O vizită în România – partea a VI a

Cine spune că trebuie să fii atent în ceeace privește taxiurile, vorbește aiurea. Nu am pățit nimic și am ajuns la Christian teferi. Șoferul care parcă tot timpul era cu gîndurile în altă parte ne-a ajutat la bagaje plecînd apoi grăbit cu o țigară în colțul gurii. Cîinele urît din grădină ne-a întîmpinat bufnind prin gard iar în întunericul străzii arăta cu ochii sclipind ca necuratul. Culoarea lui neagră ca tăciunele sublinia asemănarea. Mamaie ieșise în cămașa de noapte din cămăruța ei, știrbă cu ochelarii rupți și lipiți într-o parte cu scotch rîzînd șugubeață la vederea noastră. Nu dormise, stătea la televizor la serialul ei preferat.

-Păi du-te Mamaie să-ți vezi serialul, nu trebuia să întrerupi pentru noi, i-am spus simțindu-mă vinovată.

–Dă-l naibi de serial că îl cunosc pe dinafară, vă este foame? –nu foame nu ne este, poate o fructă dacă ai ( eu sunt moartă după fructe) Mamaie a sărit imediat la frigider scoțînd o pară dolofană și struguri. Pe masă erau cîțiva biscuiți sărați și mai mult nu ne trebuia. Am mai stat puțin de vorbă, era deja tîrziu iar Christian și soția lui trebuiau a doua zi să se scoale devreme pentru serviciu. Ne-au condus sus să ne arate camera unde vom dormi. Era camera băiatului care deja plecase înapoi în Anglia. Foarte modern mobilată, ne-am simțit imediat ca acasă. Baia era la fel de plăcută cu un duș mare la perete și tot strictul necesar. Alături mai era o cameră unde băiatul lor cînd era acasă lucra la computer, la fereastră se afla un birou mare, rafturile erau pline de cărți, reviste și fotografii, totul purta amprenta unui tînăr care adunase amintiri din copilăria și adolescența care era încă prezentă. Eu m-am simțit imediat foarte bine în casa lor, se simțea grija părinților și a bunicii, totul era în așa fel amenajat și gîndit, exact cum fac toți părinții iubitori. Știam de la Christian cîte eforturi depun ca să poată susține studiile băiatului în străinătate. De fapt ăsta era singurul lor țel și îi înțelegeam perfect.

A doua zi ne-am trezit odihniți și curioși să cunoaștem mai de aproape familia la care stăteam și în același timp să cunoaștem împrejurimile. Mamaie ne-a luat în primire imediat cum am coborît, copleșindu-ne cu un mic dejun care ar fi ajuns pentru patru persoane. Primul lucru care mi-a sărit în ochi pe masă era un castronel cu salată de boeuf. Nu mai mîncasem salată de boeuf de ani de zile și nu-mi venea să cred văzînd-o acolo, decorată cu castraveciori, feliuțe de ouă și măsline negre. Aș fi fost în stare să înghit tot conținutul castronului și speram foarte tare ca soțul meu să o refuze. Nu sunt mîcăcioasă din fire dar există unele mîncăruri pe care le știam de pe timpul cînd trăiam acolo, trebuia să-mi spui numai numele lor și le miroseam și gustam aproape real. Un fenomen care probabil oricine l-a trăit măcar o dată în viață, de obicei de cele mai multe ori cu mirosuri care te duc înapoi în copilărie. Am băut și cafea fiartă în ibric, nu prea se obișnuia în România să faci cafea la filtru. Pentru ziua aceea aveam un program greu de realizat. Pentru asta trebuie să fac o mică călătorie în trecut, la timpul cînd trăiam acolo, cînd aveam 15 ani și trăiam cu capul în nori..

În blocul în care locuiam aveam o vecină de apartament mult mai mare decît mine și care mă convinsese să facem pe statistele la un studiou cinematografic. Puteai să cîștigi ceva bani și eu fiind în vacanță am primit voie de la părinți să mă duc cu ea. Ne-am dus într-o zi stînd la o coadă mare iar cînd ne-a venit rîndul am fost acceptate. O zi sau două mai tîrziu trebuia să ne ducem în centru unde se producea un film. Filmul se numea Calea Victoriei. Noi trebuia să ne fîțîim de colo colo pe stradă, și asta era tot.
Artista principală era plină de toane, mofturoasă și încrezută, mereu se plîngea că machiajul îi dă reacții alergice, toți ținându-se de coada ei încercînd să-i facă pe plac. A doua zi tot din cauza artistei pe care o apucase iar mofturile, eram în pauză de filmat. Deodată venise spre mine un bărbat care arăta ca un zeu. Avea părul negru cîrlionțat, era înalt iar ochii mari de catifea erau negrii și adînci. Făcea parte din echipa celor ce construiau culisele. M-a întrebat dacă aș vrea să-i fiu model, întrucît dorea să mă picteze. L-am întrebat nătîngă dacă știe să picteze replică la care el a rîs. Din ziua aceea viața a căpătat pentru mine culoare; eram sensibilă atît la natură, cît și la muzică, astfel încît parcă mă trezisem dintr-un somn lung. M-am dus la el la atelier: o cameră mică la subsol în care mirosea a vopsele, ulei și cretă.Tablourile erau foarte mari și nu mă regăseam în ele. Pe un fond fumuriu ieșea în evidență doar fața mea (mai ales ochii mari) înconjurată de un păr tot fumuriu iar restul era o aglomerare de culori diafane. Acum știu că erau minunate, el a vrut să-mi dăruiască unul dar am refuzat de frică nu care cumva după aceea să nu mai am voie să mă duc la atelierul lui.Tot așa subit cum apăruse în viața mea a dispărut. Auzisem că fugise în Franța. Am regretat foarte mult după aceea că nu luasem un tablou dar era prea tîrziu. După zeci de ani l-am regăsit datorită internetului. Și-a adus imediat aminte de mine și am reluat firul prietenos de altădată. Cînd am plecat în România în concediu i-am scris și întrebat dacă este posibil să întreb fostul lui prieten ( care păstrase toate tablourile ) să-mi dea unul din tablouri, la nevoie plătindu-i. El a fost imediat de acord și mi-a trimis numărul de telefon al familiei spunîndu-mi însă că prietenul lui este foarte bolnav iar el personal nu mai ține legătură decît cu soția acestuia.

Deci după ce terminasem micul dejun la Mamaie am sunat-o pe doamna aceea. Curios este că și ea și-a amintit de mine dar era foarte înțepată la telefon, a fost de acord să ne întîlnim la ora 11 și nici un minut mai tîrziu că altfel ea nu așteaptă. Mi-a spus să ne întîlnim la biserica Sfîntul Spiridon cel mic! O nimica toată mi-am spus, după cum observasem prin oraș, fiecare își făcea cruce bolborosind ceva în șoaptă cînd apărea vreo biserică. Deci după socoteala mea credeam că toată lumea știe de biserica asta. Dar realitatea a fost alta.

Am căutat special persoane care arătau ca și cum se duc zilnic la biserică. Primul a fost un domn în vîrstă – de obicei cei bătrîni știu totul-

El s-a uitat lung la noi spunînd că nu a auzit de biserica asta. Mi-am spus că poate are altă religie. Am întrebat mai departe de data asta nemaiținînd cont de vîrstă. Nimeni nu cunoștea biserica iar pe mine mă apucaseră transpirațiile, timpul trecea și vedeam că nu vom mai ajunge. Știam un singur lucru, biserica se afla undeva prin centru dar în centru în jur de doi kilometri se vedeau peste tot turle de biserici mai mult sau mai puțin apropiate. Cineva ne-a îndrumat la o biserică visavi de malul Dîmboviței pe niște străzi nepavate unde tot așa trebuia să sărim veșnic de pe trotuar și înapoi. Am dat de biserica Sfîntul Spiridon unde cei ce m-au îndrumat au spus că acolo s-a căsătorit fata lui Băsescu o noutate care pe mine mă lăsase rece, eu vroiam să mă întîlnesc cu doamna aceea. Intrînd în biserică am găsit pe cineva care tocmai schimba lumînările. Mi-a spus că da, este biserica Sfîntul Spiridon dar afară nici picior de vreo doamnă. Cînd l-am întrebat dacă se mai numește și Sfîntul Spiridon cel mic mi-a răspuns mirat că nu a auzit niciodată de numele ăsta. Mi-am dat seama că ne pierdem timpul și am plecat cu pași repezi în speranța că totuși vom găsi ce căutam. Istovită și dezorientată scurtasem drumul printr-un părculeț. dorind să ajungem din nou pe strada principală. În fața noastră pe o bancă stăteau două călugărițe la taifas. Mi-am spus că nu strică să le întrebăm și pe ele deși nu mai aveam nici o speranță. Spre bucuria mea amîndouă știau de biserica asta dar nu erau de acord unde se află. Timpul trecea iar ele se contraziceau într-una fiecare spunînd altă direcție. Cămașa ardea pe mine iar soțul meu capitulase. Am îndrăznit să le întrerup spunîndu-le că mă grăbesc foarte tare, mai aveam doar opt minute pînă la întîlnire. Una din ele mi-a spus că merge cu noi avînd același drum. După vreo 30 de metri mi-am dat seama că după felul cum mergea ea nu vom ajunge niciodată, cu tunica ei lungă ce se înfășura la orice pas de picioare și cu scufia pe cap nu putea să fugă ca noi. I-am mulțumit spunîndu-i că noi vom merge mai repede și am rugat-o să-mi spună doar pe unde să o luăm.

–Păi rămîneți pe partea asta, mergeți drept, treceți de tribunal…am întrerupt-o rugînd-o să-mi spună doar, drept înainte, la stînga la dreapta sau înapoi, să nu-mi spună nume de clădiri că nu le cunosc.

–Bine atunci cum am spus, -și-a continuat descrierea- rămîneți pe partea asta, mergeți drept înainte, treceți de o clădire mare și lungă din piatră gri ( spunînd asta nu s-a putut abține să nu ne spună ca la niște copii de grădiniță ) -ăla este Tribunalul -mergeți mai departe și după ce a-ți trecut de el nu mai e mult, o să vedeți în stînga bisericuța. I-am mulțumit frumos și am luat-o la picior ea strigîndu-ne din urmă, „ Domnul să fie cu voi „ la care și eu i-am strigat cu sufletul la gură „ mulțumesc măicuță „

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.