Cu bicicleta spre Sasca Montană

Cred că aveam vreo şapte ani când am învăţat să mă dau pe bicicletă. Era una mare, de bărbaţi, la care – ca să pot pedala – mă aşezam în lateral şi treceam un picior pe sub bara care lega ghidonul de şa. Îmi ţineam cu greu echilibrul şi habar n-am cum făceam, dar nu reuşeam să dau decât o dată sau de două ori din pedale, după care trebuia să mă las dus de bicicletă până se oprea. Şi asta nu avea întotdeauna un final fericit. De pildă, îmi amintesc că mergeam odată pe un drum de ţară – undeva pe la Băiţa, în Apuseni. De-o parte şi de alta a drumului erau şanţuri cu rugi, la vreo jumătate de metru mai jos. Am dat o dată din pedale, am dat a doua oară… şi cam atât. Ce-am făcut, ce n-am făcut, că nu m-am mai oprit decât în rugi. Cu bicicleta deasupra, fireşte. Nu ştiu ce-a durut mai tare: căzătura, rănile pe care mi le-am făcut încercând să mă descâlcesc din tufele ţepoase, sau onoarea rănită.
Mi-am tot dorit de-atunci o bicicletă pe măsura mea şi, înainte de fiecare Crăciun, dădeam târcoale casei doar-doar o voi vedea pitită pe undeva. Dar n-am fost eu primul cadorisit, ci mama. A primit o frumoasă bicicletă de damă, Mifa, nemţească. Am învăţat-o să se dea pe ea, dar am folosit-o şi eu cât am putut, că era mai pe măsura mea decât cealaltă!
Abia prin liceu, pe când deja ne mutaserăm de ceva vreme la Alba Iulia, am primit o bicicletă numai a mea. Cehească, marca Steyr, cu bare subţiri, negre. Era zveltă, cu linii drepte, ghidonul curbat spre spate şi o şa comodă, cafenie. Mergea ceas, parcă era de-ajuns să-i spui unde vrei să te ducă. Cu bicicleta asta am pornit, câţiva ani mai târziu, într-o călătorie pe care n-am uitat-o nici până azi.
Era în vara lui ’62. Venisem acasă în vacanţa studenţească, dar ştiam că fata de care-mi plăcea făcea cartare la Sasca Montană împreună cu colegii ei. Corespondam – ne scriam scrisori adevărate, cum era pe vremea aceea. Şi tare aş fi vrut să merg până la ea, s-o văd şi s-o aud. Dar drumul de la Alba Iulia până acolo era lung – aproape 300 de kilometri. N-aveam eu bani de tren sau de autobuz pentru aşa un drum şi nici n-aş fi vrut să le cer alor mei! M-am tot gândit ce să fac, cum să dreg şi până la urmă m-am decis: puteam merge cu bicicleta.
Ei, dar oricât îmi plăcea mie să pedalez, o asemenea întreprindere nu era de ici de colo. Fără o pregătire serioasă n-aveam să mă-ndepărtez prea mult de casă înainte de a cădea lat de oboseală. Aşa că am început să mă antrenez. Zi de zi mergeam tot mai departe de Alba, până când am ajuns să fac 60-70 de kilometri în fiecare după-amiază – ba spre Sibiu până la Miercurea, ba spre Deva până la Orăştie, ba spre Cluj până la Aiud.
Mă hotărâsem eu, aşa, să plec pe la-nceput de august şi-am apucat de antrenamente cu o lună înainte. Le-am spus de gândul meu părinţilor şi prietenilor, dar nici unii, nici ceilalţi nu m-au luat foarte în serios. Totuşi, pe măsură ce se apropia data cu pricina – văzând că făceam călătorii tot mai lungi – mama, săraca, şi-a dat seama că vorbisem serios, că nu era doar o toană. Protectoare ca toate mamele a-ncercat să mă-ntoarcă de la gândul meu şi, văzând că nu e chip, mi-a spus: „Dodule, îţi dau eu bani de drum, numai mergi cu trenul!”
Ideea era ispititoare, dar avea cu cine se-nţelege? Îmi pusesem deja în cap că voi merge cu bicicleta, ba mă lăudasem şi în faţa prietenilor cu asta! Nu mai puteam da înapoi, afară doar cu onoarea pătată. În plus, petrecusem destule ore antrenându-mă şi pregătind bicicleta pentru acea întreprindere curajoasă, încât aveam tot mai mult curaj că voi izbândi. Şi uite-aşa se face că, într-o dimineaţă de început de august, am pus pe portbagajul bicicletei un rucsac cu un schimb de haine, ceva de-ale gurii şi o sticlă de apă, mi-am luat rămas bun de la ai mei şi dus am fost!
Afară era cald ca-ntr-un cuptor şi n-a trecut multă vreme până când cămaşa cu mânecă scurtă, leoarcă de transpiraţie, mi s-a lipit de corp. Mă bătea soarele-n creştet, dar vezi să nu-mi fi luat ceva pe cap! Prea eram mândru de părul meu aranjat în creastă – cum se purta pe vremea aceea, nu ţepoasă ca acum – ca să-l ascund sub vreo şapcă.
Drumul până la Orăştie l-am făcut uşor, că-mi era cunoscut din zilele de antrenament. Şoseaua era bună, asfaltată, iar maşini se întâlneau puţine pe vremea aceea. Mai treceau camioane sau câte un autobuz, iar când şi când mai apărea vreo Volgă sau vreo Pobeda. Poate şi un Fiat, aveau pe-atunci un model foarte bun. Dar astea din urmă erau tare rare. Drumul era liber, doar al meu. Cu Mureşul de-o parte şi munţii ridicându-se în zare de partea cealaltă, am pedalat toată ziua, vegheat de soarele dogoritor cocoţat în crucea cerului.
Am mai oprit să mănânc, la umbra unui copac, ce adusesem cu mine: pâine, brânză, ceapă, slănină, salam uscat, ceva roşii. Mai adăstam şi pe la câte un izvor, să primenesc apa din sticlă şi să mă răcoresc, că tare ne mai înfierbântam şi eu şi ea în văpaia aceea!
Bun a fost drumul şi mai departe, când am coborât pe valea Streiului. Abia de la Haţeg încolo călătoria a devenit mai grea. Se terminase asfaltul, şoseaua era doar pietruită, iar eu nu mai aveam sporul de la-nceput. Am traversat Ţara Haţegului pe drumul pe care se spune că ar fi fost legendarul Tapae, unde armata lui Domitian a înfrânt luptătorii lui Decebal. În fapt de seară am ajuns în Caransebeş, unde am tras la un hotel. Parcă-l văd şi acum – o clădire cu un etaj, mai degrabă ca un han, cu unsprezece locuri în cameră. Din banii pe care-i luasem cu mine îmi permiteam să stau acolo o noapte. Am mai ciugulit din cele luate de dimineaţă, apoi m-am culcat şi am dormit dus, obosit după drumul lung.
A doua zi am plecat în zori. Drumul spre Reşiţa era la fel de prost pentru biciclete, acoperit cu criblură. În plus, am ajuns în zonele cu dealuri şi văi care făceau călătoria mai dificilă. Era ea, bicicleta, bună şi rezistentă, dar n-avea schimbător de viteze, roţile erau subţiri şi nici eu nu eram campion olimpic să pot pedala în sus pe orice pantă. Aşa că am mai mers ba pe ea, ba pe lângă ea, numai în spate – ca-n „Dănilă Prepeleac” – n-am dus-o. Ce-i drept, prin locurile acelea era mai răcoare. Drumul trecea uneori prin păduri umbroase, izvoarele erau mai multe, aşa că am mers mai departe, cu unele mai bune, altele mai rele. Îmi amintesc că m-am oprit să mănânc undeva, deasupra Reşiţei. Şi cum stăteam aşa şi mă odihneam pe Semenic, vedeam în faţa ochilor întreaga vale cu case şi blocuri, în liniştea aceea binecuvântată care era pe vremuri, doar cu zvon de păsărele.
Mi-am continuat călătoria pe drumuri de munte, cum spune Calistrat Hogaş, până la Oraviţa şi de-acolo mai departe, către Sasca Montană, unde am ajuns pe când se pogora întunericul. Fata mea şi colegii ei erau la căminul cultural din comună, la care venise în seara aceea un film. Nu era ca acum, cu cablu, internet şi DVD-uri. Când şi când, se aducea în sate şi comune câte o rolă de film şi toată suflarea se aduna să se uite. Am rugat pe cineva să cheme fata afară şi tare s-a mai mirat când m-a văzut. Apoi a izbucnit în râs, căci eu arătam de mai mare jalea: prăfuit cu alb din cap până-n picioare de la drum, de parcă eram o statuie de demult sau vreo stafie din altă lume.
M-a dus să mă spăl şi l-a rugat pe un coleg de-al ei să mă ia în casa în care era cazat. Era om de treabă, săracu’. Peste o săptămână, avea să întâlnească ursul în pădure. El culegea mure de-o parte, iar pe partea cealaltă mânca Moş Martin. Când l-a văzut, s-a scăpat pe el de frică, dar ursul nu i-a făcut nimic. Colegii s-au amuzat că l-a lăsat din cauza mirosului, dar bietul de el a trebuit să se interneze în spital, cu inima.
Dar acum, odată, nu ştia ce avea să pătimească şi a rugat-o pe gazdă să mă ţină şi pe mine în casă preţ de o noapte sau două. Că aşa stăteau ei acolo – şeful echipei de cartare mergea la primar, iar acesta împărţea oamenii pe la casele localnicilor, în general la cei mai cu stare. De mâncat, mâncau ce-şi luau cu ei de la Oraviţa, unde mergeau o dată pe săptămână – salam, conserve cu pateu, fasole, peşte – sau ce le gătea o femeie din sat, contra cost.
A doua zi m-am alăturat echipei – pe majoritatea membrilor ei îi cunoşteam de la facultate. Se adunau dimineaţa, îşi împărţeau traseele, apoi fiecare pleca în treaba lui – care pe-o vale, care pe-o culme, adunând mostre de minereuri şi însemnând pe hărţi depozitele găsite. Eu m-am alăturat fetei mele şi am urmat-o prin ţinutul acelea de basm. Căci cum ar putea fi numite altfel Cheile Nerei? Un loc de o frumuseţe sălbatică – atunci ca şi acum – cu un defileu îngust şi lung, cu pereţi care pe alocuri ajung până la 200 de metri înălţime şi cu râpe în care abia pătrunde o geană de lumină. Nu ştii ce te farmecă mai mult: pădurile de nepătruns, lacurile cu ape ireal de albastre, peşterile misterioase sau cascadele spectaculoase. Un loc în care nu de puţine ori trebuia să traversezi pe punţi înguste de lemn care se mişcă la fiecare pas, sau direct prin apa rece şi învolburată a Nerei şi în care trebuia să fii atent să nu dai din greşeală peste vreun urs sau o viperă întinsă la soare.
Dar toate astea nu contau în ziua aceea de august. Eram alături persoana dragă, înconjuraţi de peisajul acela desprins din ilustraţiile cărţilor pentru copii, de parcă poveştile cu Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana prinseseră viaţă. Am mers împreună kilometri întregi, am ajutat-o să carteze zona, râzând şi glumind, ca şi cum toată lumea se oprise în loc şi timpul era doar al nostru. La vremea mesei ne-am tras spre locul de întâlnire stabilit de dimineaţă şi ne-am ospătat alături de ceilalţi colegi, obosiţi, dar plini de voie bună. Iar către seară am revenit cu toţii la Sasca, unde am stat până târziu în noapte, cântând melodii studenţeşti şi spunând anecdote – la fel atunci, ca şi acum, chiar dacă tinerii de azi cred că ei au inventat distracţia, băutura şi versurile deocheate.
A doua zi trebuia să pornesc înapoi spre casă. Aveam de gând să parcurg în sens invers drumul de la venire, dar fata mea nu m-a lăsat. A vrut să-mi ia bilet la tren şi mult s-a mai luptat cu încăpăţânarea mea! Cum adică să plătească ea? Pe de altă parte, eu n-aveam bani destui pentru drum şi-mi şi plăcuse tovărăşia bicicletei. Ne-am tocmit noi ce ne-am tocmit şi până la urmă ne-am oprit la jumătatea drumului: ea mi-a luat bilet doar până la Timişoara, iar de acolo urma să merg cu bicicleta la Alba. Aşa se face că, a doua zi, m-a condus la Oraviţa, unde mi-am suit bicicleta în vagonul de bagaje. Ne-am luat rămas bun şi am plecat spre capitala Banatului, acolo unde tatăl meu îşi petrecuse o bună parte din tinereţe. Când am coborât în gară n-am putut să nu mă-ntreb cum o fi arătat în vremurile acelea care mi se părea de demult, deşi nu trecuseră decât vreo două decenii de atunci.
Din oraşul de pe Bega mi s-a pus mie gândul că sunt vrednic să străbat într-o singură zi tot drumul până la Alba. Am tras tare pe şoseaua bună, asfaltată. Întâi am urcat către Arad, apoi am urmat calea Mureşului către Deva. Nu ştiu dacă pot descrie în cuvinte potrivite plăcerea drumului parcurs în goana bicicletei, cu şoseaua întinzându-se înainte, cu câmpii, case, păduri şi dealuri de o parte şi de alta. Doar eu şi bicicleta, înaintând într-o comuniune tăcută. Nu, nu cred că există vorbe destul de meşteşugite pentru asta. Însă cei care au făcut-o ştiu. Ştiu şi nu pot uita vreodată.
Aşa mergeam eu atunci, vrednic cum nimeni altu-n lume nu era. Dar lucrurile nu s-au potrivit cum mi-am făcut eu planul. Chiar înainte să ajung la Zam, s-a stricat ştiftul care lega braţul pedalei de butuc. Am căutat un meşter care să mă ajute să-i dau de cap şi am găsit până la urmă unul dispus s-o facă. Nu era o problemă gravă, dar tot m-a întârziat suficient cât să nu mă pot ţine de program. Oricât m-am străduit eu să pedalez repede, noaptea m-a prins înainte de a ajunge măcar la Deva. Am mas în Veţel, după căderea întunericului. Am bătut pe la câteva porţi până când o familie cu suflet bun m-a lăsat să dorm la ea. Am dat buletinul, ca semn de încredere că nu fac vreun pocinog, apoi m-am aşezat în cerdacul închis şi întunecat, mi-am scos bucatele şi m-am ospătat din brişcă, obosit că de-abia mai ţineam ochii deschişi.
După ivirea zorilor am plecat mai departe, mulţumind gazdelor mele care n-au vrut să ia nimic în schimbul ospitalităţii lor. După ce am trecut de Deva m-am oprit să îmbuc ceva, căci nu mâncasem de dimineaţă, apoi am mers întins spre casă, unde am ajuns după ceasurile amiezii. Mult s-a mai bucurat mama că ajunsesem teafăr şi nevătămat, deşi arătam ca vai de mine! Şi tare m-am mai fălit în faţa prietenilor pentru curajul de care dădusem dovadă!
Cât despre fata pentru care am făcut atâta amar de drum – şi care, între timp, mi-a devenit soţie – ea povesteşte şi în zi de azi cu drag în glas ce surpriză plăcută i-am făcut când am apărut în faţa ei, nins din cap până-n picioare după ce bătusem ţara pe bicicletă.
Poate că, în vremurile acestea în care orice colţ al lumii a ajuns la o aruncătură de băţ, istoria mea nu pare cine ştie ce. Dar pentru mine, atunci, având alături ca tovarăş de nădejde doar credincioasa bicicletă Steyr, a fost cea mai frumoasă aventură. Una de povestit copiilor şi nepoţilor.

Lucian-Dragoş Bogdan