Fereastra lui van Dijke

Ochii copilului exprimau o uimire fără margini.
-De ce nenea ăla care stă în scaun nu se mișcă?
-Mihăiță!
-Doar i-am scos limba și i-am făcut urechi de măgar.
Vocea mamei îl face să se întoarcă.
-Mihăiță potoleștet-te. Aici nu suntem acasă.

*

Suntem în Vaals un mic orășel olandez la granița cu Germania.
E sâmbătă la ora 10 dimineața, într-o zi din iulie și totul este ca de obicei, în această parte a lumii.
Turiști, sau mai bine zis, conlocuitorii din orașul german Aachen, aflat de partea cealaltă a graniței, au invadat centrul comercial al orașelului și își fac cumpărăturile săptămânale. Aici totul e mai ieftin, iar de când cu noua Europă Comunitară, granița e un fel de barieră ca cea de la Puieții din Vale, adică există real dar are doar un rol virtual, căci trenul nu mai trece pe acolo.
Acolo o impegată de la CFR, te privește cu ochi mari, cum reușești să treci cu mașina peste denivelările pe care o cale ferată le produce în asfaltul românesc, aici niște vameși în uniformă se uită la pașaport prin geamul mașinii și-ți fac semn să treci, ca să nu blochezi circulația.
În general orășelul e foarte liniștit chiar și în aceste zile de ”turism”.
Pe o mică străduță, pe care ajungi mergând din centru spre periferie, apoi la stânga și iar la stânga, se află casa lui van Dijke.
E o casă frumoasă, cu două ferestre mari care pornesc de la jumătate de metru deasupra asfaltului și se închid într-o ogivă sub acoperiș. Între cele două ferestre se află o ușă vopsită în albastru, ceea ce contrastează puternic cu portocaliul, culoarea națională olandeză, în care sunt vopsite ramele ferestrelor.
Bineînțeles că ferestrele nu au perdele, căci nici unui olandez, care trece pe stradă, nu i-ar da prin cap să întoarcă capul și să se uite la ce se petrece în casă.
Chestie de educație.

*

Prin fața casei, cu ferestrele ei mari ca niște vitrine de magazin universal, se perindă oameni, apoi alți oameni, ba chiar și câte-un câine, în lesă, din când în când.
Fiecare dintre ei e preocupat de propriile lui probleme sau de proprile lui gânduri și în nici un caz nu vrea să salveze lumea în această dimineață.

*

Doi olandezi, îmbrăcați lejer și cu zâmbetul tinereții pe obraz, trec grăbiți.
-Știi că aici în burta mea e un copil, deci trebuie să te hotărești, spune ea.
-Ți-am spus că o să mă hotăresc, răspunde el repezit.
-Când?
-Când m-am hotărât!
După încă doi pași întreabă nervos.
-În fond ce vrei?
-Să-mi spui dacă ne căsătorim sau vrei să rămâi cu trupa asta a ta, cu care nu câștigi nici măcar atât cât să ne putem permite o locuință ca lumea!
-Și cum ne procurăm drogurile?
-Eu de acuma încerc să nu mai iau, am auzit că asta se transmite la copil…

…………………………………………………..

Două femei, trecute de prima tinerețe, trec, ducând în brațe niște pungi pline cu tot felul de pachete.
-Nemții ăștia sunt ca lăcustele, spune una.
-Dacă la noi, tutunul, alcolul și chiar și produsele din carne sunt mai ieftine, la ce te aștepți? răspunde cealaltă.
-Ai dreptate.
-Tutungeria lui bărbatu-meu merge minunat.
-Vezi, lăcuste, lăcuste dar cu Deutsche Mark.
-Europa Comunitară, ne-a adus banana curbată, castravetele drept și nemții!
Amândouă încep să râdă…

…………………………………………………..

Trece apoi un tip îmbrăcat în costum, cu cravată la gât și cu o geantă diplomat în mâna stângă.
„Dacă nu reușesc să-i conving pe bătrânii ăia senili să-mi vândă proprietatea, pot să-mi scriu singur demisia.” își spune el.
Sună telefonul mobil.
Se oprește și scoate mobilul din buzunar.
-Alo, aici de
Groot.
-Bună dimineța, aici van Leeuwen.
-Bună dimineața domnule van Leeuwen. Sper că ați dormit bine, eu chiar sunt în drum spre dumneavoastră.
-E bine, căci noi ne-am hotărât să nu vindem…

…………………………………………………..

O pereche de pensionari, mai sărăcăcios îmbrăcați, își târesc picioarele pe asfalt.
Ea trage un cărucior de cumpărături după ea.
-Ți-am spus că astăzi nu e zi de cumpărat, spune el supărat.
-Da, da, ai spus, bombăni ea, după un timp.
-Ți-am spus, dar tu nu asculți nici o dată!
-Bine, bine, eu am zis că dacă vin nemții, ăștia fac reduceri.
-Crezi că nu vin destui și așa? …

…………………………………………………..

Doi bărbați, în costume care miros a bani de la o poștă, trec grăbiți.
-I-am spus lui de Jong că eu pentru 40% nu mai vreau să lucrez. Nu e corect!
-Te înțeleg. Mai ales că tu plasezi acțiuni care sunt foarte greu vandabile, adică reușești să îi faci să creadă că vor câștiga milioane.
-Nici ei nu le-au câștigat altfel decât înșelând lumea.
-Ai dreptate și banca noastră face un profit gras.
-Iar șefii își iau caimacul. Deci?
-Pentru așa o muncă grea, doar un câștig de câteva zeci de mii de guldeni pe lună, asta nu e corect. Doar noi nu suntem mineri …

…………………………………………………..

Trece cu pas elastic un bărbat în uniformă militară plin de aur pe epoleți.
„Trebuie să prind trenul neapărat. Dacă nu ajung la timp la Bruxelles și nu îmi dau votul, cei care sunt pentru menținerea tratatului încheiat cu rușii la căderea zidului Berlinului, s-ar putea să câștige. Iar asta înseamnă că noi nu avem voie să ne extindem spre estul Europei. Ce anacronism, pe cine interesează ce am promis noi, NATO, acum câțiva ani buni?
În fond ce vor rușii ăștia în Ucraina?”…

…………………………………………………..

Apare un bărbat mai în vârstă care ține de mijloc o fată tânără.
– Mi-ai spus că te desparți de murătura aia de nevastă-ta, spune ea supărată.
-Trebuie să ai răbdare iubițico, deocamdată nu se poate.
– Asta aud de nu știu când. M-am săturat!
-De ce te-ai săturat? întreabă el zâmbind ironic.
-De toate! spune ea bosumflată.
-Și de apartamentul tău super mobilat?
– Ei nu o lua chiar așa. Știu că o să te ții de promisiune.
-Deci rămâi în apartament?
-Bine înțeles. Doar că aș vreau să știu …

…………………………………………………..

Un bărbat și o femeie mai modest îmbrăcați, își pun sacoșele lor albastre de tip „bișniță” chiar în fața ferestrei din dreapta ușii.
-Cred că ne-am rătăcit, spune ea în limba lui Eminescu.
-Da de unde, spune el.
-Unde e Mihăiță?
Un copil de 11-12 ani se apropie în fugă.
-Unde ai fost? strigă mama.
-Aici am fost, spune copilul.
Ea se întoarce spre bărbatul care caută ceva în buzunar.
-Dracu te-a pus să le știi tu pe toate, rămâneam cu vărul tău nu ne mai rătăceam.
-Ei și tu, vezi doamne, ne-am rătăcit.
-Păi unde ești? întreabă ea.
-Pe strada asta, spune el și bate cu degetul pe harta pe care a scos-o în sfârșit din buzunarul pantalonilor.
-Și acum?
-Trebuie să o luăm la stânga și apoi drept înainte, atunci ajungem în piața unde ne așteaptă vărul meu cu mașina.
-Sper să fie așa, spune ea pe un ton amenințător.
-Mai bine uite ce pline sunt sacoșele, încearcă el să destindă atmosfera.
-Da, dar acuma trebuie duse la mașină, pune ea punctul pe i.
-Nu e departe, mormăie el.
-Mihăiță stai cuminte. Spune-i și tu, uite cum se cațără pe zid.
-Mihăiță stai potolit! strigă tata.
-Aici nu ai voie să te uiți în casele oamenilor, complectează mama.

*

Ochii copilului exprimau o uimire fără margini.
-De ce nenea ăla care stă în scaun nu se mișcă?
-Mihăiță!
-Doar i-am scos limba și i-am făcut urechi de măgar.
Vocea mamei îl face să se întoarcă.
-Mihăiță potoleștet-te. Aici nu suntem acasă.
-Mami dar nenea ăsta nu se mișcă!
-Care nenea?
-Nenea ăsta care stă în scaun și se uită pe fereastră.
-Ei se uită …
-Uită-te și tu mami!

*

Poliția din Vaals a ajuns la concluzia, că bătrânul van Djik, murise acum opt zile, în urma unui atac de inimă.
Deci de opt zile, bătrânul van Djik, privea cu ochii lui morți la oamenii care treceau pe strada lui, prin fața ferestrei lui, atât de prinși de problemele lor, încât nu aveau timp să vadă că el își încheiase socotelile cu viața.

*

”Voi cei ce treceți pe aici,
nu uitați
Eu am fost ca voi
Voi veți fi ca mine!”
ar fi strigat el dacă ar mai fi putut.

*

Bătrânul van Djike, fusese la viața lui, un campion olimpic!

Viorel Baetu

http://www.michael-cutui.de/comanda_.html