Bălcescu

Miliţianul Bălcescu se pensionează. E ultima zi. Iese din baraca lui de la poarta exploatării miniere şi se uită în curte, pe jumătate nostalgic, cum crede el că se cuvine, pe jumătatea sătul până peste cap de priveliştea aceea anostă. A plouat mărunt şi neîntrerupt trei zile la rând şi praful de steril s-a transformat într-o mocirlă păstoasă, frământată la răstimpuri de cizmele de cauciuc ale minerilor şi ale preparatorilor, ori de roţile camioanelor care vin şi pleacă, urmărite şi controlate cu vigilenţă de Bălcescu.
În latura stângă, uzina de preparare, cu geamurile ei veşnic murdare, închise în rame metalice ruginite. Pe zidul dinspre drum abia se mai poate citi, acoperită de straturi de murdărie şi funingini, inscripţia „Trăiască Partidul Comunist Român”.
„Păi trăiască, futu-i mumea lui dă partid, că nu-s în stare ăştia să zugrăvească numai când le vine vrun control pă linie politică!”, gândeşte el, cu furie amară.
Spre dreapta, clădirea de birouri, oarecum mai îngrijită, deşi lasă de dorit. Fereastra din biroul directorului e luminată. În rest, probabil din raţiuni de economisire, se poate ghici semiobscuritatea în care lucrează inginerii, contabilii şi ceilalţi. Lucrează sau se prefac ocupaţi, chiar dacă nu au de lucru, ştie prea bine Bălcescu, miliţian cu experienţă. Cu ce şi-or fi omorând timpul, asta nu înţelege el, mai ales că în birourile lor e pe jumătate întuneric. După doi ani de zile încă se râde de întâmplarea cu telefonista care a făcut o legătură la Gura Humorului: „Alo, Gura? Aici Fundu!”. Plictiseală…
În capătul curţii se văd vagoneţi care aşteaptă să fie descărcaţi, ori sunt traşi pe linie moartă. Deasupra, peretele de stâncă pe care cu îndârjire s-au agăţat câţiva pini şi molizi, cu gura de galerie căscată ca un ochi negru şi orb, o altă necunoscută pentru Bălcescu, dar care însă nu îi provoacă niciun fel de curiozitate.
Dar plutonierul adjutant Bălcescu Ovid se pensionează. Azi e ultima lui zi la post şi toate lucrurile acestea nu vor mai conta pentru el, iar el nu e hotărât dacă trebuie să se bucure de tihna vieţii lui viitoare, ori să se întristeze pentru că nu ştie încă în ce anume îşi va găsi tihna.
„O să merg eu la băi, la Căciulata, la Herculane, la Sovata. Pensie bună, trai pă vătrai, muncă ioc!”
La cincizeci de ani de viaţă, din care douăzecişiopt de serviciu în Miliţie, planul nu sună rău deloc. Bălcescu vrea să se odihnească, să îşi răsfeţe mădularele obosite şi încheieturile răblăgite de iernile petrecute prin acele locuri viforoase. Vrea să schimbe peisajul, să umble prin ţară şi să vadă alte lucruri, alte ceruri, alţi oameni.
„Ei, că tot mi-a fi dor dă vro câţ’va dă p-aci!”
Bălcescu Ovid, miliţian vechi, zis Vidu printre rude şi puţinii prieteni pe care îi mai are, se pensionează. Iese din baraca de unde femeile de serviciu nu îndrăznesc să plece până nu fac curat ca într-un spital, păşeşte prin mocirla gălbuie din curtea exploatării miniere Fundu Moldovei, semeţ ca un monarh plimbându-se alene prin grădinile palatului, şi simte că totul s-a terminat. Simte el, aşa, cu flerul lui de miliţian încercat, că odată încheiate socotelile aici, nu mai are puterea să mai înceapă ceva cu viaţa lui. Deşi, pe de altă parte, e prea obosit şi plictisit să îl mai supere astfel de gânduri.
Lui Vidu îi place băutura. Dar numai în afara orelor de serviciu, se înţelege. Nu şi-ar compromite statutul şi uniforma pentru nimic în lume. În rest, bea de stinge. Pe scurt, tot de aia l-a lăsat şi nevasta de ani de zile şi a fost mutat disciplinar la Fundu Moldovei. Dar azi, totuşi, e zi mare. E ultima lui zi de serviciu şi toată lumea ştie asta, crede el. A adus o sticlă de coniac şi una de vermut, marfă bună, clasa întâi, procurate doar el ştie cum. Cu mâinile sprijinite în centura care abia îi mai susţine burta, cercetează curtea exploatării pe sub cozorocul caschetei, doar-doar şi-o găsi vreun partener de pahar.
Din clădire iese Gică Borş, arhivistul, netezindu-şi luciul de piele ce şi-a făcut loc pe creştetul capului, cu mersul său mărunt şi sfios. Cum îl vede pe Bălcescu, cum măreşte pasul spre parcul auto. Însă Vidu, organ de miliţie înzestrat cu harul autorităţii, îi curmă graba.
– Gicăăă! Ia fă-te-ncoa! Am ceva dă vorbit cu tine.
Gică, palid şi speriat, se apropie cu îngrijorare de miliţian.
– S-a întâmplat ceva, to’arşu’ Bălcescu?
– Ce să se întâmple, Gicuţă? Nimica toată.
Îl cuprinde pe arhivist peste umerii săi slabi şi înguşti şi îi zice, ca în taină:
– Măi, Gică, dă când ne ştim noi doi? Să tot fie vro, zece, unşpe ani acolo, zic io. Şi să lăsăm noi aşa, să treacă vremea, să nu bem un pahar împreună, bă?
– To’arşu Bălcescu, eu… ştiţi… nu prea sunt cu băutura. Mai ales în orele de program!
– Gică! Dă-o-n pizda mă-sii dă treabă! Ce te-ntreb eu şi ce-mi zici tu! Uite cum stă treaba: dă mâine sunt pensionar şi, azi, cum e ultima zi, vreau să bei ceva cu mine, să te cinstesc, mă! Că doar am fost colegi atâta vreme, cum ar veni.
– Ăăă…felicitări! Adică… zic şi eu, dar eu nu prea beau, doar v-am zis.
Din părculeţul exploatării, de la o pauză de ţigară, apar stagiara Nuţi şi proaspăta doamnă subinginer Petrean, zisă şi „tovarăşă”. Bălcescu, organ de stat uns cu toate alifiile, îşi dă seama pe loc că nu le-ar reţine de la vreo treabă importantă dacă le-ar invita şi pe ele, temându-se oarecum că fricosul de Gică l-ar plictisi repede. Le face deci semn cu mâna.
– Haideţi, vă rog, până la mine la „secţie”, să vă prelucrez un material din ăsta, cum să zic… despre prevenire!
Uimite de invitaţia miliţianului, dar şi curioase, femeile îl urmează în „secţie”, laolaltă cu Gică Borş, arhivistul.
– Luaţi loc, v-aş ruga-vă! îi invită pe ton mieros Bălcescu, însoţindu-şi vorbele cu un gest ceremonios, indicându-le scaunele aşezate în jurul mesei, şi cu o tentativă de reverenţă, la care renunţă în cele din urmă, împiedicat de burtă şi de uniforma prea strâmtă.
Deschide un fişet metalic de unde scoate sticlele de băutură şi paharele, atent învelite în şerveţele, le aşază pe masă, după care înmânează fiecăruia câte un pahar. Lui Gică îi strânge degetele în jurul paharului, privindu-l ameninţător. Se îndreaptă apoi de spate, abordând o postură maiestuoasă, cu burdihanul proptit în marginea mesei şi cu mâinile împreunate pe piept.
– Stimate şi iubite tovarăşe, dragul meu tovarăş Borş, ne-am adunat aici, în această frumoasă zi…
Priveşte dezamăgit afară la mâzga zemoasă din curte, apoi continuă:
– … în această zi minunată, cum ziceam, să cereblăm… ce-re-brăm! atâţia ani frumoşi dă colaborare dântre întreprinderea dumne’astră, fruntaşă la toate capitolele, şi braţul lung dă fier al Statului, care cu ochi vigilenţi, nu-i aşa, a contribuit la buna ordine şi la bunul mers al muncii şi la întrebuinţarea corectă, atentă şi în spiritul legii, a roadelor sale, pentru bunăstarea Republicii Socialiste România!
Gică, cu ochi apoşi şi oarecum pierdut în vorbele lui Bălcescu, aplaudă sfios.
– Nu acuma, Gică! îl întrerupe miliţianul. Iată, fructuoasa noastră colaborare să încheie astăzi, nu-i aşa, când eu, plutonier adjutant Bălcescu Ovid, depun armele şi mă retrag din activitate, lăsând locul unei generaţii mai tinere, mai… energetice şi… cu drag dă muncă! Acestea fiind spuse, dragii mei, vă invit să închinăm un pahar în cinstea acestui moment dă cumpănă din istoria întrecerii socialiste!
– Da’ ce s-a întâmplat, to’arşu’ Bălcescu? întreabă Nuţi, naivă.
– Mă pensionez, duduiţă, mă pensionez!
Gică aplaudă. Bălcescu, supărat că discursul nu a ieşit tocmai cum dorea el, îi face semn să înceteze. Se aşază şi el la masă şi desface sticla cu coniac.
– To’arşu Bălcescu, să ştiţi, eu… nu că vreau să vă supăr, dar eu nu beau, v-am zis.
Miliţianul pufneşte nervos, cu ochii scăpărând către Gică, lasă sticla, scoate pistolul şi îl pune pe masă. Fără să îşi ia ochii de la arhivist, îi spune pe un ton calm, deşi foarte serios:
– Gică, uită-te la mine! Gică, bei sau miroşi duşumeaua.
La care arhivistul, palid ca o foaie de hârtie, se întinde grăbit să apuce sticla de coniac. Bălcescu îi dă peste mână.
– Gică! Doamnele întâi!
Deschide sticla de vermut, iar apoi li se adresează femeilor, cu un surâs cât se poate de galant:
– Doamnă, duduie, serviţi?
Doamna şi duduia încuviinţează, amuzate de sperietura trasă de Gică, şi îi întind paharele să le umple. Bălcescu e generos cu damele, mai ales astăzi, ultima lui zi în apropierea lor, şi le toarnă în pahare cu mărinimie, zâmbindu-le curtenitor şi cu îngăduinţă, tocmai el, mâna Republicii pe pământ! Abia apoi îl învredniceşte şi pe bietul Gică, pe timoratul Gică, cu un deget de coniac turnat cu frăţească grijă proletară, să nu cumva să tulbure pornirile întru dreptate socială şi bunăstare ale arhivistului.
– Măi, Gică, ştiu eu că oamenii zic tot felul. Un lucru să-ţi fie clar: nu e floare la ureche să fii mâna Republicii pe pământ! Mă, asta e răspundere mare, Gică!
– Dar n-am zis eu nimica, to’arşu’… adică nu am contrazis eu vreodată, Vidule, că mă gândesc eu că nu poate să fie uşor! La o adică, răspunderea tot răspundere rămâne, orice post ai ocupa.
Vidu strâmbă din mustăţile sale imaginare, oarecum regretând că îi îngăduise lui Gică să se tragă de şireturi cu tocmai el, tocmai organul. Dar nu, nu îl poate lăsa să facă vreo comparaţie între închipuitele greutăţi ale meseriei de hârţogar sadea şi riscurile misiunii lui, de străjer la avutul obştii şi al Neamului.
– Gică, bea de-acolo!
Arhivistul se execută, iar mărinimosul Bălcescu îi mai toarnă coniac. Femeile se foiesc pe scaune, apoi se încumetă să se ridice şi să îşi scuze plecarea:
– Dom’ Bălcescu, mulţumim pentru vermut, dar noi trebuie să plecăm! Să aveţi pensie frumoasă!
Miliţianul înclină capul reverenţios şi surâzător cum le obişnuise deja, le priveşte ieşind şi îndepărtându-se, cu o mare de încântare şi seninătate legînându-i-se în ochi. Rămâne aşadar cu Gică, conţopistul.
– Bea, Gică, dă-o-n pizda mamii ei dă viaţă!
Gică bea, Bălcescu reumple până la refuz.
– Ai auzit, Gică, cum mi-au zis?
Arhivistul ridică întrebător din sprâncene.
– „Domnule Bălcescu” mi-au zis! Mă, tu ai auzit? Auzi, mă, Gică, oricât dă tovarăş m-aş ţine eu, şi numai din dragoste de ţară!, tot domn rămân, bă! Şi nu cum ar vrea să zică chiabur, ori burghez, ori altceva, ci domn, mă, domn, futu-i mama ei dă viaţă!
Gică se uită încurcat în ochii înlăcrimaţi ai miliţianului şi, ca niciodată, nu îi evită privirea, poate încurajat de coniac, poate nici măcar. Şi simte în sinea lui de hârţogar că s-ar cădea să spună ceva.
– Asta e, Vidule, oameni trebuie să fim, nu altceva!
Bălcescu, emoţionat până la cutremurul inimii lui şi aşa greu încercate, se înalţă din scaun, împingând masa cu burta peste arhivistul surprins de circumstanţe, îi apucă ţeasta pe jumătate cheală între palme şi îi sărută fruntea.
– Mare vorbă ai spus, Gică, tată! Ia şi bea d-acolo!
Şi Gică bea, luat pe sus de evenimente şi de afect, bea până îl vede pe miliţian răsfrânt prin fundul colţuros al paharului, dar nu se împotriveşte mersului istoriei şi al lui Vidu, care îl umple iarăşi, cu ochi apoşi.
– Mă, Gică! Viaţa mea am jertfit-o pe altarul Patriei, mă, futu-i pizda mă-sii! Şi ştiu eu bine, şi ştie şi ăia de-mi cunoaşte viaţa, că am avut dă suferit, bă! Tu ieşi dă la program, iei autobuzul şi te duci acasă la Maricica ta, şi ea te aşteaptă cu un borş, cu o tocăniţă, cu o şosetă curată, da’ eu? Mă, o să zici că-s lucruri mărunte, da’ ia să vezi când nu le ai, tot mărunte-ţi par? Io nu zic că nu e şi vina mea, că toţi greşim, vorba aia, da’ ăsta e destinul, Gică! Fugi de el şi praful s-alege dă tine! Io aşa cred: că tot ce am păţit, tot ce am pierdut, e pentru un scop nobil. Că ăsta mi-a fost destinul, mă, să ajung miliţian la o mină din Bucovina, să supraveghez şi să păzesc orice transport dă minier aurifer. Asta e averea Neamului, bă! Patria m-a adus aici, să îi apăr avutul. Şi în schimb pentru sarcina asta dă onoare, mi-a luat tot!
Gică trânteşte paharul de masă şi îl bea până la fund, amărât până în străfundul măruntei sale fiinţe.
– Gică! Să nu carecumva să crezi că îmi pare rău dă ceva! Nu! Ăsta mi-a fost destinul şi mi l-am împlinit. Dar totuşi… plec astăzi şi nu mă pot încălzi cu asta. Ştii ce, măi Gică? O să-mi fie dor dă tine, mă! Dă tine şi dă toţi d-aici. Destinul nemilos şi Patria m-au adus aici, să am grijă dă voi, mă, dar să nu am parte dă voi, înţelegi? Adică eu vă apăr şi mă jertfesc pentru voi, bă, şi cu ce mă aleg? Cu o pensie, Gică. Cu o pensie pă care am s-o beau dă unul singur, mă. Tu ştii cum e?
– Ştiu… zice Gică, luat pe sus.
Bălcescu îi umple iar paharul şi stăruie cu privirea asupra lui fără încetare, cântărindu-l.
– Ştii tu pă dracu’, Gică! Da’ nu eşti tu om rău, văd asta…
Se ridică, îl invită pe Gică să iasă cu un gest succint pe care arhivistul îl înţelege pe deplin şi întocmai, dând paharul peste cap şi ieşind din baracă, apoi iese şi încuie uşa în urma lui. Scoate cheia din broască şi o ridică între ochii lui şi ai lui Gică, devenit dintrodată bărbat dârz şi atent, după care i-o îndeasă în buzunar, născând mirare în ochii săi bine împăienjeniţi.
– Asta ţi-o încredinţez ţie, Gică, că eşti om bun. Să i-o dai lu’ ăla de-o veni în locul meu şi să-i povesteşti despre mine, bă!
Arhivistul pipăie cheia prin ţesătura sacoului negru, obosit de ani de întrecere socialistă şi, cu lacrimi aproape ţâşnindu-i din ochi, se uită după Bălcescu, după Vidu, care iese pe poarta exploatării şi se face nevăzut deasupra dârei de mocirlă neferoasă ce alunecă lent spre drumul european.
Bălcescu a oprit o maşină care l-a dus în Câmpulung Moldovenesc, unde avea o locuinţă de serviciu. Urcând scările spre etajul al doilea, sub apăsarea anilor, a uzurii fireşti şi a sentimentelor copleşitoare, ceva s-a frânt în făptura mare şi plină a miliţianului. A fost găsit mort, pe scări, între etajul unu şi al doilea, culcat pe o parte şi cu braţul îndoit sub cap, ca şi cum s-ar fi aşternut să doarmă.
Odată îngropat, nu a căutat nimeni mormântul lui, nici rude, nici prieteni, nici foşti colegi de serviciu. Doar Gică îl trecea cu fiecare prilej pe un pomelnic la Biserica Sfântul Nicolae şi, când reuşea să facă rost de o sticlă de băutură mai acătării, venea să bea cu pământul aşternut peste Vidu, uneori tulburat de trapul vreunui tren peste şinele de fier ce se pregătea să zăbovească în gara din apropiere.

Cristian Zoicaş