S-a furat mireasa

Gonea ca nebunul. O vreme te-ai putut ține după ei, însă curând i-ai pierdut și te-ai lăsat păgubaș. Înțelegerea fusese să vă întâlniți la cabană și nu mai aveai mult până acolo. Probabil că ei ajunseseră deja, deși ar fi fost frumos să te aștepte și pe tine. Era aproape de miezul nopții și șoseaua era pustie. Ai deschis gemul, ți-a slăbit puțin cravata care te strânsese de gât toată seara și ai apăsat cu sete accelerația. Motorul a scos un huruit de animal rănit și cauciucurile au plescăit pe asfalt. O forță nevăzută te-a împins în scaun.
Ți-ai slăbit și mai mult cravata. Simțeai că te sufoci. Ei tot nu se vedeau pe nicăieri. Ai băgat piciorul adânc în pedala de accelerație și ai tăiat mijlocul serpentinelor. Mașina s-a balansat și ți s-a părut că s-a ridicat după asfalt. Volanul s-a rotit singur de câteva ori, până când ai reușit să îl stăpânești din nou. Nu ar fi trebuit să bei atât de mult. Nu era însă ceva grav. Nu era nici țipenie de om pe drum, nu mai mergea nimeni la cabană în zilele acelea, de când fusese închisă. Toată valea fusese abandonată și toate așezările mutate de acolo. În aval se construia un baraj imens și totul avea să fie în curând înghițit de ape.
Erai pe aproape. Drumul s-a întortocheat și mai mult, ca un șarpe uriaș și bezna a devenit mai cleioasă. Singura sursă de lumină era o lună palidă, imensă, ca un rotocol de brânză cheddar. La un moment dat, ai cotit-o brusc la stânga, mașina s-a clătinat iar pricina virajului pripit și a derapat pe pietrișul zgrunțuros. Ai frânat cu putere. Din vârful pantei, ai văzut cabana și mașina lor trasă în fața ei. În lumina farurilor, ți s-a părut că se îmbrățișează. Poate ar fi fost mai bine să faci cale întoarsă.
Cu toate acestea, ai urmat cărarea îngustă, împrejmuită de castani sălbatici, care cobora spre cabana. Aerul mirosea a scoarță umedă și a pământ răscolit. Curând ai parcat lângă mașina lor.
– Greu ai mai ajuns, te-a întâmpinat Mihai.
Îl știai de multă vreme pe Mihai, dar niciodată nu îți plăcuse foarte tare. Ți se părea arogant și oarecum superficial. Dar ceea ce ți se părea cu adevărat respingător la el erau dinții lui. Erau respingători prin lipsa lor de cusur. Mereu albi, drepți, cu textura porțelanului. În seara aceea, aproape că străluceau în întuneric. Ți-ai mai aprins o țigară. Te simțeai în plus.
– Nu face nimic, a zis Ema. Important este că ai ajuns. Acum hai să mai bem ceva!
Era așezată pe bancheta din spate a mașinii. Pantofii zăceau aruncați la picioarele ei.
– M-au nenorocit pantofii! Când e gata totul, îi arunc. Hai Mihăiță cu sticla aia!
Nu îți puteau dezlipi ochii de la rochia albă. Dantela ei delicată mângâia iarba neagră și umedă, de parcă ar fi făcut dragoste cu ea. Mihai a scos din torpedou o sticlă de vodkă pe jumătate goală. Prima gură a luat-o el, a doua Ema, a treia tu, și tot așa de mai multe ori. Exact ca în vremurile bune.
Un liliac cenușiu a țâșnit din întuneric, a făcut câteva piruete și acrobații pe lângă capetele voastre și apoi a dispărut din nou în pădure. Ema s-a speriat și s-a cuibărit la pieptul tău. Te-a strâns tare. A rămas așa ceva vreme, cel puțin așa ți s-a părut ție în momentul acela. Ai fi putut foarte bine să o strângi și tu în brațe, însă nu ai făcut-o. Poate fiindcă Mihai se uita prea insistent la tine. Sau poate că nu simțeai nevoia să o faci.
– Dă-mi un fum, ți-a cerut Ema. I-ai ținut țigara și ea și-a lipit buzele de filtru. Câteva secunde le-ai simțit și pe buricele degetelor.
– Știți ceva, a intervenit Mihai. Locul ăsta îmi dă fiori. Mă bucur că în curând nu o să mai fie nimic aici.
În jurul vostru era o liniște adâncă iar voi păreați niște ființe străine, venite să o tulbure iar în momentul acela, pădurea părea că își ține respirația, așteptând să plecați de acolo.
– Hai, înveseliți-vă băieți! Dacă ați putea să vă vedeți mutrele. Sunteți penibili, ce naiba: doar e nunta mea, hai să mai bem ceva că după aceea ne întoarcem și trebuie să fac frumos.
Sticla de vodkă s-a plimbat din nou pe la fiecare, ca un ritual care se căznește să învie niște lucruri moarte de mult timp. Ema se clătina puțin și nici nu era trecut bine de miezul nopții. Poate ar fi trebui să ai puțină grijă de ea, dar după aceea ți-ai dat seama că nu mai era treaba ta. Ai mai luat câteva guri de alcool, însă nu te-a ajutat prea tare.
Ema v-a făcut semn la amândoi să veniți lângă ea.
– Haideți încoace băieții! Vreau să vă îmbrățișez.
Vocea ei guturală te speriase dintotdeauna. Ți se păruse mult prea matură, înfricoșător de matură. Și nu numai de asta te speria. Mai era și un alt motiv. Vocea aceea fusese de fapt linia invizibilă dintre prietenie și altceva.
Cum ați ajuns lângă ea, v-a cuprins pe amândoi, cu câte un braț pe după gâtul fiecăruia.
– Vă iubesc, băieți, a zis ea și v-a strâns și mai tare.
Niciunul dintre voi nu zicea nimic. Doar stăteați acolo și așteptați, ca niște statui împietrite pentru totdeauna în aceeași poziție. Erai atent tot la rochia ei. Dantela se înnegrise puțin pe margini și câteva frunze uscate se agățaseră de ea.
– Am o idee, a izbucnit Ema, după o vreme. Amândoi ați sărit de parcă ați fi fost treziți dintr-o meditație adâncă. Hai să dansăm! De fapt, vreau să dansăm! Hai Mihai, pune niște muzică. Te-ai uitat la el și el s-a uitat la tine. Ai avut o secundă impresia că îți cere ajutorul. Nu ai zis nimic.
Muzica a răbufnit, ca o lovitură de ciocan, în liniștea pădurii. Ema a început să danseze singură, cu ochii închiși și cu sticla de vodkă în mână, rotindu-se în gol, ca într-o tiribombă imaginară. În timp ce te uitai la ea, ți-ai mai aprins o țigară. Chiar și așa pierdută, rămânea la fel de frumosă. Iar pentru acest lucru, i-ai fi putut ierta orice. După aceea te-ai uitat la Mihai, fără ca el să te observe. Părea îngândurat. Chiar și așa, și el era destul de frumos. Legați prin frumusețea lor, cei doi păreau făcuți unul pentru celălalt.
– V-am zis că mergem la Veneția în luna de miere? La Veneția. A pufnit-o râsul. Ce ziceți de asta? O să ne plimbăm cu gondola. O să hrănim porumbeii și-o să ne futem, că de aia îi zice lună de miere. O să facem o tonă de poze. Și-apoi o să ne întoarcem. Nu-i așa că frumos? El a făcut toate planurile. Mi-a zis că eu nu trebuie să fac nimic, se ocupă el de toate. Beau pentru asta, a zis Ema și a mai luat o gură de vodkă.
Brusc s-a oprit și să clătinat rău pe picioare. Mihai a sărit să o ajute. Se apropia acel moment.

Cu mult timp în urmă, când erați amândoi la facultate, Ema te-a chemat într-o seară în camera ei de cămin. Când ai ajuns la ea, stătea în vârful patului, doar în tricou și chiloți, într-un dezastru total și plângea. Plângea mocnit, ca un copil nebăgat în seamă de părinții. Mihai, același Mihai, se despărțise de ea. El se despărțise de ea. La vremea aceea, credeai că doar un prost s-ar putea despărți de o femeie ca Ema, însă părerile nu sunt să le păstrezi o viață.
– Ce bine că ai venit, ți-a zis ea. Vreau să bem. Scoate câte o bere din frigider.
Nu erai atent la ea. Priveai fascinat la o pată proaspătă de vin care se prelingea încă pe perete și la paharul făcut bucățele care zăcea la capul patului.
– Lasă aia! a strigat Ema la tine. Nu te mai holba atâta. Vreau să bem, de aia te-am chemat. Am chef să beau cu tine.
– Da unde-i asta? ai întrebat-o tu, arătând înspre patul gol de alături.
– Dracu știe. Cred că are și ea pe unul. Nu a mai trecut pe aici de câteva zile.
– Deci și fetele cuminți au parte de futut, nu numai alea rele, nu?
– Ce căcat vrei să spui cu asta?
– Nimic.
Ai scos două sticle de bere din frigider. Le-ai deschis de tocul de la ușă și te-ai așezat pe pat. Era timpul să asculți. Erai deja obișnuit cu monologurile ei. Noroc că alcoolul făcea lucrurile mai ușoare.
– Am vrut să îl rănesc, prostul dracului, a zis Ema, arătând spre cioburile împrăștiate pe linoleum.
– Și ai reușit?
Ți-a zâmbit puțin amar.
– La naiba, nu! Am ratat. Să bem pentru asta. Ați râs amândoi scurt și ați ciocnit.
– Am de gând să mă fac praf. Mai avem o sticlă de vodka. După ce o terminăm, o să cobori să mai iei de băut. Asta în timp ce își decojea oja roșie de pe unghii, își smulgea pielițele cu dinții și mai sughița din când în când.
Ți-ai aprins o țigară și te-ai lăsat pe spate. Nu prea știai ce să îi spui. Te pricepeai mai bine la ascultat. Și la tăcut.
– Știi ce îmi zice, așa din senin? Îmi zice că nu e fericit cu mine. Stăteam așa cum stăm noi doi acum, fumam câte o țigară, și l-am văzut că e cam tăcut și l-am tot întrebat ce are, iar până la urmă mi-a zis. Auzi la el: nu e fericit. Nici măcar nu are habar ce căcat e fericirea. Vorbe. Cel mai mare bou pe care l-am întâlnit până acum.
– Trebuia să îl lași poate mai moale. Nu crezi?
– Cum adică mai moale?
– Habar nu am. Voi știți mai bine.
S-a uitat la tine ca la o un soi de sculptură abstractă. Uneori probabil că se întreba și ea de ce este prietenă cu tine.
– În fine, și-a luat catrafusele și s-a cărat. I-am urlat să nu se mai întoarcă. Aruncă-mi și mie o țigară.
Avea un stil studiat de a fuma țigara. O ținea ca pe un artefact rar și prețios. Fuma ca-n filmele clasice, ca Marlene Dietrich poate. Sau mai degrabă ca Tippi Hedren. O iubeai pe Tippi Hedren.
S-a ridicat și s-a dus la geam. Avea picioare lungi și drepte, ca ale unei păpuși de plastic. Te-a lăsat pe spate, trăgând ușor din țigară. Părul lung și negru aproape că îi ajungea până la fund. Ți-ar fi plăcut să îți îndeși fața în el, fără să strici lucrurile.
– Auzi, s-a întors ea spre tine, crezi că avea dreptate?
– Cine?
– Tu ești prost? Mihai. Crezi că îi fac pe oameni nefericiți?
– Nu fii naivă. Omul s-a căcat pe el. Nu te merita. Las-o așa.
Dacă te-ar fi rugat să te arunci de pe un pod pentru ea, probabil că ai fi făcut-o. Nu erai omul cel mai portivit să te întrebe lucrurile acelea.
– Simt că ceva ceva era totuși adevărat acolo. Adică erau toate bune și frumoase, ne futeam bine, ne simțeam bine împreună, tocmai ce ne-am întors de la munte, unde a fost totul mișto, și totuși, după aia vine și îmi spune că nu e fericit.
– Nu te mai gândi. Hai să mai bem. Nu știe el ce a pierdut.
– Crezi? Ema ți-a zâmbit cum nu îți mai zâmbise până atunci și și-a trecut mâna prin păr. Detectai tandrețe în zâmbetul ei. Nu era bine.
– Sunt sigur. I-ai zâmbit și tu cât de tandru ai putut.
S-a întins pe pat și și-a așezat picioarele peste picioarele tale. S-a lăsat liniștea peste voi. V-ați mai aprins câte o țigară. Nu vă spuneați nimic. Apoi ai început să îi mângâi ușor tălpile.
Deasupra orașului se adunaseră niște nori plumburii, de rău augur. Păsări negre se agitau pe fundalul cerului, desenând cercuri ample și scoțând zgomote ascuțite. Camera a fost invadată de un miros de ploaie. Un rotocol de praf s-a ridicat până în dreptul geamului, și apoi a dispărut în aer. Se apropia furtuna. Voi ați continuat să beți până când ați golit și sticla de vodka. În tot timpul acela, ați tăcut și ați fumat.
Deodată, un tunet puternic a zguduit văzduhul și s-a spart în mii de ecouri mai slabe. Ema s-a speriat și a tresărit.
– La dracu, nu suport tunetele astea! Vrei să mă iei puțin în brațe?
Aveai tot corpul moale și te-ai clătinat puțin când te-ai ridicat. Un sentiment vag de greață pusese stăpânire pe tine. Ema s-a cuibărit pe-o parte, ca un copilaș în placenta mamei. Te-ai întins lângă ea și ai cuprins-o în brațe. S-a lipit și mai tare de tine.
– Acum e mai bine, a zis ea. Erai de acord. Era foarte bine. Cerul s-a mai zguduit de câteva ori, însă ea nu a mai tresărit. Era mai liniștită. Când credeai că a cuprins-o acea stare de leșin în care pica atunci când bea prea mult, te-ai pomenit că te întreabă din senin:
– Dar știi ce îmi plăcea cel mai tare la el?
Tăcere. Nu voiai să știi.
– O avea mare. Imensă. Cea mai mare din câte am avut până acum.
A suspinat ușor. Părul ei era ca un râu întunecat. Cu ape repezi și periculoase. Mirosea a ceva fruct exotic. Și a tutun. Ti-ai ascuns fața în el și ai închis ochii. Înregistrai doar zgomotele de afară. Se dezlănțuia urgia. Vântul biciuia nemilos zidurile clădirilor și crengile viguroase ale platanilor din fața căminului. Tunetele se auzeau ceva mai departe. Curând a început să plouă și pe voi v-a furat somnul.
Nu mai știi cât ați dormit. Știi doar că o bubuitură puternică v-a trezit pe amândoi și a făcut-o pe Ema să înjure cu voce tare:
– Ce morții mă-sii?
Ai strâns-o mai tare.
– Lasă-mă să mă ridic. Îmi e rău.
A țâșnit din pat ca o căprioară și ai auzit-o cum a vomitat în chiuveta din hol. Te-ai dus la geam să admiri furtuna. Ploua cu picături mari, grele și cerul era curentat de firicele străvezii de lumină. Străzile erau inundate de șuvoaie negre de apă și un câine speriat lătra de sub o mașină. Dacă îl privești din locul potrivit, dezastrul poate fi un spectacol minunat.
Ema a venit lângă tine și și-a aprins o țigară.
– Ești bine, ai întrebat-o?
– Nu sunt bine. Dar e în regulă. Nu are importanță.
Te privea totuși prea insistent și aveai o presimțire rea.
– Știi ce am chef acum, te-a întrebat ea?
– Nu știu. Ai ridicat din umeri.
– Nici nu ai vrea să știi. Furtuna asta mă excită groaznic. Am chef să mai beau.
A mai luat o gură de bere și și-a dat chiloții jos. Apoi, doar în tricou, ți-a întins mâna și te-a chemat:
– Vino!
Când erați copii, aveați un joc. Prindeați fluturi de noapte într-un borcan de sticlă și îi priveați fascinați cum se zbăteau și se loveau de sticla borcanului, lăsând peste tot dâre argintii de puf și bucățele de aripi subțiri ca un pergament. Se agitau așa până când picau morți pe fundul borcanului. Simțeai că luasei locul fluturilor.

Mihai a prins-o la timp, chiar înainte să se prăbușească în iarbă.
– Hai să mergem, i-a zis. Nu mai bem nimica. Ne oprim să bei o cafea și apoi ne întoarcem.
– Nu mergem nicăieri, a protestat Ema. E nunta mea, fac ce vreau eu. M-ați auzit? A descris o mișcare amplă cu brațele în aer, ca și cum ar vrut să amplifice efectul vorbelor ei.
Mihai s-a uitat puțin deznădăjduit la tine, așteptând un gest de ajutor din partea ta. În schimb, te-ai aplecat și ai cules de pe jos o piatră colțuroasă, pe care ai aruncat-o înspre lucarnele nevăzute ale cabanei. La scurt timp, ai auzit zgomot de sticlă spartă. Ai repetat ritualul de mai multe ori. Ar fi trebuit să știe totuși ce are de făcut. Fuseseră împreună atâta vreme.
– Mi-e rău, a gemut Ema.
S-a aplecat și Mihai a ținut-o de frunte până când a dat afară tot alcoolul din ea. Dantelăria complicată și elegantă a rochiei s-a murdărit și mai tare. Îți părea rău de ea.
Mihai a sprijint-o pe capota mașinii și te-a chemat:
– Auzi, vino să ai puțin grijă de ea. Mă duc să mă piș.
Te-ai așezat pe capota caldă și l-ai privit cum dispare după copaci. O siluetă neagră, într-un costum elegant, pășind calm în desișul întunecat al pădurii. Apoi te-ai uitat la Ema. Îi era rău. Avea o expresie vecină cu leșinul, pe care o cunoșteai atât de bine. Până la urmă, alcoolul fusese liantul prieteniei voastre. Fără el, nu ar fi rezistat probabil atât de mult. Nu mai conta prea mult dacă vă puneați pe băut din amuzament sau ca să treceți mai ușor cu vederea anumite lucruri.
Ți-ai trecut un braț în jurul taliei. Pielea era moale și fierbinte sub țesătura fină și strânsă a rochiei. Și-a culcat capul pe umărul tău.
– O să îți las urme de fond de ten pe sacou, ți-a spus ea, aruncându-ți o privire candidă.
– Dă-l dracului. Nu îți bate capul. Nu o să îl mai folosesc oricum. Și tu ți-ai murdărit puțin rochia.
– Păi și ce dacă? Nu o să o mai folosesc oricum.
V-a pufnit râsul pe amândoi. Te-a sărutat în fugă pe obraz.
– Să știi că mă bucur mult că ai venit. E ca pe vremuri.
– Și eu mă bucur, ai mințit-o tu ca să nu o superi. Nu mai era ca pe vremuri. Te uitai după Mihai. Nu înțelegeai ce îi lua atâta.
– E un om bun, să știi, ți-a spus Ema dintr-o dată.
– Cine? Mihai?
– Nu. Nu el. Bărbatul meu. E un om tare blând. Și o să fie un tată minunat. Să vezi ce idei are. Cică să facem un copil la Veneția. A zis că dacă îl facem acolo, o să fie cea mai frumoasă amintire a lui. E drăguț așa, în naivitatea lui.
– Poate că ar trebui să ne întroarcem, ai întrerupt-o tu, scrutând bezna în căutarea lui Mihai. Ea părea să nu te audă.
– Tu cum ești?
Întrebarea aproape că te-a enervat. Simțeai că era doar amabilă. I-ai răspuns totuși:
– Fac excelent. Fur mirese împreună cu foștii lor iubiți. Apoi ai râs forțat.
Ea s-a retras ușor de pe umărul tău. Ceva negru a venit dinspre cabană și a zburat deasupra capetelor voastre. Cel mai probabil era un liliac. Văzusei odată un documentar despre lilieci, însă nu îți mai aminteai dacă aceștia trăiesc în casele abandonate. Îți aduceai însă aminte că erau complet orbi și că dormeau cu capul în jos.
– Bine, cum zici tu, s-a auzit din nou vocea Emei. Să o lăsăm așa. Unde e Mihai?
– Habar nu am, ai zis tu. Poate că s-a rătăcit.
Ați zâmbit amândoi cu amărăciune.
– O să apară el. Ar cam trebui să mergem. Mă simt mai bine acum.
– Vrei să vii cu mine? ai întrebat-o fără să îți dorești asta cu adevărat.
– Nu. O să merg tot cu Mihai. Te superi?
– Deloc.
– Mulțumesc. Mereu ai fost tu un drăguț.
– Ne vedem acolo, i-ai răspuns, fără să fii sigur de asta. Apoi te-ai uitat la ea ca și cum ai fi privit-o pentru ultima oară. Cu un amestec de regret și milă. Și disperare. De acum înainte, erați oameni mari.
– Să conduci cu grijă, ți-a zis ea, fără să te privească. Se uita în jos, înspre borurile deja cenușii ale rochiei. Mi-am făcut praf rochia, a zis Ema, încet, mai mult ca pentru ea. Ce porcărie. Până la urmă, cred că e o idee tâmpită să furi mireasa.
Simțeai că ar fi trebuit să îi mai spui ceva, însă te-ai răzgândit. Ai lăsat-o pe capota mașinii, plutind în imponderabilitate, cu capul înclinat pe-o parte, de parcă umărul tău ar mai fi fost încă acolo. Uneori era mult mai simplu să pleci pur și simplu. Te-ai urcat în mașină și ai pornit motorul. Tot bordul s-a luminat și radioul a început să scâncească un blues vechi, melancolic. Te-ai uitat la umărul sacolui. Aveai într-adevăr o mică pată maronie, sidefat, de parcă un fluture de noapte kamikaze s-ar fi prăbușit acolo.
Ai băgat în viteză și ai plecat în trombă, fără să te uiți înapoi. Ai urcat panta îi grabă, forțând motorul și tulburând muțenia pădurii. În urma ta se ridicau rotocoale adormite de praf. Când ai ajuns în vârful pantei, ai privit în oglinda retrovizare și ai frânat brusc. Mihai se întorsese și Ema era acum în brațele lui. Ți se părea că se sărutau. Ai stins farurile Ți-ai mai aprins o țigară și ai continuat să privești. După o vreme, ți s-a părut că Ema și-a încleștat picioarele în jurul lui Mihai și rochia i s-a ridicat până peste genunchi. Nu mai avea sens să rămâi acolo.
Ai apăsat accelerația și ai plecat din nou în trombă, cu farurile stinse. Drumul era pustiu și întunecat, ca o cărare care pare că nu duce nicăieri. Ți-ai scos cravata și ai aruncat-o pe geam. Curând, valea aceea, cu tot cu pădurice și cabană, urma să fie înghițită de ape. Ai zâmbit singur în întuneric, fiindcă gândul acesta te-a umplut de o bucurie aproape inexplicabilă.

Petre-Cristian Boricean