homunculus

…amintirile mele se opresc fără să mă întrebe dacă-s de acord. De ce oare nu pot trece dincolo de prag? Cred că fiecare dintre noi are o astfel de întrebare multiplicată în mii de exemplare. Cine poate spune cu exactitate ce se află dincolo de marele prag? Nimeni. Adică fiecare a avut câte un răspuns sau câte o filozofie a acestui răspuns dar până la urmă s-a lăsat păgubaş. Amintirile tuturor încep de la marele prag sau mă rog prin preajma lui, depinde cât de mult a săpat printre sinapse şi legături pierdute-n ceaţă. Nu cred că-s deosebit de toţi ceilalţi dar nici nu pot să uit. Ce înseamnă să fi deosebit? Aducerea aminte are vreo importanţă? Are numai în măsura în care poţi spune cu precizie: eu am intrat pe uşa asta acum zece minute. În rest e numai poezie. Nimeni nu ştie sau nu vrea să recunoască limitarea impusă. Cine eşti? De unde vii? Toate cele cinci întrebări fundamentale îţi dau târcoale. Asemeni sirenelor. Dar cei mai mulţi şi-au ceruit timpanele privindu-şi în palme în căutarea liniei vieţii. Puţini au curaj să privească pe geam. Altceva fără sens. Ne naştem cu ideea asta dar nici măcar nu ştim ce înseamnă. A privi pe geam egal cu… nimeni nu ştie ce-i acela geam. Cu migală de artizan (nu ştiu ce înseamnă dar îmi place cum sună) caut în toate ungherele celulelor să dau de un căpătâi cât de mic. Ce pot să înţeleg când spun privesc? Păstrăm un bagaj inutil de formule şi simboluri. Undeva trebuie să fie o cheie rătăcită. Da, dar dacă nimeni până acum nu s-a lăudat cu ea înseamnă că nu există. Sau poate că toţi cei care au găsit cheia au trecut testul. Au trecut pragul. Da, aşa ne spun mereu, suntem doar existenţe agăţate între două praguri. Nu are importanţă ce este în urmă şi cu atât mai puţin ce este în faţă. Suntem încartiruiţi în această tabără, campaţi între cele două praguri. Dacă nimeni nu ştie ce se află dincolo de primul prag oare cum ar putea să ştie ce se află după cel de-al doilea? Întrebări…dar cred că numai eu sufăr de boala asta. Ceilalţi îşi văd de treaba lor. Care o fi asta nu ştiu şi nimeni nu poate să explice. Suntem. Existăm, dacă se poate spune aşa. Dracu ştie de unde vin toate frânturile astea pentru că nimeni nu vorbeşte. Nu găseşti nimic nicăieri. Continui să caut. Trebuie să găsesc ceva. Indiferent ce va fi acel ceva. Până acum am reuşit să identific legătura firavă dintre sunt şi este. Fiinţare şi existenţă. Eu ştiu că fiinţez, dar întrebarea e dacă ceilalţi au realizat ca fiinţează sau doar există? Între fiinţare şi existenţă este o distanţă infinită – despre cum am ajuns la identificarea acestui concept (ciudată conexiune – da, inclusiv asta, conexiunea, e ceva ciudat) o să vă spun mai târziu. Cert e că infinitul acesta mă desparte de cei care nu l-au găsit. Dacă înainte existam, unde pot găsi fenomenul care a determinat trecerea de la simplă existenţă la fiinţare? Caut. Trebuie să dau de filon. Parcă aşa trebuie să fie; acţiunea fără de sfârşit îmblânzeşte duritatea şi elimină inutilul aglutinat. Sau poate că trebuie să mă mulţumesc doar cu starea de fapt fără să caut. Dar nu contetză. Îmi place acest exerciţiu. Cine l-o fi numit exerciţiu… dacă tot ai ochi e păcat să nu cauţi un geam pe care să priveşti. Da, dar ce sunt aceia ochi? şi dacă tot îi ai cum conştientizezi faptul că-i ai. Ce trebuie să foloseşti ca să afli că ai ochi? De asta vreau să caut. Vreau să ştiu. Nu că ar ajuta, dar merită, ca exerciţiu. Cine ştie ce surpriză mai am. Îmi ridic mâinile şi le privesc. Asta dacă aceste terminaţii ramificate pot fi numite mâini. Oricum ar fi ele îmi aparţin. Le privesc. Acţiune fără sens dar totuşi acţiune. Astfel voi reuşi să îmblânzesc fiara din  mine. Deci am mâinile în faţa ochilor. Adică nici eu nu ştiu unde ar trebui să fie localizaţi. Dar trebuie să existe pe undeva. Dacă nu există înseamnă că trebuiesc descoperiţi. Poate că au fost acoperiţi între timp. Am să râcâi cu extremităţile ramificaţiilor. Poate că undeva mai în adânc voi da de ceea ce caut. Degetele, dacă astea sunt degete au intrat în ceea ce ar trebui să fie carne. Toate acestea sunt noţiuni abstracte pe care le preluăm aşa fără să ştim ce sunt. Axiome. Aşa parcă le spune la cele ce nu pot fi schimbate. Începutul este o axiomă. Că nici el nu poate fi schimbat. Carne. Poate că ar trebui să simt ceva dar nu ştiu ce să simt, cine-mi poate spune ce înseamnă să rupi carnea? Ea poate fi ruptă? prea multe întrebări şi nici un semn de confirmare. Degetele intră şi trag. Deci e clar că acţiunea are şi un rezultat iar acesta ar trebui să fie…durere? Ce poate să însemne durerea? Ceva ce te lipseşte de… sau ceva care te adaugă cu…? Durerea, nicăieri nu am întâlnit acest concept şi nu cred că o pot asocia cu ceea ce mi se prelinge. Alt termen necunoscut. Prelinge. Când sau mai bine zis cine se prelinge? Eu mă pot prelinge? Asta cred că este deosebirea dintre fiinţare şi existenţă. Mă pot prelinge, deci eu sunt parte a acţiunii. Nu aştept ca acţiunea să mă implice, sunt parte din acţiune şi o provoc. Deci daca ceva se prelinge înseamnă că şi el fiinţează? Nu, că el se prelinge din cauză că eu l-am determinat să se prelingă. Cel care se prelinge iese din carne. Carnea pierde dar nu spune nimic. Deci carnea nu ştie. Ea e parte din mine. Dar eu ştiu, deci dacă eu ştiu înseamnă că sunt peste ea. Degetele mele intră şi rup, dacă pot spune aşa. Intră şi rup şi ceva se prelinge. Asta e durerea? Trebuie să se prelingă, trebuie s-o simţi cumva în afară ca rezultat al acţiunii. Deci dacă asta este durerea înseamnă că am mai făcut un pas. Acţionez – mă doare. Deci degetele mele intră şi rup. Carnea se rupe. Deci pot să dau de ochi în felul acesta. Totul e să caut; da, dar de unde ştiu când am găsit ochiul ca să mă opresc? Dacă degetele mele intră şi rup chiar şi ceea ce ar trebui să fie ochiul, atunci mai pot să văd? Dacă-mi ţin ochiul între degete mai pot să văd? Cred că da, că doar eu sunt cel ce acţionează. Deci dacă eu ţin ochiul, el trebuie să vadă. Bine că e aşa, că altfel cum aş mai putea privi pe geam? Da, poate că ar trebui să mă găndesc să văd ce este acela geam. Unde îl pot găsi? În care parte există, deasupra sau dedesuptul ochilor? Sau poate că este ceva care există în afară? Lângă mine? Da am aflat că mine este un alt concept care mă defineşte spaţial. Cred că am găsit. Am scos ceva ce pulsează. Ce poate fi acesta decât ochiul? Cine mai poate tremura şi vibra ca un spasm? Ochiul bate, pulsează. E nerăbdător să vadă. Am să-l ridic, am să-l port. Priveşte! Caută să vezi ce este în jur. Poate că tu o să afli ce este un geam şi o să priveşti afară. Da. Sunt plin de concepte noi. Afară. Afară sunt eu. Cum am ajuns? De ce sunt afară? Cine spune că sunt afară? Dar nici înăuntru nu mai sunt. Ceva se schimbă cu rapiditate ameţitoare. Linge-prelinge cu lacrimi de sânge…ciudat, cine oare vorbeşte în carnea mea? Concepte-cuvinte rezonează. Ochiul nu mai palpită. A tăcut. Poate că de aceea aud mai bine. Pragul. Marele prag. Mă uit şi nu văd nimic în jur. Oare aşa arată fiinţarea de dincolo? Dincolo… un ochi între degete…un dincolo care nu ştiu dacă e dincolo şi un prag care te ajută să înţelegi ceea ce nu poate fi explicat. Existenţa se stinge, rămâne fiinţarea. Oarbă căci ochiul meu nu mai pulsează. Nici ceva-ul nu se mai prelinge. Am trecut printre cele două praguri fără să văd nimic, fără să înţeleg nimic. Am căutat, dar degeaba. Nimicul acesta nu e pentru mine. Poate că e mai bine să-i urmez pe ceilalţi…ciudat, acum nici măcar ce a fost mai înainte nu mai e. Ceilalţi nu mai sunt. Adică eu nu mai percep ceea ce percepeam mai înainte. Căutarea înseamnă că de fapt pierzi, te pierzi…te rătăceşti de ceilalţi…cine m-a pus să caut. Concepte, acţiune…haos…liniştea de mai înainte era ceea ce puteam spune că e linişte. Acum nici măcar liniştea aia nu mai e. E ceva diferit e altceva. Deci dacă am trecut pragul ăsta înseamnă că….trebuie să caut, mult mai adânc…mai…

Macovei Costel

„Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.”