Bărbatul îşi ridică mâinile de pe coapsele femeii, simţindu-i încă în buricele degetelor, aroma goliciunii ei rozalii, apoi se ridică uşor de pe pat şi se îndreptă, cu paşi apăsaţi, înspre fereastră. O deschise cu uşurinţă, privi îndelung afară, căutând cu privirea înspre armata de stele zănatice, zburătăcind în elipse, pe cerul cuminte, ca nişte roiuri de albine turbate. Nicio umbră de nor. Cerul era, acum, destul de senin. Doar, în marea îndepărtare, stelele prinse, desigur, cu tărăboiul lor asurzitor, orbitând, ca nişte fluturi zăpăciţi, în jurul centrului galactic. Laura era încă adormită şi îşi cuibărise trupul ei mic foarte aproape de marginea patului, undeva înspre peretele de sud al camerei, părând acum doar un mic ghemotoc plin de frică. Dar nu. De fapt şi de drept, dormea liniştită. Însă felul cum se cuibărise către perete, trupul ei mic aproape lipit de marginea patului, ţi-ar fi inspirat, parcă, sentimente de compătimire. Dar nu. De fapt, Laura chiar dormea cât se poate de lin, învelită, doar pe jumătate, în cearşaful subţire de stambă, acum puţin mototolit, care-i lăsa să se vadă umbra unui sân, niţel urgisit din cauză femeia se odihnea acum pe burtă. De fapt, femeia părea acum un mic ghemotoc dezvelit de cearşaful uşor, o mică figurină de carne, pierdută, pe undeva, înspre perete, încă păstrându-şi părul ei nesfârşit, extrem de subţire, pe braţul ce îi era acum dezvelit, odihnindu-i-se încă pe aşternut. Bărbatul privi o secundă, asigurându-se că Laura încă era adormită, apoi suspină uşor şi dădu să părăsească încăperea.
– Dragul meu, te-ai trezit?, şopti femeia, de parcă ar fi fost prinsă încă de mrejele somnului şi acum ar fi vorbit, ca prin vis, cu bărbatul ei.
– Dormi, draga mea. Dormi!, răspunse, apoi se grăbi să se întindă înapoi înspre trupul cel mic, acum dezgolit şi mai mult de sub cearşaf, şi să îi sărute femeii, uşor, umărul.
– Lucian, dragule, chiar te-ai trezit? Ai lăsat fereastra deschisă? Mi-e frig, Lulule!, şopti din nou femeia, părând, acum, parcă, să dea semne să se trezească cu totul.
– Dormi, Laura! Dormi!, o îndemnă, din nou, bărbatul, aşezându-şi acum trupul milităresc cât mai aproape de femeia încă pe jumătate adormită. Se încolăci, aşadar, în jurul trupului alb şi mărunt, până reuşi să îl ascundă, cu totul, cu propriul lui trup, apoi îşi aşeză palma lui lată peste picioarele femeii, găsindu-le, pe amândouă, pe sub cearşaful subţire. „De fapt, o iubesc ca un dobitoc!”, îşi spuse, aşezându-şi din nou palma, acum, lângă umărul osos al femeii. Îi plăcea să se joace aşa cu trupul ei, chiar dacă femeia era, acum, încă pe jumătate adormită. Descoperi, în sfârşit, abdomenul plat, aproape fecioresc, apoi, în sfârşit, locşorul acela tainic, dintre şold şi talia subţire, unde îi plăcea la nebunie să zacă, după ce o avea, îndelung, pe Laura, până când stelele sclipeau toate, mărunte şi umede, în vâltorile nopţii. Sărută, aşadar, cu buricele degetelor, şoldul femeii, apoi se lăsă ca să alunece, din nou, înspre corpul călduţ, care adăsta moale, aproape dezvelit, parcă tocmai la îndemâna palmelor sale. Îi plăcea să se joace aşa. Apropiindu-se, aşadar, de ea, îşi scăpă, aşadar, mâna, din nou, pe şoldul ei rotund, care îi păru acum ca o jumătate de măr. „Laura mea cea micuţă! Cât te iubesc eu, şoricel ce eşti!”, şopti. Laura icni ca prin vis, feciorelnică, cu o mină, parcă, niţel supărată. Cine ştie la ce să se fi gândit femeia? Oricum, parcă îi era mai bine, deja se simţea puţin încălzită, acoperită, după cum era, de braţul cel greu al bărbatului. Deja se mai încălzise, chit că fereastra rămăsese deja de mult timp deschisă, cu toate stelele scăpărând, curioase, înăuntru. Parcă, mai ales, o stea mică, roşie, extrem de roşie, făcea asta, picotind încontinuu şi cătând, aşadar, înăuntru.
– Laura, dormi?, şopti din nou bărbatul, învelind-o cu trupul său pe tânăra lui femeie.
– Laura?
– Dorm, Lulule. Lasă-mă!
– Ţi-e frig, draga mea?
– Puţin, Luciene. Încălzeşte-mă tu! De fapt acum îmi e cald, dar, totuşi, aş vrea să mă încălzeşti şi tu!
– Să trăiţi!
– Lulule! Nu mai vorbi aşa cu mine! Dorm, şi sunt sensibilă la milităriile tale!
– Cum dormi, draga mea? Eu văd că nu prea dormi!
– Lasă-mă în pace, Lulule!
– Adică, da, draga mea. Te-oi încălzi eu, mărunto, dacă dormi!, îi spuse, cu un acces de tandreţe, apoi o mângâie din nou, uşor, pe trupul pe jumătate dezvelit, care se arăta, mic şi alb, tocmai la îndemâna palmelor sale. E bine, Laura, aşa?, îi spuse, şi se apucă să îi maseze braţele subţiri, pe deasupra cearşafului. Aşa e bine, Laura?, repetă, apoi continuă să o îmbrăţişeze, pe sub cearşaf, trăgându-l, apoi, uşor, la o parte.
– Da, dragul meu. E bine. De ce m-ai dezvelit, Lulule?, îl întrebă, cu o furie mascată, văzând că bărbatul trăsese deja de pe ea cearşaful care îi acoperise picioarele.
– Draga mea nevestică, eşti o figură!
– Da, Lulule? Sunt?
– Ca să te încălzesc, desigur, mai bine, draga mea, de asta te dezvelesc. Cearşaful ăsta nu-i de treabă, te încâlceşti, draga mea, în el, îl dăm noi la o parte. Promit că nu o să îţi mai fie frig, o să vezi cum te încălzesc eu. Că doar e mai în regulă aşa decât încâlcită în cearşaful ăsta al tău, draga mea! Mă lipesc de tine ca de-o mimoză, Laura! Aştept să mă mănânci, aşa adormită cum eşti!
– Măcar închide fereastra, Lulule!, spuse, apoi, femeia, căutând, cu o furie reală, înspre fereastră.
– Dar ce s-a întâmplat, Laura? Încă ţi-e rece?
– Ne vede Dumnezeu, dragule! Închide, te rog, fereastra!, icni femeia, venindu-i, încă, greu să îţi mai ţină ochii deschişi. De fapt, parcă ar fi vorbit prin somn, de fapt parcă nu ar fi ştiu prea bine ce spunea.
– Nu ne vede nimeni, draga mea. Cum să ne vadă Dumnezeu? De fapt, Dumnezeu ne-ar putea vedea chiar şi cu fereastra închisă, Laura! Tu dormi, Laura, sau eşti trează? Tu visezi, draga mea?
– E păcat să te iubeşti cu fereastra deschisă, Lulule! Mă încearcă un sentiment de frustrare, când mă iubeşti cu fereastra deschisă. Ţi-am mai povestit eu de femeia aceea cu şalul ei verde, nu-i aşa? Cât mă urmăreşte dintre rame, chiar dacă eu sunt femeia ta, şi nu ea, scârnava? Ştii, câteodată, parcă, nu am fi noi, iubindu-ne… De ce m-ai înşelat, Lulule?
– Dar nu te-am înşelat, draga mea! Cum să te înşel eu pe tine? Tu dormi, draga mea? Tu visezi?
– …
– Dormi, draga mea! Visează, frumoasa mea mică, hai, draga mea, dormi! Şi nu te mai gândi la prostii, nevestica mea! Nu ştii tu cât te pot adora, femeia mea mică, prostuţă!
– Dragul meu, nu mă mai trezi, te implor!
– Of, Laura. O să o dăm jos, cândva! Însă, ştii, draga mea, e o pictură care chiar valorează ceva, m-am zbătut mult să o am, Laura! Cât priveşte fereastra, o s-o închid chiar acum! Să trăiţi, doamna mea!, spuse, şi se ridică cât putu de repede, cu gândul să se apropie de geamul ferestrei, încă destul de tulburat de cuvintele Laurei. Aşadar o închise cât putu el de repede, şi se întoarse lângă femeie, niţel buimăcit de cuvintele acesteia. De fapt, nu ar mai fi înţeles-o acum, nu ar fi ştiut ce ar fi vrut, de fapt, Laura, acum, de la el. Ori de unde veniseră cuvintele acelea niţel zăpăcite, dacă era să se gândească acum la Laura. De fapt, nu ar fi avut de unde să ştie despre Clara, adică despre escapada lui nesăbuită.
– Ziceam şi eu aşa, Lulule. Dumnezeu nu are nicio treabă cu însurăţeii. De fapt, aş fi vrut să te întreb ceva foarte serios, dragul meu. Auzi, Lulule, m-ai înşelat?
– Nu, Laura. Cum, Doamne fereşte!, să te înşel? Ţi-am mai spus, tu eşti lumina ochilor mei, draga mea. Nu aş putea, vreodată!, să te înşel. Tu eşti micuţa mea femeie, măruntul meu ghemuşor dulce, doar ştii! Iar eu să îţi fac ţie una ca asta? Draga mea… Cum să crezi aşa ceva?
– Dragul meu, dacă m-ai înşelat, închide fereastra!
– Laura!
– Dragul meu, m-ai înşelat? Spune drept!
– Nu, draga mea. Cum să te înşel?
– Bine, Lulule. Lasă-mă să dorm. Te rog, nu mă mai trezi! Şi închide odată fereastra aia că mi-e groaznic de frig, Luciene! Ca şi când nu noi am fi făcut dragoste, ci parcă altcineva…
– Nu închid nicio fereastră, draga mea! De fapt, cu siguranţă că am închis-o… Sau nu? Nu s-a închis?, spuse bărbatul, privind, din nou, către fereastră. De fapt, grăbindu-se să îşi ridice trupul greoi din aşternut, nu izbutise să învârtească după cum trebuia piedica cea uşoară a ferestrei, şi o pală de vând mai tăios o întredeschise, din nou, uşor.
– Dragule, închide fereastra, şi lasă-mă, te rog să adorm. Pentru Dumnezeu, să nu mă mai înşeli, Lulule!
– Draga mea… ,icni bărbatul, privind-o, acum, pe Laura cu teamă. „De unde să ştie?”, apucă să îţi spună, cu gândul la Laura. De fapt, femeia se răsucise acum cu trupul către el, se frecă cu mâinile ei mici la ochi, dând semne, parcă, să se trezească. Căscă uşor, îl privi, printre ochii împăienjeniţi, pe Lulu, îşi dădu însă seama, pe jumătate trezită, că parcă ar fi vroit să mai doarmă. Făcu un efort parcă prea mare pentru puterile ei, îşi privi, din nou, bărbatul, lăsându-şi apoi trupul încă moale pe aşternut.
– Lulule, dormi?, îi spuse, privindu-l, galeşă, pe sub gene.
– Nu dorm, draga mea.
– Lulule, m-ai trezit!, şopti, privindu-l cu o mină inocentă şi niţel curioasă, probabil indusă de somnul prelung. Vreau să mai dorm, dragul meu!, spuse, apoi îi zâmbi din nou, întinzându-şi braţele ei scurte, realizând că, acum, de fapt, era, deja, cu totul trează. Şi parcă, trezindu-se, nu ar mai fi ştiut nimic din ceea ce îi spuse, cu câteva minute în urmă, soţului ei.
– Draga mea, te-ai trezit?
– M-ai încălzit tu, Lulule, aşa-i? E aşa de călduţ lângă tine, Lulule, parcă plouă, acum, cu steluţe de-alea de văpaie, ca vara; înţelegi, dragul meu? Sau, după cum ninge iarna cu fulgi de zăpadă, aşa plouă, acum, cu steluţe dinspre dragostea ta, Lulule!
– Draga mea…
– Parcă aş mai dormi un pic, Lulule. E aşa de bine!, spuse, şi îşi sprijini acum chipul încă moleşit, din cauza somnului, pe braţul bărbatului ei. Închise din nou ochii, cu gândul la o ploaie de stele văratică şi picoti uşor. De fapt se trezise, faţa ei mică sclipea, parcă, în semilumină. Privi în jur, încă picotind, apoi se ridică uşor, sprijinindu-şi căpătâiul de umărul soţului ei.
– Laura, te-ai trezit?, îi spuse, privind-o cu o curiozitate infantilă. Vino aici, urâtanie! Vrea să doarmă… Auzi la ea! …O să te învelesc atunci în stele, draga mea!, icni bărbatul, apoi îi cuprinse cu amândouă mâinile şoldurile şi se apropie, tâmpit, de femeia lui, iubind-o îndelung, până când steaua aceea mică şi roşie se plictisi de atâta privit şi se mută, liniştită, pe alt cer, ca să privească prin alte şi alte ferestre, care rămăseseră, şi ele, la rândul lor, larg deschise, ca nişte portiţe prin care ar fi trecut, încă, lumina.
***
Dacă ar fi să aleg un lucru de care să mă agăţ acum, aşa neisprăvit cum mă simt şi netot, în lumina asta asurzitoare care îmi urlă în urechi că am stat lângă alta, ar fi chiar dragostea ta plină de nevinovăţie; ştii asta, Laura. Sunt sigur că m-ai ierta, ştiu că m-ai cuibări la pieptul tău, cu toate iertăciunile tale nevinovate. Să nu mă pierzi, draga mea, să mă ţii în pumnul tău ca pe un cărăbuş mic, de pădure, şi să nu-mi dai drumul până când, acolo, în pumnul tău mărunt, mă voi naşte din nou, ucis din prea multă dragoste, risipit apoi în suflarea ta aducătoare de viaţă, ca un daimon, în curăţenia palmelor tale. Draga mea, tu ştii că eu te iubesc.
15.05.1980
debut cu poezie în revista „Discobolul”, 2007
„Tresăriri”, roman, 2014, ed. Altip
„dacă aș fi fost copac, aș fi tânjit înspre cer, cum sunt om, mă apropii de un copac”
Dintre dialogurile „el si ea” care s-au postat de-a lungul timpului pe site, al tau este unul dintre cele mai bune. Suna real, este original. Chestii bune. Ai numai un paragraf scris de parca vrei sa demonstrezi cuiva „vezi, ce bine stiu sa scriu?”. Paragrafele de genul asta trebuiesc eliminate cind faci ultima revizie la roman. Zic de asta:
„O deschise cu uşurinţă, privi îndelung afară, căutând cu privirea înspre armata de stele zănatice, (…) Doar, în marea îndepărtare, stelele desigur, prinse cu tărăboiul lor asurzitor, orbitând, ca nişte fluturi zăpăciţi, în jurul centrului galactic.”
In rest, f frumos! Spor la scris in continuare!
Multumesc pentru apreciere! Da, asa e, „desigur” acela nu sta in picioare. Mi-a scapat, de data asta, nu vazusem.
Cred ca, daca as fi vrut, cumva, sa ma salvez, as fi scris: „Doar, în marea îndepărtare, stelele prinse, desigur, cu tărăboiul lor asurzitor, orbitând, ca nişte fluturi zăpăciţi, în jurul centrului galactic.”
Ramane sa fiu mai atenta! :)
Am operat modificarea! Nu pot decat sa multumesc pentru lectura atenta, marturisesc, am verificat materialul cu atentie, dar tot mi-a scapat… Multumesc inca o data!
Interesant. Laura pare destul de complicata.Nu am prea inteles, e cald / e frig, ba e treaza,ba doarme. Si lupta dintre trupul ei si cearceaful de stamba pare fara sfarsit.Prea multe icnituri la cei doi. Imi place tipul cu trupul militaresc care are un simt special in buricele degetelor. Ma gandesc cum ar arata un trup militaresc. El incearca sa-i faca pe plac Laurei in lupta cu fereastra dar o duce pe aceasta de la o mina nitel suparata si o furie mascata, pana la o furie reala. La o furie reala ai pulsul ridicat ,nu stai adormit, mai ales daca te vede si Dumnezeu prin fereastra deschisa. Cred.
„Nicio umbră de nor. Cerul era, acum, destul de senin.” Era senin sau erau totusi ceva nori pe cer.
„Mă lipesc de tine ca de-o mimoză, Laura! Aştept să mă mănânci, aşa adormită cum eşti!”. ?
In primul fragment stelele – sunt albine turbate sau sunt fluturi zapaciti?
„armata de stele zănatice, zburătăcind în elipse, pe cerul cuminte, ca nişte roiuri de albine turbate.” / „stelele prinse, desigur, cu tărăboiul lor asurzitor, orbitând, ca nişte fluturi zăpăciţi, în jurul centrului galactic”
Brabatul o iubeste pe Laura ca un dobitoc si face dragoste cu ea, tampit, pana cand stelele ori incep sa straluceasca ori incep sa se plictiseasca. Steaua aceea rosie ori picoteste ori trage cu ochiul in incapere?
Oricum , o noapte grea , nici eu nu as fi putut sa dorm.
Original, cum spune si Cornel, chestii bune dar parca prea multe si amestecate.
Domnule Serban, daca este sa priviti in tuse de culoare acest fragment, va asigur ca toate problemele dvs. in a intelege acest text, dupa cum a fost el scris, ar disparea. Si chiar daca nu ati dori sa o faceti, daca v-ati gandi mai bine la cele semnalate de dvs., ati gasi, cu siguranta, si singur raspunsurile pe care, poate (sau nu), le asteptati.
Sigur, e usor de demontat un text. Orice fel de text. Doar de dragul de a demonta.
Mi se pare desuet sa incep sa explic, dar o sa o fac. Asadar, Laura chiar era pe jumatate adormita, poti sa fii furios, chiar si atunci cand iti e foarte somn, ori nu? Va asigur ca pulsul unei persoane adormite nu creste atat de usor, pentru ca furia lui nu e reala, e pe jumatate atenuata de starea de somnolenta. Iar stelele pot fi chiar si carabusi, uneori, daca le priviti, cum se arata, de marunte, pe cerul senin, nu-i asa? Cat despre sotul Laurei, chiar era o persoana activa in structurile armatei romane, aici sa ma credeti pe cuvant. Sunt sigura ca celelalte raspunsuri le veti obtine, cu usurinta, uzand de instrumentele ratiunii, care, cu siguranta, nu va lipsesc.
Va multumesc pentru prezenta in subsolul acestui text!
Desigur, va mai astept…
Nu e nici o problema sa-mi explicati. Nu inteleg de ce sa fie desuet. Va asigur ca nu vreau sa demontez nimic. Mi-am exprimat parerea, doar atat. Punctual, dupa cum vedeti in nota mea. Multumesc si eu.
Atunci, sa ne citim cu bine, domnule Șerban! De-abia astept sa va descopăr textele!
Aoleo, people, ce-ar fi sa ne tutuim, altfel suna aici ca la ONU?
Corect, aproape orice text poate fi desfiintat daca iti pui mintea :)
Mi-a placut schimbul de replici pe marginea textului. de fapt.. Iulia, ai putea scrie un altul pornind de aici. Sau vrei sa ma lasi pe mine?
Ok, got the message! :) Chestia e ca romanul e cam gata. Nu stiu daca o sa mai postez ceva din el, deocamdata. Ramane sa ma mai gandesc la asta! Sincera sa fiu, nu stiu cum ar reactiona o editura sa postez din el, parti serioase, pe net.
Alt text in acelasi stil… sa vedem. De-abia ce m-am eliberat de travaliul corecturii, trebuie sa fac o pauza acum, de asta nu am putut participa nici la concurs… Si imi pare sincer rau!
Oricum, Cornele, feel free to embrace the style if you like! :)
Ok, pornind de la replicile voastre astea doua, o sa-mi imaginez un text week-endul asta.
Daca e gata, da-l intii la citire-testare, daca ai 2-3 prieteni care se pricep si pe ale caror sfaturi te poti baza.
Vezi ca ed Univers are acum un concurs de manuscrise, incep sa publice autori romani, il poti trimite pina pe nu stiu cit septembrie.
Bafta!
PS Esti in stadiul in care te-ar distra sa citesti povestea Alexandrei Niculescu de la Recomandate :)
Astept, atunci, sa citesc! Sunt curioasa… :) Multumesc mult pentru sfaturi!
Cu plecaciuni,
aceeasi, mai neincrezatoare, dar cu dragoste mare pentru penite! :)
Cornel te rog sa mai astepti. Dialogul nu s-a incheiat. Eu astept cu speranta, explicatii de la Iulia Elize la cele ce am intrebat . Cu tusele de culoare chiar am lucrat , in grafica si pictura, si fiindca s-a putut, chiar am facut si bani ceea ce iti doresc si tie Iulia Elize, iar in privinta romantismului si visarii sunt „simtitor” destul :). Eu sunt romantic si simpatic dar nu am probleme nici cu cerceafurile, nici cu ferestrele, poate si de aici nedumeririle mele. Eu vorbesc pe text. Scrie in text furie reala. In raspuns imi spui ca nu e reala fiind pe jumatate atenuata de starea de somnolenta. Poate este atunci o alta traire, o alta stare, poate iritare? Si altele. Imi cer scuze, dar nu am gasit raspunsurile la intrebarile mele asa ca te rog Iulia Elize sa mi explici. Sunt dornic sa inteleg. Si eu as vrea sa scriu o poveste despre o tipa care locuieste intr un oras mai mic, are un job bunicel , are un iubit, are si complexele celor ce locuiesc intr-un oras micut. Isi petrece viata in ritmul acela monoton, citeste , iesiri la teatru , intalniri cu prietenii dar nimic senzational . Dupa ce participa la un curs de dezvoltare personala, gasit la reducere pe fb,gaseste motivatie si inspiratie, incepe sa scrie, nuvela poezie etc.Prietenii si familia o incurajeaza si ea incepe sa scrie romane si sa -si traiasca o viata imaginara , palpitanta si complicata,in paginile acestor romane. Acolo evadeaza din viata plicticoasa si banala a micutului orasel in care locuieste si traieste cu adevarat.Se indragosteste de ea, de scrisul ei de viata imaginara complicata si plina de trairi intense si nu mai gaseste timp, resurse pentru cea reala. O editura se arata interesata de romane, dar cere sa simplifice povestea, complicatiile sa dispara, si poate le vor publica. Ce sa faca acum, sa-si simplifice viata imaginara sau sa-si complice putin viata reala si sa traiasca cu adevarat ?
Andrei, am inteles, ai lucrat cu tuse de culoare. Si eu, in frageda tinerete, acum nu m-as mai descurca. Oricum, atunci poate ai intelege, de fapt, cum e cerul ala senin, fara pic de nor, undeva, intr-un loc anume, poate intr-un oras de provincie, poate unul lovit de poluarea de la o fabrica inca si mai micuta, oras despre care spui ca o sa scrii, in comparatie cu un peisaj montan, strajuit de un paraias, cand stai si te ineci in stelele alea…
Cat despre intrebare, las-o retorica. E mai bine asa. Believe me! Oricum e cam acelasi lucru, daca te gandesti bine, adica daca e sa iti pui problema asta cu adevarat, dupa cum spui tu. Iti urez succes!
Astept un link inspre textele tale, asta ca sa imi fac si eu o parere cat de cat obiectiva. Sa ai ziua buna si inspiranta!
ps:
hm… @chiar am lucrat , in grafica si pictura, si fiindca s-a putut, chiar am facut si bani ceea ce iti doresc si tie Iulia Elize@ – asta a fost un pic, dar un pic, cumva…
Imi pare rau ca nu-mi raspunzi punctual la nedumeririle mele.Eu ti-am spus ca as fi interesat sa primesc explicatii. Cornel a scris un editorial
https://liternautica.com/ingrediente-pentru-o-lucrare-de-fictiune-2/. L-ai citit? Poate ca ar fi fost mai bine sa construiesti o scena din care sa reiasa furia Laurei, nu sa spui pur si simplu furie. Am inteles ca ai lucrat la scriere folosind tusele de culoare ,de aceea ma inviti sa privesc fragmentul asa. Poate romanul, dupa ce va fi publicat, iti va aduce incasari, asta spun.
Cred ca e mai bine sa ne oprim aici. Consider ca am explicat destul. Si da, am consultat articolele.
Bineinteles, si eu mi-as dori ca romanul meu sa fie citit, ca orice autor care tine la ceea ce iese de sub mainile lui… Stiu ca nu se poate trai din scris, chiar daca scriitura ta are succes. Asa e in Romania, si nu imi fac sperante.
@ Cornel Balan – Dupa cum spuneam, abia astept sa citesc materialul de weekend :) Nu stiu daca se intelegea exact ceea ce as fi vrut sa spun.
Domnilor, sa ne citim cu bine!
O spun cu toata stima: atunci cand comentariile de pe marginea textului sunt la fel de atragatoare ca textul, este semn bun. Unu, ca autoarea stie sa argumenteze, doi, ca textul nu a trecut neobservat. Iar Andrei Șerban mi s-a parut un deliciu de la „dialogul nu s-a incheiat” mai departe :)
Un barbat nu foloseste „o avea indelung” cand se gandeste la actul sexual chiar si atunci cand e vorba despre femeia iubita, cel putin nu cred.
Dar textul e bun si ideea cu geamul inchis/deschis (martorul divin) prinde.
Ah, as fi vrut ca schimbul de replici dintre voi sa mai continue. Era superb! Ca dovada ati trecut de 200 de vizite :)
Am scris ceva dar n-am timp sa termin.. stau rau cu timpul. Planul era sa creez un personaj-scriitoare care a scris romanul „Pasul rosu al zilei” pe baza relatiei ei cu sotul care o inselase si in realitate, Lucian. Centrul povestii ar fi fost un cenaclu literar din orasul ei de provincie (Giurgiu! :) ) unde un tip gaseste cusururi dialogului si in principal faptul ca nu ar suna real. Dar scriitoarea stie foarte bine ca tocmai dialogul e real… sint frinturi de converatie pe care le avusese cu fostul sot. Cu toate acestea (firesc) nu poate spune aceasta (oras mic, divort, fost sot, birfe) asa ca se consuma, accepta critica si la sfirsit plinge.
Dar textul meu ar fi inceput cam asa…
– Nu te mai consuma! E urît şi prost!
– Haide, mamă, că nu e urît deloc!
– Deci recunoşti că e prost!
Gîndindu-se la discuţia pe care tocmai o avusese cu mama la cafea, Elena zîmbi fără să vrea. Uite că şi acum, la treizeci şi opt de ani tot mama îi oferea alinare. Ce ironie! În liceu şi facultate întotdeauna se ferise de ea. Iar acum, cînd nu mai era fetiţă ci o femeie trecută de prima tinereţe, în prag de divorţ…
E o minune cum de încă reuşeşte mama să fie glumeaţă şi sarcastică. Of, Domne! Cu diabetul şi problemele ei de ficat. Saptzeci de ani. Cît oare o să mă mai pot baza pe ea? Cine o să-mi mai poarte de grijă după aceea? Nu el, în orice caz.
Dar Elena se forţă să nu îşi continue gîndul. Dacă după el nu va veni nici un bărbat care să fie “pe inima ei”, atunci anii or să treacă şi ea se va transforma într-o mamiţă acră şi sictirită, precum doamna Axinte, cea cu două pisici.
Şi de ce n-ar lăsa naibii tot – nu anul viitor, nu luna viitoare -, ci chiar mîine? Să urmeze sfatul Cristianei şi să plece în UK. Cristiana spune că proporţia de bărbaţi porci e mai mică în UK, că acolo cuvîntul încă înseamnă cuvînt şi oamenii cînd se căsătoresc, chiar vor să fie împreună tot restul vieţii.
Iar ea ca profesoară de engleză-franceză ar avea toate şansele să se integreze acolo. Da, asta ar trebui să facă. Să-şi învingă teama. Să întoarcă foaia. Să-l uite. Să şteargă cu buretele amintirea aia ce poartă eticheta Lucian.
O amintire care s-a întins peste unsprezece ani din viaţa ei şi care începuse să scîrţîie într-o seară cînd el plecase pînă la mall să returneze un telefon mobil. Dar ea a găsit telefonul cel nou neglijent ascuns într-un sertar al biroului şi totuşi cînd îl întrebase trei ore mai tîrziu de ce stătuse aşa de mult, Lucian o sărutase iar (zîmbind!) pretinzînd că îl returnase după o ceartă zdravănă cu managerul de vînzări dar după aceea, revenit în parcare, descoperise că îşi închisese din greşeală cheile în maşină.
Şi aşa pierduse el încă trei ore…
Se uitase în ochii lui zîmbitori şi simţise cum se face moale ca o cîrpă. Dragostea se scursese din ea brusc, în trei secunde lungi, odată cu încrederea.
Poate ar fi fost încă împreună dacă ea nu ar fi ştiut despre Tuareg-ul lor că era un model nou cu un dispozitiv de siguranţă ce nu permitea activarea închizătorii atunci cînd cheia electronică era în maşină.
Încercase să-l ierte dar în scurt timp descoperise că cel pe care încerca să-l ierte nu mai era nicicum Lucian, adoratul ei, ci un străin pe care ea îl iubise enorm pînă în momentul acela, cînd dragostea se scursese din ea cum se scurge spuma dintr-o canetă de Cola pe care ai desfăcut-o fără să ştii că mai demult, a fost scăpată pe jos. Ca o Cola care arată ok pe dinafară dar e sub o sută de atmosfere presiune pe dinăuntru, aşa se simte o soţie cînd descoperă că e înşelată din senin. El făcuse un joc dublu perfect. Ea nu simţise nimic.
“Cum, mamă, de n-ai simţit tu nimic toţi anii ăştia?! Că prostuţă mai eşti cu toate şcolile tale… uite, că nu mai zic nimic! .. dar tu trăieşti prea mult în romanele alea pe care le scrii!”
Cîteodată poţi parcă simţi efectul unui gest, a unei replici, a unui gînd întunecînd perspectiva unei zile pînă atunci normal începute – cu toate că definiţia pe care o dădea Elena normalului se deteriora de la o zi la alta. Oamenii sensibili, din categoria cărora făcea parte şi Elena, sînt influenţaţi de tot felul de chestii ce pot părea mărunte şi neînsemnate celorlalţi.
Coborînd geamul Matizului, Elena observă lipit în partea de sus un biet păianjen pe jumătate storcit. Zeama corpului lui care nu era sînge, îl ţinea prins de geam unde flutura ca un sfert de păpădie prafuită. Era o minune cum de rămăsese păianjenul în viaţă, fierbînd în căldură toridă a acelei zile şi cu jumătate din corp aplatizat de matriţa făcută de geamul intrat în locaşul de plastic al ramei sale. Ca majoritatea scriitorilor buni, Elena nu ducea lipsă de imaginaţie.
Cineva care nu o cunoaştea deloc ar fi putut putea crede că senzaţia de sfîrşeală de care fusese copleşită atît de brusc era cu totul şi cu totul exagerată, deoarece păienjenii sînt în definitiv nişte insecte respingătoare şi nefolositoare, dar acel cineva nu ar fi avut de unde şti că de fapt Eliza, uitîndu-se la bucăţite de picioare strivite, rememorase un episod îndepărtat din vremea copilăriei sale cînd Dacia bunicului se stricase pe drumul naţional Bucureşti-Giurgiu, undeva în dreptul localităţii Mihai Bravu şi…
@ Cornel Am spus eu mai devreme ca pe marginea textului avem comentarii pe alese! :)
Dar nu ai nimerit-o deloc-deloc cu Giurgiu.
Iulia alias Elena este cred din Alba Iulia pentru ca acolo se afla ed. Altip.
Domnilor, am citit tot. Va multumesc pentru prezenta! Tare mare incalceala in pagina asta… numai cuvinte …si cuvinte! :) O tesatura intreaga!
Ar fi interesant sa se publice o carte si cu comentarile de la fiecare subcapitol. Oare s-ar vinde? Retoric, ma intreb…