Când Santiago Guzman tocmai se pregătea să iasă pe ușă, soarele se trase delicat de după norul care îl stânjenise vreme de vreun ceas și începu să-și verse dogoarea punitiv si fără discriminări. Înghețata unei fetițe fu prima lui victimă, căci se topi mai repede decât s-ar fi așteptat ea, și într-un moment de neatenție, se făcu una cu pavajul. Deși era abia ora 10, nădușeala începea să pună stăpânire pe Buenos Aires, anunțând o zi apăsătoare pentru toți.
Pe Santiago însă, îl frământau alte gânduri, căldura părea a fi chiar ultima lui grijă în acel moment. Sofia îl părăsise fără un cuvânt. Tot ce rămăsese în urma unei căsnicii de mai bine de un sfert de veac era un petec de hârtie, pe care i-l lăsase în grabă, pe noptieră. Și amintirile. Pe acelea nu i le putea lua nimeni. Plecase în Europa, unde fiica lor avea o casă pe malul Mării Mediterane, la Saint-Raphael. Ca să vezi ironie, Sfântul Raphael – protectorul călătorilor, iar Sofia nu călătorise niciodată până atunci ca să o vadă, tocmai pentru că se temea de zborul cu avionul.
Domnul Guzman era genul de om rațional, care nu credea în destin sau în alte fire nevăzute care să lege între ele evenimentele, cum se leagă scaunele cu lanțuri de acele roți amețitoare din parcurile de distracții. Din exterior, mișcarea lor ți se pare perfect predictibilă, totul se întâmplă la intervale perfect egale, însă odată ce te afli în scaun, ai impresia că haosul s-a dezlănțuit în jurul tău și nimic nu mai poate fi prevăzut cu acuratețe, nici măcar dacă vei putea ieși viu de acolo sau nu. “Accidentele produse în cazul unor asemenea mașinării sunt mult mai dese decât suntem noi lăsați să credem, altfel cine le-ar mai încerca?”, cugetă Santiago aproape zâmbind. Era un zâmbet nereușit, dar posibil să fi fost chiar primul care îi vizitase chipul în ultima săptămână. “Se zice că marile schimbări sunt precedate de haos. În fond, o tornadă doar rearanjează lucrurile într-o ordine nebănuită înainte.”
Deși nu se obișnuise cu liniștea din casă, străpunsă doar din când în când de certurile colorate ale vecinilor, încercase totuși să înceteze să-și mai caute vreo vina pentru ceea ce se întâmplase, și totodată se străduia să-și pună ordine în idei. Se uită în urmă, de parcă uitase ceva, însă ceasul era acolo unde îl pusese, în buzunarul din dreapta al hainei. Credinciosul său Zodiac Hermetic cu cronograf, care îl servise fără greș atâtia ani, îl dezamăgise și el, mecanismul încremenindu-i acum pentru prima oară, parcă în încercarea de a opri timpul în loc. De altfel, acesta și era motivul pentru care în acea dimineață de duminică, Santiago Guzman se îndrepta spre micul atelier de reparații destinat ceasurilor, situat în incinta unui magazin de antichități de pe strada Defensa a cartierului San Telmo – tocmai pentru a da voie timpului să-și continue curgerea, și a lua astfel cu sine rămășițele gândurilor care încă se mai legau de Sofia, la fel de insistente ca gunoaiele din apele tulburi, care se strâng în jurul unei bărci temerare.
Strada era mai aglomerată ca de obicei, pentru că la sfârșitul săptămânii culorile și zgomotul începeau să se amestece printre vânzătorii cu tarabele pline până la refuz de antichități, de produse făcute manual ori de mici obiecte de artizanat și totodată printre comercianții stradali de mâncăruri tradiționale atât de apreciate de turiști. Pe lângă ei, se strecurau abili că să-și găsească un loc cât mai avantajos în văzul trecătorilor, diverși artiști ocazionali cât și dansatorii de tango, care dețineau deja statutul de adevărat simbol al orașului.
San Telmo era cel mai vechi cartier din Buenos Aires, cu casele sale în stil colonial, care aminteau în același timp, cumva, și de faptul că aici se dezvoltase prima zonă industrială a orașului. Practic aici începuseră să se audă bătăile inimii metropolei de mai târziu. Avântul cartierului se oprise în 1871, pentru o scurtă perioadă, odată cu o epidemie de febră galbenă care secerase mai mult de 10.000 de vieți. Panica instalată atunci i-a alungat pe mulți dintre oamenii înstăriți către alte zone din Buenos Aires, lăsând în urmă sute de case nelocuite, care au început să fie folosite în anii următori drept azile pentru imigranții din Europa, care începuseră să se stabilească acolo în număr din ce în ce mai mare. Așa s-a ajuns ca San Telmo să devină unul dintre cele mai cosmopolite cartiere ale orașului.
Sunetul ritmic al unor tobe îl făcu pe Santiago să-și ridice capul deasupra mulțimii din față lui. Un grup de unsprezece tineri mulatri, așezați pe două rânduri, și îmbrăcați în niște tricouri albastre băteau aproape hipnotic, în niște bongo din lemn cu fețele din piele, unele mai mici, altele ceva mai mari, dar al căror sunet era sincronizat perfect. Ritmurile africane, care te transportau într-o altă lume, dacă te lăsai amăgit fie și pentru o clipă, contrastau cu mirosul de friptură de vită, care se vindea la o aruncătură de băț de grupul de percuționiști. Patronul lucra el însuși la diavolescul grătar care ridica temperatura din zonă cu câteva grade bune. Un asistent mai tânăr îi înmâna bucățile de carne, cât palma, gata de a fi puse pe grătar, iar o tânără care părea a-i fi chiar fiică, prin tonul familiar pe care îi vorbea, era răspunzătoare de fabricarea trucului care vrăjea papilele gustative ale trecătorilor care se încumetau să comande în acea toridă dimineață de iulie. Chimichurri era un sos verde, tradițional, care se turna peste friptură, atunci când aceasta era gata. Amestecul de pătrunjel, usturoi, oregano, ardei iute, piper, ulei de măsline și oțet, neobișnuit pentru cei care nu erau de-ai locului, amplifica parcă mișcarea browniană a turiștilor din jurul grătarului.
Deși drumul pavat cu pietre rectangulare și casele care îl flancau, construite în culori calde, cu terase ori balcoane largi, populate cu plante cu aspect exotic, canapele și fotolii din nuiele împletite, dădeau cartierului un aer boem și senzația de acalmie, agitația de sfârșit de săptămâna și forfota continuă de pe străzi îl oboseau de fiecare data pe Santiago. Avea o reținere față de contactul fizic accidental, iar a te mișca printre atâția oameni pe acea stradă aglomerată îl făcea să se simtă nesigur. Deși avea timp suficient pentru a-i privi atent pe cei mai mulți care se perindau pe lângă el, și să-i studieze îndeaproape, acea reținere persista. Probabil că pentru un om, nimic nu este mai înspăimântător decât posibilitatea de a atinge necunoscutul. Oamenii mereu își doresc să vadă ce anume se află dincolo de acest zid, să fie capabili să-l clasifice sau cel puțin să fie capabili să-l recunoască. Astfel, ei caută să evite contactul cu ceva ce le este străin, iar toată distanța pe care un om are grijă să o pună între el și ceilalți este dictată tocmai de această frică. Paradoxul este că doar mulțimile o pot vindeca. Cea de care avea nevoie Santiago era tocmai acea aglomerare densă de trupuri, din care să nu poți scăpa, din care să nu-ți mai poți da seama cine te atinge, sau cine te înghiontește accidental. În momentul în care avea să se predea acesteia, toate fricile sale aveau să ia sfârșit. Mulțimea din jurul sau avea forța nivelării pe care o are un buldozer, care face una cu pământul tot ce întâlnește în calea sa. Omul de lângă el devenise totuna cu el însuși. Diferențele dintre ei se disipau în aerul încins, ca într-un cazan primordial. Gândurile care îi alergau prin minte nu mai erau ale lui, erau împărțite în sute de frânturi, în mod egal celor din jur, la fel cum voioșia celorlalți și sporovăiala lipsită de griji ajungea până la el și se scurgea încet în interiorul lui. Îl cuprinse un sentiment de ușurare, deși nu se putea mișca în voie, în mijlocul acelei gloate înfometate și puse pe distracție. Era un sentiment contradictoriu că se simțea atât de liber în mijlocul acelei strânsori, însă reușise asta doar ca rezultat al unei coincidențe – drumul lor până acolo, fusese unul comun.
Scopul său în acea dimineață era însă altul decât cel al mulțimii dornice de a-și pierde timpul într-un mod plăcut printre minunățiile care populau strada Defensa. Așa că o luă pe o straduță lăturalnică, ceva mai umbroasă, unde mirosul de igrasie luase brusc locul mirosurilor de mai înainte care fremătau de viață. După câțiva pași se opri în fața unui cochet magazin de antichități, care se ocupa mai ales cu vânzarea ceasurilor – atât vechi, cât și mai noi, multe dintre ele, adevărate piese de colecție. Deasupra ușii trona o coroană regală, iar sub ea, cu litere albe de-o șchioapă, era trecut chiar numele stabilimentului – Midas.
Alexis Rivas moștenise pasiunea pentru ceasuri de la bunicul său, și odată cu ea și afacerea de familie. Pe lângă ceasurile de toate felurile, mai avea expuse și bijuterii, unelte de scris, dar și mici obiecte de artă, precum statuete, tablouri, sau candelabre. Într-o cameră adiacentă, situată undeva în spate, deținea și un atelier de reparații, atât pentru ceasurile pe care le restaura și le punea mai apoi în vânzare, cât și pentru orice client care dorea să-și repare propriul ceas, așa cum era și cazul îngânduratului domn Guzman caruia tocmai ii daduse binețe. Acesta îi înmână fără grabă ceasul său Zodiac, pe care-l scoase din buzunar cu o oarecare religiozitate.
– A stat. Pur și simplu s-a oprit din senin. Pentru prima dată în aproape 30 de ani!
– Până și ceasurile mai obosesc, însa da, de obicei, noi cedăm definitiv, înainte de a o face ele. Alexis râse zgomotos în timp ce un acces de tușe îl făcu să se înconvoaie de spate. Își caută ochelarii în buzunarul cămășii cu mâneci scurte care părea că plutește pe el. Era atât de slab încât ai fi zis că s-ar putea descompune dintr-o clipă în alta, dacă ar mai fi continuat să tușească.
– Ciudat însă că s-a oprit fix la ora 11 și 11 minute. E o chestiune mai veche. De multe ori se nimerește să mă uit la ceas exact la ora asta, chiar și de două ori pe zi. Adică ce posibilitate există ca lucrul acesta să se petreacă în mod constant? Probabilitatea teoretică este infimă, și totuși, iată că mie mi se întâmplă…
Rivas era prima persoană căreia Santiago i se destăinuia pe această temă. Poate că l-ar fi putut ajuta în vreun fel să descifreze misterul ăsta. Pentru că lui așa i se părea – un mister – adică ceva mai mult decât o simplă coincidență. Se gândea că poate, trecându-i atâtea ceasuri prin mână, și tot atâtea povești pe la urechi, cineva să mai fi pățit la fel.
– Asta e o poveste veche de când lumea, i-o tăie ascuțit Rivas, confirmându-i în acest fel așteptările. Nu e prima dată când o aud. Se spune că sincronicitatea e modalitatea prin care Dumnezeu își semnează opera și rămâne totuși anonim. El niciodată nu joacă zaruri, nimic nu e lăsat la voia întâmplării, spuse plin de siguranță Alexis și îndreptă lumina de pe biroul său spre interiorul plin de punți de legătură și rotițe zimțate, unele fiind atât de bine ascunse, încât ar fi trebuit să desfaci tot mecanismul ceasului, că să poți ajunge la ele.
– Îmi place să cred că avem liber arbitru pană la capăt, si tocmai de aceea, conexiunile nevăzute între lucruri nu ar trebui să existe. Principiul dominoului e un joc periculos în sine. Totuși încă încerc să găsesc o semnificație la toată șarada asta. Santiago rosti ultimele cuvinte aproape șoptit, și își schimbă poziția în generosul fotoliu din fața biroului. Se simțea inconfortabil, nu numai pentru că ajunsese să discute așa ceva cu o persoană necunoscută, ci mai ales din cauze fizice. Îl cuprinsese o durere difuză de stomac, îi era și puțin greață, iar bătăile inimii deveniseră neregulate, și parcă mai rapide decât de obicei. Se gândi că e de la căldura pe care o înfruntase până acolo și de la aglomerație. Își lasă fața între mâini, privind către pantofii negri și lăcuiți ai ceasornicarului, care se ițeau de după birou, ca două semne întunecate.
– De obicei, astfel de coincidențe fără o cauză aparentă, apar oamenilor în momentele lor de cumpănă, însă se zice că a te uita la ceas la 11 și 11 minute nu e decât o bătaie pe umăr pe care o primim de undeva de sus, pentru a fi asigurați că totul va fi în ordine, zâmbi Alexis în timp ce-și ridică privirea de la ceea ce făcea, pentru a se uita plin de înțelegere către clientul său.
– Da, e drept, am fost în câteva situații aparent fără ieșire în ultimul timp.
Imaginea Sofiei îi invadă din nou mintea, dar se hotărî să nu-i povestească ceasornicarului și despre aceste frământări. În fond, erau niște chestiuni personale, de ce l-ar fi interesat pe omul din fața lui…?
– Ceasul dumneavoastră e gata, nu a fost mare lucru, doar a trebuit curățat un pic mecanismul. Să aveți grijă de el, e un model destul de rar.
Alexis Rivas își șterse cu grijă fruntea de sudoare, închise lumina de pe birou, și păși înspre ieșirea din magazin, pentru a-l conduce pe bărbatul care i se păruse ros de un chin ascuns. Încercă să fie jovial față de el, îi dădu și o carte de vizită, însă rămase cu ea suspendată în aer. Infarctul miocardic e prevestit mai mereu de anumite semne. Santiago însă, se prăbuși fulgerător, lovit de o durere care explodase în pieptul său. Fără a apuca să aibă nicio idee despre ce i se întâmplă, agăță în cădere un mic dulap în stil rococo. Pentru o secundă, ceasornicarul rămase blocat, după care, împleticindu-se printre obiectele dărâmate, reuși să ajungă la telefon și să sune la serviciul de urgență. Încercă să-l întoarcă cu fața în sus pe singurul său client din acea zi, după care îi luă mâna stângă pentru a-i verifica pulsul, și nu se putu abține să nu observe prin cadranul spart al ceasului, că acesta se blocase din nou, de data aceasta însă, cel mai probabil din cauza șocului căzăturii. Un singur detaliu, care l-ar fi putut înfiora si mai tare, îi scăpase însă…
“Timpul ne ajunge din urmă pe toți, indiferent de cum ne facem noi socotelile cu el. Poate că a măsura timpul e doar o iluzie care ne ține mintea sănătoasă. Ceasurile sunt niște unelte al naibii de inutile.” Nu-și închipuia să ajungă vreodată să aibă un asemenea crez. Încă sub influența șocului, nici nu mai avu puterea să se gândească la discuția anterioară și la semnătura divinității, care paradoxal, încă o dată reușise să rămână anonimă. Ridică în tacere dulapul la locul lui, făcând astfel mai mult loc echipei medicale, care deja se strecurase către cel întins pe podea.
„A story is not something of this world. A real story requires a kind of magical baptism to link the world on this side with the world on the other side.” (H.M.)