I can fly sau Ultimul Pterodactil

“Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul.”

De fiecare dată poarta nopţii se deschide ecluză şi visele năvălesc curăţind toată mâzga adunată peste zi. Şi ca de obicei, eu urc treptele zigguratului înconjurându-l cu neputinţa mea. Ajuns în vârf, pe platformă, aerul tare îmi clăteşte toate alveolele purificându-mă. Îmi întind mâinile şi vântul îmi răsfiră până la ultima pană şi fiecare strop de sânge sleit pe peretele capilarului se transformă în rădăcină aruncându-şi puful. Închid ochii şi abia acum pot cuprinde tot necuprinsul în căuşul privilor mele. I can fly. Şi paşii curg ca apa pe lespedea cascadei, căutându-şi leagănul. Mă desprind, lăsând lutul urmelor să se prăfuiască şi plutesc. I can fly. Zbor sau lumea curge pe sub mine alunecând dintr-o parte în alta, valuri de spaţiu fluturându-şi crestele sau crustele. De fiecare dată zborul meu se termină când eu cad pată de lumină peste un amănunt pierdut.

Odată eram martorul răpirii Domnişoarei Licuprinda de către ceata de priculectici; altădată zăceam, nasture sidefiu în urma plină de apă a unei ciute pierdute. Dar cel mai mult îmi plăcea când picam lumină blândă peste un cărăbuş tăciune sau o albină ce se chinuie să scoată nectar din adâncul fără de sfârşit al tiritrompelor aiurii. Atunci toată pulberea de lumină se prefiră din ochii mei peste întinderea de sticlă a ochilor polifaţetaţi ai insectei şi vedeam atunci lumina în toată măreţia ei. Şi mai erau şi momentele când zborul meu se tăia brusc în petala cărnoasă şi moale a irişilor albiţi de bătrâneţe. Eram plin de parfumul trecerilor vălurite şi cupa mea se umplea de extazul gâlgâitor al albăstrului pur. O să mă întrebaţi cât de impur poate fi albastrul şi vă voi spune cum m-am pătat cu atâta umbră încât ăjunsesem cel mai cenuşiu albastru posibil şi îmi era frică şi să mă mai privesc  cu gândul la năclăiala ce se scurgea printre stînghiile gândului. Dar când zbor, nimic nu mai contează decât aerul ce-mi mângâie fiecare pană în parte şi se lasă lasciv trecerii şi petrecerii mele.

Atunci când îl simt că cedează şi se lasă doborât mă duc să-l ajut să se înalţe şi apoi plecăm iar împreună eu trăgându-l el susţinându-mă. Şi mai erau momentele când îmi picuram sufletul printre tuburile de orgă ridicându-mă odată cu notele ce-mi torceau tăcerile pentru a le împleti laolaltă şi a le ţese într-o aripă întinsă la soare. Dar cel mai mult şi mai mult îmi plăcea când mă luam la întrecere cu Livigstone şi auzeam ca o boare, spusele lui Fletcher:„Pentru început”, spuse el apăsat, „trebuie să înţelegeţi că un pescăruş este ideea nelimitată a libertăţii, imaginea Marelui Pescăruş, iar întregul vostru trup de la o aripă la alta, nu este decât gândul vostru însuşi.” I can fly. Împreună cu el eram în drum către nicăieri. Da. Sunt asemeni lui, nimeni nu mă vede, nimeni nu mă ştie, şi mai ales nimeni nu m-aude.

– hai dracului jos din pat, că doar n-o să pierd toată ziua cu tine!

vocea sfărâmă ultimele petice ce încercau să ţină strâns unite pleoapele peste plutirea argintie. Zadarnic, lumina sfredeli resturile peticite adâncind senzaţia neplăcută a aproapelui. Chiar lângă pat desluşi silueta deşirată ce se termina cu înfiorătorul terminal din care izbucneau toate acele zgomote.

– hai, mişcă nu te mai foi atât.

– da ţi-am spus că n-am nici o treabă astăzi.

– da cine dracu mai taie frunză la câini prin parc? să nu-mi spui că te-ai lăsat de meserie.

– da, bine că ştii să faci mişto.

– o să tac atunci când o să faci şi tu ceva mai de Doamne ajută. Până atunci nu fac decât să stric gura pe tine nărod plin de vise şi rahat. Că atâta-i de tine: mâncare, somn, ţigare şi visare. Că dacă nu te ridic de pe tron stai toată ziua cu ochii lipiţi de tavan numărând vagoanele. Ce dracu oi vedea tu că eu nu pricep. Da până la urmă ce faci astăzi? Te duci să-ţi cauţi de muncă sau nu? Că am obosit să-ţi tot dau şuturi în cur şi să-ţi pun mâncăre în farfurie ca la milogi.

Şi cu un gest scurt azvârli pătura cât colo lăsând bruma de căldură să se piardă ca răsuflarea unui balon spart. Îi plăcea să mă vadă zgribulindu-mă în căutarea unei iluzii de căldură şi a unei rămăşiţe de somn. Dacă nu mi-ar fi fost mătuşă vitregă aş fi fosţ tentat să cred că abia aşteaptă să mă prindă cu garda jos ca să mă târnosească prin pat şi apoi să mă arunce ca pe o cârpă de praf pe după calorifer. Taică-miu vitreg adică frate-su încercase să se descotorosească de mine aruncându-mă pe geam, ghinionul lui era că de la etajul ăla nu puteam nici măcar să-mi rup picioarele aşa că m-am întors la uşa lui şi i-am spus că judecătoarea mă lăsase în grija lui. Şi de atunci nici el şi nici soru-să nu mă sufereau prin preajmă. Trebuiau să-şi ascundă răsuflările înveninate de aburi de  pufoaică pe care o tot cărau băgând-o-n ei că să nu fie obligăţi să-mpartă. M-am îmbrăcat şi mi-am aprins o ţigară în timp ce trânteam uşa înjurând. Aş fi vrut să se surpe lumea în urmă şi s-o prindă sub dărâmături iar eu să trec şi s-o calc pe degetele alea reci şi uscate ca rădăcinile moarte de atâta aer. Am apucat-o-n sus pe scări şi până pe bloc nu m-am oprit. Deja aveam pista mea, şi de câte ori mă dădea afară din casă ieşeam pe acoperiş periind aerul cu vâjâitul degetelor răşchirate. Puneam frână cu un scrâşnet prelung şi luam curbele chiar pe marginea blocului zbătându-mă să caut căderea, dar picioarele redresau situaţia ducându-mă departe de visul de a zbura. I can fly. Mi-am desfăcut aripile şi am alunecat silenţios către capătul pistei mele. Era o dungă destul de lată fără fir de antenă sau cablu zăcând cu plasticul mâncat de soare şi ger. Nimeni nu ştia şi din cauza asta eram singurul avion ce decola de pe pista aia. Am aruncat chiştocul, adică l-am scuipat căci aripile mele deja se cuplaseră la fuselaj şi simţeam vibrând flapsurile şi eleroanele. Mă turam scuipând jetul fierbinte şi când am simţit aripile tremurând a zbor am pornit să rulez către marginea pustie a  acoperişului. Încet, încet, paşii mei tot mai mari şi mai elastici îşi făceau datoria aruncându-mă în calea destinului. Am închis ochii fericit că pot decola fără probleme. Probabil că de undeva din adânc veneau semnale clare pentru că am simţit schimbarea direcţiei de rulare şi când credeam că o să mă pot desprinde am trecut razant pe lângă peretele de aer clar şi subţire ce se prelingea pe verticala peretelui. Am ştiu că picioarele mele luaseră curba de rigoare îndepărtându-mă de abisul visurilor mele. M-am întors şi m-am oprit pe marginea acoperişului bălăbănindu-mi picioarele în golul pe care-l refuzaseră mai devreme. De la etajul zece oamenii şi maşinile erau ca figurinele dintr-un joc de lego. Am scuipat şi-am urmărit viteza imprimată. Dacă un strop de salivă se buluceşte să ajungă jos de ce oare aripile mele refuză picajul? Să te laşi în voia vântului şi să te bucuri de orice adiere ce te duce tot mai sus şi mai departe. Mai departe. I can fly. Şi dacă vine şi Morchea şi-mi lasă pacheţelul pe datorie văd eu cum fac rost de bani până la urmă. Noroc cu el, doar aşa să pot simţi şi eu bucuria zborului. M-aş lăsa aşa pe-o rână să-mi alunece corpul zgâriindu-mi mâinile în căutarea unui punct măcar şi-aş vedea cum unghiile se prefac în gheare sfărâmând putregaiul cimentului. Da, dar căderea nu are nici un farmec. Nu toate merele stricate sunt frunze. Să te sfărâmi este o mizerie înşirată ca o vomă pe asfalt. Să pluteşti dus de auriul toamnei este tot ceea ce n-au reuşit nici parapantele, nici deltaplanele cu toată senzaţia de beatitudine dată de zbor. Nu-i totuna să zbori, cu plutirea insolentă şi nevătămată a frunzelor. Numai păsările mai ştiu ce-nseamnă plutirea. Nu degeaba Icar s-a lăsat dus. Zborul, plutirea te fură, îţi iau duhul lăsând carnea să se topească în aburul albastrului. Da. Gata cu dorul. Jos în stradă. Să vedem dacă-l găsesc pe Morchea. Doamne-ajută. O să vină ea şi vremea zborului.

“Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos”.

Cortazar se strecură prin labirintul subsolurilor trecând dintr-un univers în altul fără a întâlni nici o umbră, nici o suflare. De mult nu mai simţise atâta singurătate în jur. Se şi mira ce căuta Morchea şi cui vindea atâta marfă pentru că el nu prea reuşea să dea de nimeni. Exceptând umbrele celor doi – frate şi soră din casă. Nici măcar holovizorul care turuia încontinuu nu prea oferea detalii despre ceilalţi. Ştia că pe undeva mai sunt umbre ca şi el, dar nu-şi bătea capul. Rostul lui era să zboare, să-şi întîndă aripile şi să se lase dus de curenţi. Uneori i se părea că aripile lui se reduc la pielea solzoasă întinsă pe carcasa oaselor iar penele erau doar o amintire a lumilor ce trebuiau să vină. Dar se simţea bine. Închidea ochii şi zbura. Mai dureros era când trebuia să-i deschidă, ca acum sau ca-n orice dimineaţă când venea maştera peste el. De multe ori când reuşea să o alunge de lângă pat închidea ochii şi vedea maşina de sfârtecat. Totul era halucinant şi grotesc în acelaşi timp. Cârduri, cârduri de umbre erau împinse în gura nesătulă a maşinii. Şi ea mesteca şi molfăia totul, amestecând cărnurile şi scuipând pasta deja putrezită încât nici o umbră nu-şi mai putea recunoaşte începuturile. Pe de o parte umbrele erau azvârlite în lumina care le subţia până la stadiul de învizibilitate pe de altă parte pasta de carne molfăită era azvârlită în pustiirea zemuindă a lăturilor organice ce bordau toate străzile până jos la mare. Dar nici măcar marea nu mai reuşea să facă faţă mizeriei. Şi ce era mai frumos era că pe maşteră şi pe frate-su îi azvârlea chiar el în gura maşinii neţinând cont nici de blesteme nici de rugăminţi. Da, aştepta deja de o oră şi Morchea nu apăruse. Poate are un drum mai lung astăzi, ori poate că nu…oricum, mai putea aştepta. Se aşeză pe cimentul rece şi închise ochii. Imediat totul dispăru din jurul său. Până şi regretele. Ce dacă nu s-a dus în parc, or să mai fie zile şi pentru verdeaţa parcului. Păcat că nimic nu mai era ca înainte. Verdele era şi el o umbră a ceea ce fusese pe timpuri. Nici măcar miros  nu mai avea. Era o culoare uscată fără pic de suflet în ea. Murise dar uitase să-şi dea sufletul pe mâna altei culori. Mâinile se întinseră şi degetele se răschirară. Aerul se precipită în jurul lui neîndrăznind să-l lingă – atingă. Se ridică în picioare fluturându-şi dorinţele. Deja simţea mirosul mişcării prelingându-i-se pe trup. Labirintul de ciment se deschidea, desfăcându-se ca un decor de mucava. Se strecură fără să întâlnească altceva decât aerul tot mai leneş. Nu încercă să afle dacă urcă sau coboară. Simplul fapt că rula îl ducea departe. Morchea. Un cui se înfipse în creier şi un perete de beton se plantă chiar în faţa sa oprindu-i deplasarea. Cine aruncase peretele pe calea de rulare? Cu părere de rău deschise ochii. Căzuse-n cur şi sângele sau ce dracu era ăla se prelingea din faţa spartă. Deschisese ochii degeaba. Nu mai vedea nimic acum. Începu să pipăie: podea, picioare, perete, perete, podea, baltă, sânge, pachet. Da, chiar lângă mâna lui desluşea un pachet. Greu de spus dacă-l desluşea cu ochii, cu nasul, cu urechile sau tactil. Asta pentru că faţa oricum îi era spartă şi plină de sânge. Pipăi mai bine şi descoperi pachetul mare cât o cărămidă, lucios la pipăit. Zgârmă puţin cu unghia şi sub pielea aproape moartă a degetului simţi gust de pulbere. Înmuie degetul în baltă, în pulbere şi-apoi îl puse pe limbă. Aroma de amărăciune ca însăşi decepţia reuşi să acopere gustul de baltă şi putreziciune al apei stătute. Deci aşa arată norocul. Prost să fii noroc să ai, sau dacă tot nu zbori măcar să te prelingi. Adio dulce realitate, mă las inundat de amărăciunea euforiei. Voi gusta până-n străfunduri amărăciunea vieţii ăsteia şi lor n-o să le dau nici o fărâmă. La dracu cu ei. Cred că nici nu mai dau pe acasă. Direct sus; acolo sus cineva mă iubeşte. Doar visul meu. Şi cu mine. Împreună vom pluti împletind infinitul dintr-o margine în alta. Înmuie mâna în băltă şi-şi clăti cât de cât faţa. Fără alte învitaţii, luă pachetul valoros şi încercă să refacă drumul. Chiar dacă ochii îi erau lipiţi de sânge închegat se strecură prin acel labirint de beton bucurându-se de întunericul ce nu se lăsa îndepărtat. Ajunse în faţă blocului, se strecură ca o umbră pe lângă perete şi până sus pe bloc nu se opri. În primul rând se gândi să blocheze uşa de acces dar îşi dădu seama că era cea mai mare prostie. Orice uşă încuiată dă de bănuit. Mai bine aşa, iar dacă or să-l găsească ce putea să-i facă? Îşi luă un pumn de praf în buzunar şi ascunse pachetul într-o ţeavă de aerisire care era înfundată. Aşa nu risca să piardă pachetul şi să plângă ca un prost. Se strecură până la marginea blocului, se lăsă pe spate crucificându-se pe asfaltul uscat ce se crăpă sub el. Lăsă vântul să-i ciufulească părul. Băgă mână în buzunarul hanoracului şi scoase destul cât să-i ajungă pentru o zi. Asta deja era lăcomie. Dar nu putea rezista. I can fly. Praful prefirat era absorbit Deja se simţea plin dar nu se oprea. Se răzbuna pentru toate lipsurile îndurate de toţi ceilalţi. Deja simţea sângele năvălind ca să cureţe dar continua să tragă în el. Simţea plămânii plini de praf. Sângele se prelingea umezindu-l pe cel uscat şi crăpat deja. Continua să tragă aer. I can fly.

Deja nu mai zburam, nu mai pluteam. Levitam. Eram lumină şi zburam murdărind aerul cu coada mea de cometă. I can fly. I can fly. Sunt lumină. Zbor. Nu zbor. Sunt. Luminez. Alung întunericul. Curcubeie, focuri de artificii, trăznete ce sparg întunericul. Exist. I can fly. Nu. Nu-i adevărat. Sunt esenţa zborului. Eu sunt zborul. Sunt lumina. Nimeni şi nimic nu mă mai reţine. Sunt pretutindeni.

“Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”.”

I can fly. Pumn după pumn şi zi după zi se scurg asemeni lumini sau ploilor ce vin şi trec fără să mă atingă. I can fly. Nici nu mai ştiu când se termină un pumn şi când mă strecor să iau altă cantitate. Important e că este. Şi că trag. Trag praf aşa cum trag aer. Plămânii ar vrea să scuipe şi aerul şi praful. Încă nu i-am învăţat. Nu ştiu să facă astă. Doar să rabde. Aşa cum rabd şi eu. Şi am tot răbdat. I can fly. Acum sunt Dumnezeu. Nimeni şi nimic nu mă mai poate opri. Cu toată lumina ce-mi curge din ochi, din urechi, din nas, nimeni nu poate să înţeleagă ce-nseamnă singurătatea. Degeaba eşti Dumnezeu dacă eşti singur. I can fly. Şi El poate. Şi El poate orice, dar ce folos. Singurătatea te omoară. Dacă nu e nimeni să se bucure împreună cu tine tot degeaba. Cred că de asta ne-a şi creat. Nu mai suporta singurătatea. Nici Narcis n-a mai putut suporta de unul singur atâta frumuseţe. S-a lăsat până la fundul lacului, doar, doar o găsi pe cineva sa se oglindească-n ochii săi. I can fly. Aş vrea să vă povestesc ce înseamnă singurătatea dar rostul meu e să zbor nu să sperii lumea. Singurătatea înseamnă să vezi cum te stingi clipă de clipă în ochii celorlalţi, cum te zburătăceşti fum la fiecare răsuflare. Singurătatea înseamnă să vezi cum încolţeşte şi creşte trunchiul inutilului din carnea şi sângele tău. Singurătatea înseamnă să nu te mai regăseşti nici măcar în propria-ţi piele. Să-ţi cauţi sufletul prin toată lumea, să spargi pietrele în speranţa că-l poţi elibera. Singurătatea înseamnă să vezi copacul cum îşi jeleşte frunzele ce nici măcar nu mai ştiu că  locul lor este pe un vârf de mlădiţă, într-un boboc nespart. Singurătatea nu-i un fenomen, este smog, apăsare, viciere a aerului. Singurătatea este şi ceaţă şi pâclă ce prind lumina nelăsând-o nici să vină nici să plece. I can fly? Poate că da. Dar cine mai are nevoie să zboare acum? Acum nu mai am chef să zbor. Acum trag praf. Acum sunt lumină. Acum sunt singur. Acum nici măcar nu mai ştiu dacă sunt sau nu. Dar rezist. Rezist şi trag praf. Şi sângele curge. Cui îi pasă? Aer şi sânge. Zbor şi singurătate. Lumină. Lumină şi întuneric. Se mănâncă una pe cealaltă. Dar eu continui să trag. Cât mai este, o voi face. I can fly. Ha, ha, ha. Vise de om nebun. De ce să zbori când poţi fi lumină? De ce să zbori când poţi fi pretutindeni? De ce să zbori când e atât de bine să fii singur? I can fly. Da a fost un vis. O dorinţă. Ca şi sângele. Nu ştiu dacă el şi-a dorit să-mi gâlgâie prin strânsoarea arterelor şi a venelor sau să se reverse asemeni luminii. Cert e că şi el cântă acum cu mine: I can fly….el vrea să zboare, eu nu mai vreau… eu vreau să rămân, să fiu lumină. Da, ideea e că până şi lumină se subţiază, se atrofiază şi dispare. Şi-aşa lumea nu înţelege cum am rezistat atât iar eu nu mai reuşesc să-nţeleg lumea. Totul e o harababură de neînchipuit aşa că las în urmă toate resturile şi plec să-mi îngrop viitorul. Adun lumina ce sunt şi-ncep s-o rulez încet. Răbdare am. Până lă urmă tot o s-o dovedesc. Am s-o strâng, am s-o împachetez până când o s-o aduc toată într-un punct pe care să-l trag pe nas. Şi o să strănut. Şi o să umplu iar lumea de lumină. Şi o să împletesc toate curcubeiele într-o sfoară de singurătate şi-o să cobor o nouă legătură de cuvinte. I can fly…I can fly…I can fly…

Macovei Costel

„Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.”