiune, doame ferește, să îi spunem concepție asupra vieții. Pune, pune-ți la loc, prietene, instrumentul: știu că ți-ar face rău dacă eu aș povesti despre asta în timp ce tu ai avea vioara descoperită.
Bărbatul încuviință de mai multe ori, grav, cu părul ciufulit, și introduse vioara în teacă.
― I s-a întâmplat asta, – continuă Simone Pau. – Se prezintă la un mare atelier tipografic, acolo unde e director unul care, în tinerețe, lucra la tipografia sa din Perugia. <<Nu avem locuri; îmi pare rău>>, îi spune directorul. Iar prietenul meu dă să plece, supărat, când aude că îl strigă iarăși. <<Așteaptă>>, îi zice. <<Dacă te adaptezi, ar fi ceva de făcut… Nu neapărat pentru tine; dar, dacă ai nevoie…>> Prietenul meu înghite în sec și îl urmează pe director. Este introdus într-un departament special , silențios; iar acolo directorul îi arată o mașinărie nouă: un pahiderm plat, negru, scund; o fiară monstruoasă, care mănâncă plumb și defecă tomuri. Este o monotype perfecționată, fără complicații de axuri, rotițe, fulii, fără dansul răsunător al matricei. Îți spun, o adevărată bestie, un pahiderm, ce rumegă în liniște lunga bandă de hârtie perforată. <<Face totul singură>>, îi spune directorul prietenului meu.<<Tu nu trebuie decât să îi dai să mânânce din când în când pâinile ei de plumb și să o supraveghezi.>> Prietenul meu simte că se sufocă, că-l păresesc brațele. Să se reducă la o asemenea sarcină, un om, un artist! Mai rău decât un grăjdar… Să supravegheze acea bestie neagră, care face totul singură și care nu vrea de la dânsul nicio altă favoare decât aceea de a îi servi, din când în când, mâncarea, acele pâini de plumb! Dar asta nu e nimic, Serafino! Supărat, mortificat, chinuit de rușine și cu bila otrăvită, amicul meu rezistă o săptămână în acea robie nedemnă și, servindu-i bestiei pâinile de plumb, visează la eliberarea sa, la vioara sa, arta sa; jură și promite că nu se va mai întoarce să cânte în cârciumi, acolo unde este puternică, cu adevărat puternică pentru el tentația de a bea, și vrea să găsească alte locuri mai demne pentru exercițiul artei sale, pentru cultul divinității sale. Da, domnule! Abia recuperată vioara, găsește în anunțurile din ziar, printre ofertele de muncă, aceea a unui cinematograf, pe strada cutare, la numărul cutare, care are nevoie de o vioară și de un clarinet pentru orchestra sa externă. Prietenul meu se prezintă în grabă, fericit, exaltat, cu vioara sa la braț. Ei bine: se găsește dinaintea unei alte mașinării, un pian automat, o așa-zisă pianolă. Îi spun: <<Tu cu vioara ta trebuie să acompaniezi instrumentul acela de acolo!>> Înțelegi? O vioară, în mâinile unui om, acompaniind un sul de hârtie perforată introdus în burta mașinăriei aceleia. Spiritul, care mișcă și ghidează mâinile acestui om, și care acum se abandonează intensității arcușului, acum freamătă în degetele care apasă corzile, constrâns să urmărească registrul acelui instrument automat! Prietenul meu a luat-o razna în asemenea hal, încât a fost nevoie de ajutorul paznicilor. A fost arestat și condamnat pentru ultraj împotriva forțelor publice la cincisprezece zile de închisoare.
A ieșit așa cum îl vezi.
Bea și nu mai cântă deloc.
(traducere din italiană: Pirandello Luigi, Quaderni di Serafino Gubbio operatore, Newton Compton, 2015)
Citește recenzia cărții aici: Caietele lui Serafino Gubbio, operator – Luigi Pirandello
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Socul tehnologic (sau refuzul de a o adopta) din perspectiva unui scriitor la 1915. Cu atit mai interesant. Ce ar spune oare acum, daca ar putea vedea cartile electronice si sintetizatoarele de muzica? :)
Chiar astă seară mi-a ”spus” Cărtărescu (într-o poezie) ceva despre asta:
pentru că posedăm intelect ar trebui să posedăm doar intelect
(…)
ar trebui să credem iarba nimic altceva decât iarbă,
şi nu această mască violetă acest sunet emis de un moog
sinthesizer subteran (…)
Iată un autor modern care, deși se exprimă în termeni actuali, parcă repetă concepția lui Pirandello în legătură cu subiectul ăsta. Cred că Pirandello și Cărtărescu s-ar fi înțeles foarte bine. În mintea mea, deși par a propovădui idei cu totul diferite și se exprimă diferit, au un nucleu comun și ambii sunt mișcați de o mâhnire profundă, aceeași, deși aparținând unor timpuri diferite. Poate cândva am să scriu un eseu despre asta.