Stropi de reculegeri partea a II a

Vă amintiți poate de scena cu Doina la cinematograf. După ce împuțise aproape toată sala cu mirosurile closetului, ne-am strecurat afară înainte de sfîrșitul filmului, agitația din spatele nostru crescînd și luînd forme neprietenoase.
Pentru noi nu era o problemă, văzusem filmul de cîteva ori, făcea parte mai mult din activitățile noastre sportive să sărim prin fereastra toaletei. Dar în fața Doinei era un sacrificiu pe care-l făceam din cauza ei, accentuîndu-i astfel senzația cît de bleagă era să cadă în closet. Îmi venise un gînd egoist în timpul filmului și eram hotărîtă să-mi țin respirația și să o ajut să iasă din dilema parfumată. Îmi făceam socoteala că dacă o ajut, poate-mi dă și mie voie să iau ursulețul ei în brațe ca semn de recunoștință. Așa că ne-am dus într-un parc din apropiere unde știam că este un bazin mare cu apă. Nu era prea curată apa dar nici Doina nu strălucea prin curățenie. Am convins-o să intre în bazin și de bine de rău am clătit-o pînă cînd mirosurile s-au mai dus puțin. Speranțele mele însă au rămas numai speranțe. Doina a primit arest de la maică-sa și nu a mai avut voie să iasă o săptămînă din casă. După aceea nu a mai avut voie să se joace cu noi și dorința mea să mă joc cu ursulețul ei se spulberase..

În fiecare an primeam de Crăciun pentru păpușa pe care-o aveam de cîțiva ani, o rochiță nouă cusută de bunica noastră. Nu mă înnebuneam după păpuși cu toate că păpușa aceea dacă stau să mă gîndesc acum, era foarte frumoasă, o chema Minerva și închidea ochii cînd o culcai.

După aproape 18 de ani, cînd am părăsit țara și familia, am primit cadou la aeroport un ursuleț galben, cu ochi lucioși, din sticlă, care și mîrîia cînd îl răsturnai cu capul în jos. Mi-a fost tovarăș nelipsit, la amîndoi fiindu-ne rău în timpul zborului. Avionul, un Tarom cu elice părea că făcea tumbe prin aer după senzațiile din stomacul nostru. Cînd am ajuns la Frankfurt Oscar avea urechile pleoștite de lacrimile mele. Îi șoptisem tot timpul tristețea și dorul meu în timp ce în jurul nostru se vorbea într-o limbă dură de neînțeles care în urechile mele semăna pe vremea aceea mai mult a lătrat.
Spre seară am aterizat în sfîrșit la Berlin pe un aeroport mic în Tempelhof. Viitorul meu soț mă aștepta cu nerăbdare și am încercat pe cît posibil să mă bucur deși inima mea rămăsese în România.
Ajunși la ei acasă (el stătea cu maică-sa) m-a întîmpinat o nemțoaică mare și lată care s-a uitat imediat urît la Oscar, el aciuindu-se mîrîind în brațele mele. Din seara aceea am știut că nu vom fi prietene.
Oscar a murit înaintea mea, se săturase de viața prin străini și cineva i-a smuls inima din piept. M-am simțit după aceea foarte singură, mai ales că nu știam limba și toți lătrau la mine. După vreo cîteva săptămîni am simțit că-mi pierd mințile de dorul de acasă și cred că de atunci nervii mei au început să se rupă.

Totuși am încercat să rezist. Am învățat limba destul de repede și mi-am căutat un serviciu mai mult ca să pot trimite cîte ceva acasă. Soțul meu dădea toată leafa în mîna mamei lui, ea punându-mi în fiecare dimineață două mărci pe măsuța din hol pentru metrou. De multe ori riscam să merg fără bilet ca să-mi pot cumpăra o Coca-Cola. La fiecare leafă puneam ceva deoparte ca să pot trimite una și alta în țară. Soțul meu avea obiceiul să bea și de multe ori venea amețit acasă. Dacă îndrăzneam să spun ceva mă pomeneam cu o palmă și trebuia să curăț bucătăria…Alteori mă șantaja și-mi spunea că dacă nu fac ce spun ei, nu-mi cumpără bilet de avion ca să pot pleca să-mi văd familia. Intrasem într-o stare de dependență pe care-o uram astfel încât încet-încet mi-am pierdut voința. Dacă spuneam Amin la toate era mai bine și mai liniște.
Cînd tata s-a îmbolnăvit am știut, (nu pot să spun cum) că ceva nu este în regulă cu el; am făcut tot posibilul ca în 24 de ore să ajung la București. Eram atît de speriată și disperată încât mai țin minte și astăzi cum pe drum am făcut pipi pe mine de frică.

Am ajuns la București năucă și parcă toată lumea în aeroport se uita la mine știind că vin la înmormîntare. Într-adevăr, am mai apucat să-l văd o clipă la spital. Era în comă; l-am mîngîiat pe frunte, s-a strîmbat de durere dar a deschis ochii și mi-a zîmbit.
Asta a fost…
Mulți ani după aceea am visat în fiecare noapte că se făcuse bine și mă trezeam plîngînd.
Amintiri de felul acesta aș vrea să le uit însă vreau să-l țin minte pe el, să nu-l uit; muncea prea mult și nu avea timp de noi iar după aceea eu am plecat și am pierdut ocazia să stau cu el de vorbă iar acum îi simt lipsa din ce în ce mai mult.
Totuși ar fi nedrept să afirm că toți nemții sînt de genul fostului meu soț sau de genul mamei lui. Trăind de atîția ani aici, am cunoscut tot felul de oameni; este adevărat că sînt foarte logici, foarte corecți, foarte conștiincioși și disciplinați, dar tocmai lipsa asta de flexibilitate te îndepărtează de ei sufletește. La ei există numai da sau nu, pe cînd noi românii sîntem mai flexibili, mai discutăm ne mai… înmuiem, mai lăsăm de la noi, însă ei cu logica lor fac totul să arate ca în carte. Este foarte greu să-ți însușești o nouă mentalitate cu toate că disciplina lor este de admirat.
De aceea doresc să-mi aduc aminte de anii copilăriei, cel puțin atît cît mă pot întoarce la anii aceia nevinovați, fără minciuni, fără brutalități, la anii cînd niciodată nu ne duceam cu capul plin de probleme la culcare, cînd ne era frică de strigoi și de omul negru, cînd dormeam cu fratele sau sora într-un pat fiindcă părinții nu-și puteau permite pentru fiecare copil o cameră, cînd tata se oprea la patul meu și mă mîngîia pe frunte mai mult ca să vadă dacă am febră.

Cînd eram sănătoasă mă jucam cu frații mei, nu ne era niciodată foame mîncarea jucînd un rol secundar în viața noastră; dacă aveam un covrig, eram cei mai mulțumiți. Nu știam de Mc Donald sau Pizza Hut, nu aveam celular sau computer, nu aveam X-Box sau Playstation, dar aveam cărți minunate, călătoream cu Jules Verne spre centrul pămîntului sau dormeam într-o colibă cu Robinson Crusoe. Moș Crăciun nu venea niciodată acasă dar lăsa cadouri modeste la poalele pomului. Dacă întîrziam de la școală mama știa că ne jucăm pe maidan și nu dădea telefon la poliție că am dispărut. Acolo jucam hoții și jandarmii bătîndu-ne cu spade făcute din crenguțe de oțetar. Foloseam toți aceeași baie iar hîrtia de toaletă era adesea formată din bucăți pătrate de ziar pe care tata le tăia minuțios cu foarfeca și le atîrna pe o sfoară. Am învățat să merg cu bicicleta împrumutînd-o de la un băiat din vecini. Era o bicicletă bărbătească foarte mare și mă țineam de zid cu o mînă pînă am învățat să merg. Nu ne păsa de juliturile și cojile de bube pe care le aveam permanent la genunchi, nu exista Panthenol sau alte minuni de creme miraculoase.
Sînt convinsă că generația de astăzi ar fi pe cale de dispariție dacă ar trăi cum am trăit noi, fără Sagrotan sau alte antiseptice care în ziua de astăzi nu lipsesc din dulapul farmaceutic din baie. Nu mai spun ce repede s-ar pierde toți fără GPS sau sistem de navigație la celularele sofisticate.
Ne bucuram de un pahar de apă cu sirop de la chioșc și ne duceam la Palatul Pionierilor cu troleibuzul, cîteodată pe blat cum se spunea atunci.
La Palatul Pionierilor, după ce m-am convins că nu mă pot împrieteni deloc cu apa la înot, am încercat să intru la balet – un nivel mult mai elegant îmi spuneam. Cumva trebuia să țin pasul cu fratele meu care se înscrisese la muzică.

M-am prezentat cu alte fete în fața profesoarei de balet care ne-a inspectat într-o sală mare cu parchet pe jos a-i cărei pereți erau acoperiți cu oglinzi pînă în tavan iar în stînga era un pian mare la care stătea un bărbat cu ochelari. Profesoara ne-a pus să stăm toate într-un rînd și să ne ridicăm fustele cam două palme deasupra genunchilor. Uitându-se bine la picioarele noastre, mi-a spus mie să fac un pas înainte, iar după ce mi-a arătat cum să țin picioarele în poziția unu, doi și trei, mi-a spus să fac cîțiva pași după îndrumările ei în ticăitul jucăuş al pianului după care trebuia să mă țin. Spre uimirea mea am fost singura care a fost aleasă, astfel că un timp m-am simţit foarte interesantă și cred că mi se ridicase și nasul puțintel mai sus. A fost prima mea izbîndă și povesteam peste tot că merg la balet.

După ce am terminat clasa a cincea, era clar că voi intra la școala de balet urmînd să fac acolo și liceul. Am trecut cu bine toate examenele iar la sfîrșit când eram la mai puţin de-o jumătate de metru de țel, trebuia să merg împreună cu celelalte fete la controlul medical, unde un doctor de sport ne controla conformația corpului. Acolo într-un minut s-au spulberat toate visurile mele, stabilindu-se că talpa mea nu era destul de concavă pentru balet, astfel fiind respinsă. Nu mai înțelegeam nimic și toată pregătirea la Palatul Pionierilor a fost în zadar. Tata o cunoștea pe balerina renumită Magdalena Popa care-i dăduse pentru mine o pereche de pantofi de balet cu poante ca talisman. Umblam mereu cu ei prin casă, dar se pare că tocmai pentru poante nu era talpa mea destul de scobită. După aceea fiindu-mi indiferent la ce școală voi merge m-am trezit la școala mixtă. Visul meu se spulberase și nu mai puteam ține pasul cu fratele meu care era deja la liceul de muzică ca apoi mai tîrziu să termine cu succes Conservatorul. Era foarte cunoscut pe vremea aceea, la radio și televiziune și toți știau cine este Mihai Chirilov. Eu trăiam în umbra lui dar mă bucuram și eram mîndră de el.

Cînd m-am făcut mai mare m-am dus în vacanța de vară cu vecina noastră care era cel puțin cu cinci ani mai mare decît mine să facem pe statistele la film. Ea îmi spusese că în felul ăsta poți cîștiga ceva bani. Ne-am dus într-o zi, am stat la o coadă mare iar cînd ne-a venit rîndul am fost acceptate. O zi sau două mai tîrziu trebuia să ne ducem în centru unde se producea un film. Filmul se numea Calea Victoriei. Noi trebuia să ne fîțîim de colo colo pe stradă și asta era tot.
Artista principală era plină de toane, mofturoasă și încrezută, mereu se plîngea că machiajul îi dă reacții alergice, toți ținându-se de coada ei încercînd să-i facă pe plac. Mă uitam lung la ea și admiram machiajul de pe fața ei. Eu de obicei luam un creion roșu de la desen, îmi udam puțin degetul cu scuipat și frecam vîrful creionului pe deget. După aceea îmi dădeam cu el pe față și aveam puțină culoare în obraji. Aveam 15 ani și nu știam nimic!..eram inexplicabil de naivă, poate din cauza bolilor, trăind mult timp prin sanatorii și preventorii și fiind din cauza aceasta aproape srăină de ce se petrecea în jurul meu. Într-o zi, tot din cauza artistei pe care o apucase iar mofturile eram în pauză de filmat. Deodată venise spre mine un bărbat care arăta ca un zeu. Avea părul negru cîrlionțat, era înalt, iar ochii mari de catifea erau negrii și adînci. Făcea parte din echipa celor ce construiau culisele. M-a întrebat dacă aș vrea să-i fiu model, întrucît dorea să mă picteze. L-am întrebat nătîngă dacă știe să picteze, replică la care el a rîs. Din ziua aceea viața a căpătat pentru mine culoare; eram sensibilă atît la natură cît și la muzică, parcă mă trezisem dintr-un somn lung. M-am dus la el la atelier: o cameră mică la subsol în care mirosea a vopsele, ulei și cretă. A pictat întotdeauna în acompaniament de muzică clasică și de atunci iubesc Egmont. Tablourile sale erau foarte mari și nu mă regăseam în ele. Nu aveam încă ochiul format pentru așa ceva și în plus de asta nu cred că mă interesau prea mult. Nu pentru ele mă duceam acolo, mă duceam să-l văd numai pe el, să stau acolo privindu-l pînă la sfîrșitul pămîntului. Pe un fond fumuriu ieșea în evidență doar fața mea (mai ales ochii mari –pentru gustul meu, prea triști ) înconjurată de un păr tot fumuriu iar restul era o aglomerare de culori diafane. Acum știu că erau minunate, el a vrut să-mi dăruiască unul dar am refuzat de frică nu care cumva după aceea să nu mai am voie să mă duc la atelierul lui. Trăiam ca într-un vis, el îmi ocupa toate gîndurile, amuțeam de fiecare dată cînd îl vedeam, îmi era frică să nu se termine. Nu știam niciodată dacă mai avea nevoie de mine, știam că într-o zi nu mă va mai picta, căuta mereu alte inspirații iar eu nu aveam curajul să-l întreb.
Avea un prieten un jurnalist de la Casa Scînteii. Într-o zi, era dimineață, a sunat telefonul iar el m-a rugat să ies la fereastră. Am deschis geamul la etajul patru iar lumina soarelui m-a orbit. Jos era el cu prietenul lui și rîdea dezvelindu-şi dinții perfecți iar prietenul se uita în sus la mine cu gura căscată. După aceea mi-a spus că prietenul lui a văzut tablourile și nu l-a crezut că exist. Mai tîrziu ne duceam toți trei să mîncăm înghețată la Capșa. Mă conducea des pînă acasă, de multe ori era și prietenul lui cu noi care locuia nu departe de blocul unde locuiam eu. Într-o zi eram toți trei în autobuz spre casă iar lor le-a venit idea să ne întîlnim peste nu știu cîți ani ( cred că erau 20 de ani ) la o oră stabilită undeva în centru. Am uitat definitiv cînd și unde vroiam să ne întîlnim dar cred că aș fi fost acolo oricum singură, nu eram atît de importantă ca ei să-și țină promisiunea.

El era căsătorit, mult prea mare pentru mine fiind, astfel că se purta cu mine de parcă aveam cinci ani. Mi-aducea întotdeauna la atelier bomboane de ciocolată care erau umplute cu stafide. Într-o zi a dispărut, nu l-am mai văzut niciodată. Auzisem că fugise în Franța. Tablourile cu mine le luase prietenul lui ziaristul; mult timp după aceea mă gîndeam să mă duc să-i cer măcar unul, dar nu am îndrăznit, iar astăzi nu știu dacă își mai aduce aminte de mine. De multe ori mă bate gîndul să vin în România, să-l caut, dar nu am curaj. Ce-i pot spune dacă într-adevăr îl găsesc? Precis nu-mi dă nimic!

Asta a fost prima mea dragoste, și foarte mult timp după aceea umblam cu capul în nori. Am trăit mult timp ca în vată nebăgînd în seamă ce se petrece în jurul meu. Trăiam într-o lume a mea, plină de culori, de poezii și de muzică clasică. Mă strecuram prin biserici și ascultam muzică de orgă;

Dispariția primei mele dragoste mă traumatizase fără să-mi dau seama. Încetasem să mai trăiesc, împietrisem în afară dar înăuntru ardeam. Doream și eu să dispar dar nu știam unde. Astfel m-am hotărît să dispar din viață dar nici acolo sus nu am fost primită. El nu avea de fapt nici o vină, nu a știut niciodată ce se petrecea în mine dar datorită lui vedeam lumea din jurul meu cu alți ochi. L-am căutat ani la rînd, în orice floare și rază de soare, devenise pentru mine o necesitate să trec zilnic pe lîngă atelierul acela din Cotroceni unde nu mai aveam acces. Nu aveam nici o amintire de la el. Nimic. Mi se părea pe vremea aceea un sacrileg ca ceva din atelier să iasă în lumea din afară. De cîte ori intram acolo mă simțeam ca Alice in Wunderland iar orice ar fi văzut lumina de afară și-ar fi pierdut farmecul. Mi-am dozat cu zgîrcenie orice amănunt hrănindu-mă cu ele ca un om care știe că într-o zi va flămînzi. Am păstrat pînă în ziua de astăzi taina scumpă am ascuns-o în sufletul meu bucurîndu-mă de ea în clipe de tristețe. Am rămas pe loc în ceeace-l privește, am rămas în atelierul mic chemînd amintirile cu el și despre el, bîjbîind nedumerită cu o mie de întrebări nerăspunse.

Realitatea era mult prea departe de mine și nu vroiam să mă trezesc. Cu timpul m-am trezit. Copilăria mea trecuse. Totuși așteptam pe ascuns ca prințul din povești să apară. Realitatea crudă era altfel și de multe ori mai tîrziu, primul meu soț îmi spunea printre două palme: trezește-te, prințul tău din povești nu există!!

Anii au trecut și am închis cu șapte lacăte viața din trecut. Întotdeauna mi-a fost frică să dau drumul amintirilor ştiind că astfel voi suferi prea mult; m-am îngropat în muncă ducînd o viață de marionetă, am „funcționat” nemaiîmbolnăvindu-mă deoarece nu aveam timp. Dar se pare că astfel totul a mocnit fără să știu. Dorul de familie și de țară era prezent dar amorțit: nu-i dădeam voie să mă cuprindă și mai ales am avut grijă întotdeauna ca familia mea din țară să nu simtă niciuna din toate pătimirile mele. Hotărîrea de a pleca a fost a mea, eu am fugit de visurile neîmplinite, am fugit în speranța să uit. Pre tîrziu am înțeles că nu poți fugi de propriile visuri. Pe atunci numai uitarea mi se părea singurul leac.

Însă cred că nimeni nu știe ce se întîmplă în subconștient, trauma despărțirii mocnește, se ascute pe ascuns pînă ajunge să ia forma unui cuțit care ciopârţeşte totul lăsând în urmă numai un înveliș uscat care-ţi poartă numele… Și astfel gol, îți pierzi echilibrul, cazi și te trezești că nicăieri nu ești acasă și-ți pui întrebarea pentru ce mai trăiești. Aşa şi învelișul meu s-a destrămat dorind să adorm iar când mă voi trezi să nu mai știu cine sînt și de unde vin. Cineva a fost împotrivă însă, astfel că am început să scriu ca să-mi aduc aminte.

Mi-am spus: nu ai ce pierde, ori cîștigi, ori nu, de pierdut, pierdusem înainte totul.
Aș vrea să mă întîlnesc cu mine cea care eram atunci. Aș vrea să-i spun acelei fete visătoare că viața nu este numai o poveste. Dar cel mai mult aș vrea s-o ocrotesc mai mult pe fata naivă și atît de încrezătoare, pe fata aceea care a căzut de multe ori în drumul vieții, care a fost des dezamăgită și nu a îndrăznit niciodată să se răzvrătească. De aceea încerc să-mi aduc aminte cum a fost începutul…și în același timp aș vrea să uit multe.

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.