Amir şi frumoasa Saurea (poveste)

Ei dragii mei, afară plouă. Când plouă, se spune că plâng îngerii, dar când plouă cu soare se spune că ei se bucură. Oare de ce or plânge? Din cauza noastră sau au ei motivele lor? Cine ştie, poate numai bunul Dumnezeu. Povestea spune că la fel plângeau cerurile de bucurie când a plecat viteazul Amir să o scape pe frumoasa Saurea din robia Tigrului Vărgat. Dar aceasta este o poveste veche pe care am aflat-o pe când vântul ostenit s-a aşezat la umbra cerdacului nostru ca să se odihnească după un drum foarte, foarte lung.

Se spune că pe undeva prin întinsa stepă nemărginită, trăia un trib de tătari care nu aveau alt soare decât pe frumoasa Saurea, fata bătrânului Han Tătar. Şi dacă nu şi-ar fi acoperit faţa de câte ori ieşea la plimbare, toţi cei din jur ar fi împietrit la vederea frumuseţii ei. Se spune că la naşterea ei, ursitoarele, căci şi ei aveau ursitoare prin acele locuri, i-au sortit să fie cea mai frumoasă floare din tot cuprinsul stepei şi din tot împrejurul, dar că tocmai aceasta frumuseţe îi va aduce supărare şi necaz. N-au apucat să spună şi ce sfârşit va avea căci au auzit paşii mamei sale ce venea să-şi mai vadă copila, şi au trebuit să zboare iute pentru a nu fi aflate şi auzite. Şi cum creştea fata, pe atât şi chiar mai mult se împlineau acele vorbe: căci părul se vălurea în bucle de aur până spre mijlocelul subţire iar faţa îi părea pictată de mână îngerească, cu ochi ce închideau cerul senin de primăvară, cu buzele subţirele şi roşii ca fraga cărnoasă şi dulce a stepei, cu obrajii coloraţi de rozul sângelui ce se pierde în albeaţa străvezie. Şi de ce creştea, tot mai mândră se arăta, iar tatăl său îi cerea să-şi acopere faţa pentru ca nici soarele să nu o vadă de teamă să nu-şi încurce drumurile pe bolta cerească.

Cu toate acestea, vestea despre frumuseţea ei zbura în toate părţile, purtată pe aripi de vânt molatec, căci el singur putea să-i mângâie faţa şi trupul ascunse sub văluri bogate. Tătal ei, Han Tătar, îi zidise ca loc de preumblare o grădină împrejmuită cu un zid înalt în care se aflau tot felul de păsări şi flori, încât văzând-o cu greu te mai puteai despărţi de coloritul şi parfumurile ei. Dar pe cât de frumoasă şi neasemuită era grădina, tot îi mai lipsea ceva. Nimeni nu ştia ce, dar se simţea că ceea ce-i lipsea îi ştirbea din frumuseţe. Atunci Han Tătar, dădu de veste că acela care va reuşi să aducă ceva deosebit pentru împlinirea acelei grădini minunate, va fi dăruit cu averi şi bogăţii nemăsurate. În tot acest timp, sute şi sute de oameni, veneau fiecare cu ceea ce credea el că ar putea împlini desăvârşirea acelei grădini, dar nimic din ceea ce aduceau ei nu se potrivea ci mai rău strica. Şi treceau zilele una după alta şi Hanul începuse să-şi piardă speranţa că va reuşi să împlinească munca dedicată frumoasei lui Saurea.

Într-una din zile, la palatul Hanului sosi şi tânărul Amir. Acesta, crescut ca un voinic adevărat, ce ştia să se lupte cu lupii şi cu tigrul alb şi sfânt al munţilor cărunţilor, ce ştia călări ca nimeni altul şi care ştia toate tainele şi semnele oamenilor, se înfăţişă cu mândrie înaintea Hanului şi îi ceru voie să vadă grădina pentru a putea şti ce îi lipseşte. Hanul îşi dădu încuviinţarea şi Amir pătrunse pe tărâmul minunilor nemaivăzute de altcineva. Pe când se preumbla pe aleile poleite cu dale de aur nemaiştiind ce să privească mai întâi şi ce floare să miroasă, ochii săi zburătăciră spre palat şi la o fereastră deschisă o zări pe frumoasa Saurea. Şi cum o zări rămase împietrit de frumuseţea ei. Dar se vede treaba că vraja dragostei nu-l atinse cu aripa sa numai pe el, stârnindu-i flăcările inimii, căci şi ea îl zări şi căzu în dulce visare la vederea voinicului, căci trupul îi era bine făcut, părul negru ca bolta nopţii se semeţea în plete până spre umerii vânjoşi, ochii umbroşi şopteau parcă din arşita cărbunilor încinşi toată dragostea lor, iar buzele susurau la fiecare răsuflare ca o şoaptă de izvor. Odată se îmbujoră toată şi se trase din fereastră ruşinată.

Dar cum îl zări, pe data îi căzu şi ei drag şi dacă n-ar fi fost porunca aspră a tatălui său ar fi lăsat totul şi ar fi plecat în lume lăsând şi rang şi tot de dragul lui. Vitreazul Amir părăsi grădina şi merse la bătrânul Han Tătar. Acesta îl văzu palid la faţă şi un fior de teamă se strecură în sufletul lui. Îl întrebă ce s-a întâmplat dar Amir nu îndrăzni să-şi recunoască dragostea fulgerătoare pentru frumoasa Saurea, deoarece încă nu se considera demn de ea. Îi spuse bătrânului Han că pâna într-un an se va întoarce aducând ceea ce lipsea acelei minunate grădini şi… ar fi dat drumul şuvoiului de vorbe ce i-ar fi zugrăvit dragostea dar îşi puse stavilă şi după o plecăciune îşi luă ziua bună şi plecă spre casă. Pe când mergea îngândurat şi cu gândul la frumoasa Saurea, din marginea drumului auzi o şoaptă ca un vaiet şi un oftat. Întoarse capul şi zări un bătrân cu părul strălucitor de alb prins într-o coadă în creştetul capului şi atât de gârbovit încat capul se ascundea printre genunchi ciolănoşi. Acesta ridică mâna a pomană şi începu să se tânguie. Amir se apropie şi scoase din taşcă un druguţ de argint pe care îl puse în palma chinuită. Bătrânul ridică anevoie capul şi cu o mână dădu la o parte sprâncenele stufoase ce-i umbreau faţa şi îl privi pe voinic.

– Oh, voinicule, păcat că nu-ţi sunt ochii luminoşi pe cât de darnică îţi este inima.

– S-au osândit şi ei pesemne căci au zărit ceea ce nu-i este dat unui ochi de muritor să vadă, taică.

– S-or fi aprins în focul dragostei, voinicule?

– Aşa este.

– Şi nu ai curajul să-ţi mărturiseşti taina sufletului?

– Cum s-o fac, dacă nu pot dovedi de ce-s în stare. Aş fi vrut eu dar mi s-au împiedicat cuvintele. Mai bine plec în lume să caut necăutatul şi să găsesc negăsitul. Aşa pot dovedi ce pot şi sper să capăt curaj să-mi mărturisesc dragostea.

– Ei voinicule, grele osânde ţi-ai pus, dar cu ajutorul celui de sus vei izbândi în toate. Şi ca să-ţi fie căutarea cu folos eu zic să te duci pe tărâmul întunecat ca să iei măiastra cântătoare, să treci deşertul morţii ca să aduci floarea vieţii şi la urmă să iei un fir din coama cailor soarelui şi astfel vei putea face ca gradina să fie imaginea desăvârşirii fără egal sub soare iar din inima fetei un izvor de dragoste şi iubire pentru tine.

– Dar de unde şti tu toate astea moşule?

– Se aude fătul meu, se aude. Acum pleacă sănătos căci anul este scurt şi poate n-ai timp să le aduni pe toate sau poate că fata îşi va găsi în cele din urmă vreun prinţ de măritat.

– Bine …. dar…

Nu-şi termină vorba voinicul Amir că se trezi vorbind singur căci în faţa sa nu mai era nici urmă de moşneag. Se frec la ochi şi tot nu se putea dumiri unde dispăruse acesta. În cele din urmă ajunse acasă şi le poveşti bătrânilor săi părinţi ce hotărâse. Le ceru iertare şi le mărturisi că focul din inimă îl împinge să plece în lume să-şi caute soarta şi norocul.

– Oh, copilul meu, dar pe noi cui ne laşi acum în prag de bătrâneţe, de ce te-ai rătăcit cu minţile prin cele pustietăţi? zise maica sa cu lacrimi în ochi.

– Decât să rămân şi să fiu mort toată viaţa, mai bine plec şi când m-oi întoarce o să aduc fericire în casa voastră şi în viaţa mea. Aşa nu mai pot sta. Prea mă arde şi mă mistuie jarul dragostei.

– Copilul meu, copilul meu, cine a stârnit acest foc năvalnic în inima ta? De ce tot chinul acesta?

– Dacă aşa a fost rânduit, aşa trebuie să se întâmple, dar ştiu că pot şi trebuie să-mi împlinesc destinul fiind fericit toată viaţa. Dragii mei părinţi eu mâine în zori am să plec, cât voi lipsi nu ştiu, dar ştiu că voi veni cu reuşită şi bucurie. Dragă mamă te rog să-mi pregăteşti câteva lipii cum numai tu ştii să faci şi ceva de-ale gurii iar ţie tată, pe lângă încuviinţare îţi cer voie să iau armele şi calul tău de tinereţe ca să-mi fie tovaraşi credincioşi.

– Bine fiule, ţi le dau cu dragă inimă, dar nu ştiu dacă bătrânul meu cal mai poate să te ducă cum mă ducea pe mine.

– Îţi mulţumesc tată. Acum eu merg să-l hrănesc şi să-l pregătesc de drum.

Amir ieşi din iurtă şi se îndreptă spre sălaşul cailor. Într-un colţ, răpciugos şi slăbanog, stătea calul tătânelui său aşteptând ceva numai de el ştiut. Se apropie de el cu o traistă de mei curat şi o găleată de lapte proaspăt, i le puse în faţă şi începu să-l ţesale cu drag îngânând vorbe de dor pentru frumoasa Saurea.

– Dragul meu stăpân, la grele încercări vrei să ne supui dar dacă vrei să ai izbândă, adu-mi un lighean de jăratec proaspăt şi căpăstrul cel ruginit din cuiul de aramă. Când vei vedea că am terminat de mâncat jeratecul să-mi dai una cu căpăstrul şi atunci vei vedea de ce-s în stare.

Amir făcu tot ce-i ceru calul şi când acesta termină jeraticul Amir îi dete una cu căpăstrul de-i zbură tot colbul din peri şi pentru a se încrede că totul e bine îi mai dete una de se rupse căpăstrul. Odată prinse a se scutura calul şi toată pielea răpciugoasă căzu la pământ şi pe loc se prefăcu într-un cal negru ca pana corbului cu ochii scânteind şi tremurând de nerăbdare.

– Suie în spatele meu stăpâne, să-mi încerc puterile.

Amir sui în şa şi unde nu-şi desfăcu calul nişte aripi şi prinse a se înălţa în tăria cerului şi pe când era la unda vântului turbat, odată îşi dădu drumul ca o săgeată spre pământ de ziceau că moartea-i aşteaptă. Dar aproape de pământ odată se încordă şi se aruncă până în tăria întunecată a bolţii încât pământul se zărea ca o rodie albastră iar stelele se plimbau pe deasupra lor, după care se lasa uşor ca un fulg în locul de unde plecaseră. După ce coborî din şa ameţit, Amir îl întrebă:

– Ce-a fost asta căluţul meu drag? Că am crezut că o să ne stivim de pamânt şi mi s-a încreţit pielea pe mine.

– Apoi stăpâne, dacă prima izbitură cu căpăstrul te-am rugat eu să mi-o dai, cea de-a două a fost cu de la tine putere încat am crezut că acolo ramân. Trebuia să simţi şi tu ceva din ceea ce am simţit eu, dar abia apoi mi-am încercat puterile să văd dacă mai pot ce puteam. Acum du-te de te odihneşte căci de mâine avem drum lung de făcut.

Amir intră şi se întinse să doarmă dar somnul îi fu tulburat de cadra aceea de fată pe care o zărise. Când soarele abia se dumirisese să se trezească, îşi îmbrăţişă părinţii, îşi luă armele şi bucatele pregătite, încălecă şi plecă în lume să-şi afle norocul şi soarta. Merse ce merse şi când se îndepărtară de ajuns ca să nu-i vadă nimeni, calul îşi deschise aripile negre şi se azvârli în înaltul cerului. Zburară ei ce zburară şi minutele se făceau ore şi spre seară coborâră pentru masă. În jurul lor stepa se întindea ca o palmă uriaşă, măcinată ici colo de câte o văioagă râpoasă sau îmbrobonată de câteva coline rătăcite. Peste tot pustietate de început de lume şi toate tufişurile şi ierburile se tânguiau ofilite după o lacrimă de ploaie. Mâncă, îşi pregăti sălaş pentru noapte şi se culcă.

– Ei stăpâne, stăpâne, încă odată îţi spun că la grele încercări te-ai tocmit dar eu cred că vei reuşi.

– Da căluţul meu drag, căci din bătrâni se spune că reuşita este a celui ce are: înţelepciune şi ştie ce să facă, deprindere pentru a şti cum să facă, şi cel mai de preţ lucru să ştii pentru ce o faci. Atâta timp cât eu mă lupt pentru a-i câştiga inima Saurei sunt sigur că voi izbândi chiar dacă nu ştiu cum cel de sus îmi va arăta calea şi mă va ajuta să izbândesc.

Pe când mai scormonea odată în foc să-l păstreze peste noapte, Amir zări o sclipire în iarbă şi crezu că este o scânteie din jar dar când se apropie, văzu că era o gâză străvezie ce se zbătea să scape din strânsoarea unei rădaşte. Toată codiţa ei sclipea ca o licărire printre bătăi de aripă disperate. I se făcu milă de chinul ei şi desprinse gâza din strânsoare şi îi dete drumul, azvârlind rădaşca cât colo. Gâza se apropie de faţa sa şi făcu o plecăciune după care îşi luă zborul, lăsând o dâră de lumină verzuie în urmă. Amir se culcă şi toată noaptea se visă sub fereastra iubitei sale aşteptând-o să apară. În zori, calul îl împinse uşurel dându-i de înţeles că trebuie să se trezască pentru că mai aveau cale lungă de străbătut. După ce mâncă, încălecă şi porniră când pe pământ şi când pe sus. Şi zburară până-n seară căci drum lung avea povara. Când coborâră Amir mai dori să meargă câţiva paşi pe jos pentru a se dezmorţi şi pentru a nu uita cum se merge. La o cotitură a drumului, în iarbă zări o vulpiţă ce se chinuia să înşface un şarpe vărgat cu aur şi argint pe pielea ruginie. Nici ea nu-l putea birui dar nici el nu o putea alunga. Şi văzu că şerpicul mai că era să cadă pradă lăcomiei neputându-se ascunde niciunde. I se facu milă şi ţinti vulpea cu o săgeată, dar nu se îndură să o omoare ci numai să o sperie. Apoi lua şerpicul şi îl duse cale bună până când zări o bortică în care acesta se putea strecura şi îi dădu drumul. Mâncă, îşi pregăti sălaş de noapte şi dormi somn fără vise, negru ca pamântul şi greu ca plumbul.

Când se treziră soarele se strecura deja printre fâşiile de întuneric. Mâncară şi porniră la drum şi de ce zburau parcă tot pe loc stăteau căci acum sub ei se întindea marea verde a pădurilor şi se minuna căci până acum el nu mai văzuse atât de mulţi copaci. De după coama unui nor odată se strecura o păsăruică cafenie ce se chinuia să scape de urmărirea unui uliu pestriţ ce se rotea tot mai aproape cu ghearele întinse să apuce. Amir îşi încorda arcul şi trimise o săgeată ce smulse câteva pene din coada uliului. Acesta lăsă păsăruica în pace şi se lasă să cadă la pământ pentru a-şi obloji coada. Păsăruica se apropie şi printre ciripituri se lasă pe mâna lui şi îşi frecă cioculeţul în semn de mulţumire. Şi treceau zilele ca orele şi treceau şi ei în zbor peste mări şi peste ţări şi într-o zi calul coborî lângă o văgăună întunecată ca sufletul negru al duhurilor necurate. Aici făcu o plecăciune şi îi spuse:

– Stăpâne, eu pâna aici am putere să merg. Dacă te încumeţi să mergi în lumea întunecată să iei măiastra cântătoare, trebuie să fii cu mare băgare de seamă, căci trebuia să vezi ca pisica în noapte şi să te fereşti să iei altceva căci tot ce este acolo este otrăvit şi numai măiastra este curată. Să nu te încrezi în auz căci sunt multe semnale care vor încerca să te ademenească. Singura şi adevărata măiastră este aceea care are un moţ roşu în creştetul capului. Dacă ai curaj să o cauţi eu am să te aştept dacă nu, ar fi mai bine să facem cale întoarsă cu ruşinea după noi.

– Bine căluţul meu, că doar nu degeaba am bătut atâta cale ca să mă însoţesc cu ruşinea. Aşteaptă-mă trei zile şi dacă nu mă întorc înseamnă că am rămas acolo pe vecie, dar cele trei zile să fii pregătit în tot timpul căci nu ştim ce se poate întâmpla. Rămâi cu bine.

– Mergi sănătos stăpâne şi nu uita, când o găseşti să o pui iute în traistă şi să dai fuga afără căci altfel este jale mare.

– Bine căluţul meu.

Şi intră Amir în acea văgăună şi de ce se afunda lumina pierea sugrumată de valuri de întuneric. Peste tot se auzeau tot felul de zgomote şi şuşoteli ce se pierdeau printre chiţăituri şi sforăituri de credeai că toate lighioanele pământului îşi dăduseră întâlnire acolo. Dacă nu ar fi avut inima tare poate că s-ar fi întors de mult dar el continua să meargă. Mergea cu mâna pe sabie şi era atent să nu atingă şi să nu calce nimic. Oricât s-ar fi străduit nu putea să-şi vadă nici măcar vârful degetelor da să mai vadă şi ce este în jur. Şi cum înainta el orbecăind şi pipăind cu piciorul, deodată se auzi un cântec măiastru ce se alătura altor triluri mai puţin reuşite. Ajunse astfel într-o încăpere mare ca o sală de palat credea el după ecoul paşilor săi şi după cum se auzeau trilurile acelea şi din toate părţile îl împresură marea aceea de triluri. Încercă să-şi dea seama de unde venea cântecul acela neasemuit dar pe măsură ce se apropia de un loc i se părea că se aude din altă parte. Şi poate că s-ar fi învârtit el mult şi bine dacă nu s-ar fi rugat să aibă măcar o scânteie de lumină. Şi nu termină bine rugăciunea că dintr-o dată toată încăperea prinse a clipi de luciri şi scânteieri de crezu că are vedenii. Închise iute ochii şi când îi deschise văzu că toată încăperea era plină de scânteieri şi licăriri verzui şi îşi aduse aminte de gâza pe care o scăpase. Deodată un nor de licurici se strânseră într-un colţ şi văzu într-un cuibar de aur şi mărgăritare o pasăre măiastră cu un moţ rubiniu în creştet. Se apropie fără teamă şi luă măiastra cu tot cu cuib şi le puse uşurel în traistă şi pe aici îţi e drumul. Nu apucă să se îndepărteze de acea încăpere că un vuiet de cârâituri se stârni şi tropote înfundate se auzeau în urma lui. Iuţi pasul şi cu ajutorul micilor gâze se strecură tot mai departe şi cu greu începu să zărească lumina zilei. Abia mai avu putere să iasă din văgăună şi să se arunce în şa. Căluţul său îşi desfăcu aripile şi se depărtă iute. La gura văgăunii aparu o matahală uriasă, orbită de lumina soarelui.

– Alelei voinicule, mare noroc ai avut că ai trecut la lumină unde eu nu am putere, căci dacă te prindeam nu mai scăpai de judecata mea.

– Rămâi sănătoasa cumătră şi nu te supăra că am luat măiastra, dar mare trebuinţă am de ea.

– Apoi dacă nu te-am prins, mergi sănatos şi să te ajute să izbândeşti în ceea ce doreşti.

Amir îi ceru căluţului să oprească pentru a mânca ceva şi a dormi căci era sfârşit. Ajunşi pe pamânt, îşi ostoi foamea, îşi aranjă sălaş după care se culcă având grijă să lege bine gura traistei ca să nu scape măiastra. Dimineaţa, căută câteva nuiele şi încropi o colivie destul de mare în care aşeză măiastra cu tot cu cuibar şi apoi o acoperi cu basmaua de la gât pentru a nu suferi din cauza luminii. Şi odată se porni a cânta de nu puteai crede că-s altceva decât cântări îngereşti. Porni la drum şi îi spuse căluţului său că acum trebuie să ajungă la deşertul morţii. Acesta odată se înălţă în tăria cerului şi trecu ca norocul peste tot locul şi nu opri nicicum. Deodată, din senin se stârni o furtună şi tot cerul se umplu de nisip de părea ca un perete şi nu mai puteai respira şi trece mai departe. Coborâră lin şi văzură că sunt la marginea unei întinderi nemărginite de nisip alb şi sclipitor ca argintul. Din loc în loc se zăreau resturi de oase şi tivgi pârjolite şi albite de săgeata fierbinte a soarelui şi scrijelite de dinţii nemiloşi ai nisipului.

– Ei stăpâne, iată că şi a două cumpănă a apărut în calea noastră.

Amir descalecă, legă colivia de şaua calului şi porni hotărât la drum. Dar nu făcu doi paşi că simţi că se afundă tot mai tare şi mai iute în nisip. Dacă nu ar fi fost calul să-l tragă poate că ar fi sfârşit înghiţit şi mistuit de nisipurile mişcătoare. Sui în şa, iar calul îşi desfăcu aripile dar nu zbură, căci la o aruncătură de săgeată  iar se stârni din senin o furtună de nu mai puteai respira şi vedea nimic. Se întoarseră şi coborîră la marginea acelor nisipuri iar Amir se lasă la pământ mai mult mort de obidă căci nu ştia cum putea trece deşertul. Şi cum stătea îngândurat căutând o cale de reuşită se gândi că dacă ar putea face o podişcă cât de mică ar putea trece dincolo, dar de unde lemne sau măcar vreascuri? Şi cum stătea şi îşi plângea soarta deodată aude un sâsâit. Întoarse capul şi zări lângă el puiandrul de şarpe pe care îl scăpase de la moarte, însoţit de toată suflarea şerpească căci pesemne era chiar împăratul şerpilor. Acesta se apropie şi îi spuse printre sâsâituri:

– Ştiu ce te necăjeşte voinice, dar pentru că ai avut inima bună şi mi-ai salvat viaţa acum o să pot să-ţi plătesac binele făcut.

Şi odată şuiera scurt şi toată suflarea aceea mişcătoare şi şuierătoare prinse a se încolăci şi a se împleti şi cât vedeai cu ochii se întindea un pod, potecă unduitoare peste tot cuprinsul nisipurilor mişcătoare. Amir, lăsă măiastra în grija căluţului, îşi luă armele şi porni pe acea cărare vie. Merse el ce merse şi parcă nici nu vedea soarele când plecă la culcare şi când se trezeşte căci dacă ar fi stat pe loc s-ar fi scufundat. Şi mergea şi nu stătea iar după trei zile ajunse la poalele unei coline lunguieţe şi plimbătoare. Sui colina şi în spatele ei, la adăpost de vântul turbat, într-o văioagă, văzu că poteca se sfârşeşte în faţa unei flori roşii ca sângele ale cărei frunze cărnoase se strângeau apărând-o de arşiţă şi de vânt. Se apropie cu sfială, scoase floarea cu grijă şi o puse cu tot cu pământul cel puţintel de la rădăcină într-o mânecă a cămeşei lui. Nu apucă să facă o sută de paşi, că dintr-o dată se stârni o furtună nimicitoare şi din mijlocul ei se ivi o nămeţenie de leu ce se repezi după el să-l sfâşie. Dar cum vru să păşească pe poteca cea mişcătoare aceasta se destrăma şi leul nu mai putu să-l ajungă, căci şi el se temea de nisipurile ucigaşe.

– Alelei voinicule, dacă ai luat floarea cu gând bun să te ajute în toate, dar dacă ai luat-o ca să o strici sau să amăgeşti, oasele să nu-ţi treacă de marginea nisipurilor.

– Multumesc mult preabunule leu, dar am mare trebuinţă de ea aşa ca rămâi sănătos.

Şi merse Amir şi într-un târziu se trezi în faţa calului său şi se miră şi el de unde avusese atâta putere, dar pesemne că numai parfumul florii îi sporise puterile de izbândise. Mulţumi din suflet şerpicului şi slugilor sale şi încălecă strângând cele două daruri la piept.

– Ei căluţul meu, acum să te văd, că trebuie să ajung în drumul soarelul şi să-l rog să-mi dea un fir din coama cailor săi.

– Poţi să aştepţi mult şi bine, că nu-ţi va da.

– Hai şi-om vedea.

Şi unde nu se avântă căluţul său de rămase pământul cât o rodie zemoasă, apoi cât o grăunţă de mei şi apoi nu se mai zări decât ca un fir de praf în nemărginirea întunecată. Îşi mai încordă odată aripile şi când se azvârli ajunse pâna aproape de drumul soarelui, dar se opri speriat căci deja începea să le fumege părul şi să-i pârjolească dogoarea.

– Îmi pare rău stăpâne dar mai mult de atât nu pot, decât dacă nu vrei să ne scrumim aici.

Noroc cu floarea vieţii al cărei parfum îi mai întărea şi le da puteri, căci altfel cine ştie, poate că ar fi murit de mult. Amir mai că ar fi plecat mai departe, dar ştia că nu se poate. Ar fi putut să se întoarcă dar nu putea să facă acest lucru după ce ajunsese pâna aici. Şi cum stătea şi se gândea ce să facă, deodată aude un fâlfâit de aripi şi cât ai clipi totul în jur se umplu de păsăretul întregului pământ şi în fruntea lor zări păsăruica pe care o scăpase din ghearele uliului. Aceasta fluieră odată şi toate păsările prinseră a face umbrar şi răcoare cu aripile lor iar păsăruica cea mică se strecură şi pe când trecea carul soarelui se azvârli ca o săgeată şi smulse trei fire din coama unui cal. Dar cum făcu acest lucru pe dată căzu arsă de dogoareala aceea dar tot nu dădu drumul celor trei fire din cioc. Şi cum cădea ea arsă, ajunse în palma lui Amir. Acesta o apropie de floarea vieţii şi pe dată păsăruica prinse a sufla şi a se întrema iar în locul penelor pârjolite îi apărură altele cu totul şi cu totul de aur. Amir luă cele trei fire din ciocul păsăruicii, îi mulţumi şi porni spre palatul Hanului Tătar. Nu mai ştia cât timp trecuse de când plecase pentru că timpul umbla şi el deodată prin cele străine locuri, dar nu se îndoia că va ajunge la timpul potrivit. Şi dacă nu ar fi coborât căluţul să se adape şi să mai mănânce, poate că ar fi zburat ca vântul şi ca gândul căci dorul de frumoasa lui Saurea îi pârjolea inima mai ceva ca dogoarea soarelui. Zilele fugeau în urmă şi într-un sfârşit ajunse în locurile sale natale, în stepa sa dragă şi când zări în depărtare turlele palatului unde se afla aleasa inimii sale, se opri, se spălă, îşi primeni hainele şi plecă spre palat cu inima uşoară. Intră în palat, pătrunse în sala tronului şi când ajunse în faţa tronului făcu o plecăciune şi zise smerit:

– Mărite Han, mi-am ţinut vorbele şi am adus ceea ce lipsea desăvârşirii grădinii. Am adus Măiastra cântătoare, Floarea vieţii şi cele trei fire din coama cailor de la carul ceresc.

Amir puse cele trei daruri în faţa Hanului iar acesta când le văzu uită de tot şi de toate şi  dădu poruncă să vină frumoasa Saurea. Aceasta se înfăţişă iute fără să-şi mai acopere faţa şi trupul cu vălurile dese. Ajunsă în sala tronului vru să se întoarcă când îl văzu pe Amir dar picioarele nu o mai ascultau ci căutau să o apropie tot mai mult de cel către care inima îi dădea ghes să caute. Se opri sfioasă în dreapta tatălui său şi îşi plecă ochii, nemaiputând îndura ruga mută, fierbinte din ochii voinicului.

– Uite fata mea, cele trei daruri minunate ce vor împlini desăvârşirea grădinii tale. Ce răsplată crezi că merită acest voinic?

– Preamărite tată şi stăpân, eu în neştiinţamea cred că nici o avere nu va putea răscumpăra vrednicia şicurajul acestui tânăr chipeş.

– Buna mea Saurea, văd că mai degrabă glăsuieşte inima ta decât mintea. Să cred ce văd şi ce simt?

– Dacă nu-ţi este cu supărare bunul meu tată, inima ta va şti ce hotărâre să ia.

– Da, voinicule, t eaştept peste trei zile şi atunci vom vedea dacă mâna fetei mele este o bună răsplată pentru vitejia şi hotărâreata, iar dacă nu, vei putea cere tot ceea ce vei crede de cuviinţă.

Amir, mut de uimire şi de fericire, nu mai auzi ce spuneau cei din jur, iar vorbele Hanului erau ca o ploaie binecuvântată pentru inima sa pârjolită, şi din ochii săi înţelesese că nu avea nimic împotriva acelei iubiri. Dori să facă o plecăciune dar  nu-şi mai putea dezlipi ochii de la frumoasa lui Saurea. Vru sa multumească pentru bunătate dar buzele îi erau pecetluite de taina viitoarelor dezmierdări, vru să plece dar trupul îi era împlântat în pardoseala sălii. Era ca o stană de piatră ce răsufla şi ardea ca o vâlvătaie căci faţa ba i se împurpura ba se făcea albă ca petala.

– Ce spui voinicule? Întrebă Hanul privind cu drag la dragostea curată a celor doi, căci îşi dădea seama că alt soţ mai destoinic pentru Saurea lui nici nu putea găsi.

Tânărul se dezmetici cu greu din vraja ce-l cuprinsese, făcu o plecăciune mulţumind şi promise că se va întoarce peste trei zile împreună cu bătrânul său tată pentru a da răspunsul cuvenit, cu toate că dacă ar fi fost după inima lui nici nu ar mai fi aşteptat atâtea zile. Ieşi din palat, îşi luă căluţul şi porni spre bătrânii lui părinţi, spre casă. La un moment dat, la marginea drumului îl zări iar pe bătrânul cerşetor. Se apropie şi îi puse în palmă trei druguţi de argint, mulţumind pentru sfaturile primite.

– Ei voinice Amir, chiar dacă rodia este coaptă pe ram, mai va până ce o vezi la tine în casă pe masă. Multe ai făcut dar înca multe mai ai de împlinit, căci roata nu şi-a depănat înca tot firul şi nu uita că adevărata fericire şi împlinire nu cad din cer ci trebuie să te lupţi ca să le câstigi. În viaţă îţi trebuie prieteni de nădejde: curajul, hotărârea şi statornicia, altfel nu izbândeşti. Mergi cu bine şi nu uita să-ţi hrăneşti sufletul cu răbdare şi înţelepciune, mai zise bătrânul şi dispăru ca şi în cealaltă dată.

Amir ajunse acasă şi îşi îmbrăţişă părinţii cu drag, povestindu-le toate câte trecuse în pribegia lui prin lume şi ce aflase de la palatul hanului. Le dărui apoi un ou de la Măiastra cântătoare, un vlăstar de la Floarea vieţii şi un căpătâi dintr-un fir din coama cailor cereşti. Bătrâna luă oul de mărgăritar şi-l puse cu drag pe o pernă frumoasă chiar aproape de căldura domoală a căminului, puse mlădiţa într-o strachină tocmită cu pământ de cel bun şi ascunse firuţul într-o năframă că prea lumina toată casa. După ce mâncă ceva, Amir ieşi şi îşi îngriji căluţul, curăţindu-l şi hrănindu-l, grijindu-l ca pe cel mai bun prieten ce-l avea. Apoi îşi curăţă şi îşi îngriji armele de nădejde după care începu a se preumbla cu bătrânul său tată cerându-i sfatul despre cum or să facă şi ce or să zică în faţa măritului Han. Cum trecură cele zile nimeni nu ştia căci el parcă era rupt de lume şi de viaţă şi tot ofta şi suspina. La răsăsitul zorilor, Amir era deja treaz, curăţat şi grijit îmbrăcat şi îşi îmboldea tatăl să se grăbească. Plecară şi mergeau prea încet după sufletul lui dar nu avea încotro şi trebuia să se supună. În depărtare începu să se zărească turlele palatului dar parcă ceva nu era tocmai bine. Inima îi spunea că merge prea încet. Ajunseră la poarta palatului, dar totul era de izbelişte şi parcă frigul morţii pusese stăpânire pe palat. Pătrunseră în palat şi holurile erau pustii sau dacă trecea câte o slugă aceasta era parcă dusă din acea lume. Când ajunseră în sala tronului, îl găsiră pe bătrânul Han stând cu privirile pierdute. Amir, făcu o plecăciune şi rămase aşa aşteptând ca tatal său să ia cuvântul. Bătrânul Han nici nu bagă de seamă că are doi musafiri iar tatăl său nu îndrăznea să ia cuvântul neinvitat. Într-un târziu Amir se ridică, îşi drese glasul şi zise:

– Mărite Han, m-am întors după cuviinţă împreună cu tatăl meu. Văd că gânduri negre îţi tulbură mintea şi sufletul dar dacă îmi stă în putere să te ajut rogu-te spune-mi şi voi porni imediat. Care poate fi cauza acestei tulburări?

– Atunci când soarele se pierde printre nori spunem că este o zi proastă şi tristă, dar ce se întâmplă dacă soarele nu mai poate să apară?

– Noaptea şi moartea se aştern peste toate.

– Ei, da. Şi peste viaţa mea s-a aşternut noaptea căci soarele vieţii mele Saurea nu mai este.

Amir crezu că nu aude bine şi dacă nu ar fi fost tatăl său să-l sprijine, ar fi căzut ca retezat de o cruntă lovitură.

– Da voinicule, Saurea a fost luată împreună cu cele trei daruri ale tale şi dusă în robie de Tigrul Vărgat, spaima munţilor şi câmpiilor, moartea oamenilor şi a tuturor vieţuitoarelor. Cât am vrut eu şi oamenii mei, nu am reuşit să-l dovedim şi să-mi scap fata căci este înconjurat de vraja biruinţei şi nimeni şi nimic nu-i pot sta în cale. Acum nu mai aştept decât moartea, căci bucurie în viaţa asta nu mai pot să mai am. Saurea era singura mea copilă şi doar ea îmi mai încălzea bătrâneţile şi era singurul izvor de bucurie pentru mine.

– Mărite Han, iubite tată, eu fără Saurea nu pot trăi. Mai bine mor ca un viteaz odată decât să mor câte puţin în fiecare zi. Plec în căutarea ei şi dacă până într-o lună nu m-am întors înseamnă că m-a răpus Tigrul Vărgat.

Bătrânul Han se aplecă şi-i zise:

– Fătul meu, lasă focul dragostei să se molcomească şi rămâi alături de părinţii tăi. Ţi-am spus doar că nimeni şi nimic nu-l pot răpune pe fiorosul şi crudul duşman. Nu vreau să-ţi pierzi viaţa oricât de mult mi-aş dori fiica înapoi.

– Dacă poţi sta o zi fără soare Mărite Han eu nu pot sta o clipă măcar fără o rază de lumină şi sunt sigur că vraja iubirii este mai puternică decât vraja biruinţei. Rămâneţi cu bine căci eu plec.

Îşi îmbrăţişă tatăl, îşi luă rămas bun de la Han, ieşi din palat, încălecă pe căluţul său drag şi plecă, nici el nu ştia unde.

– Grea povară mai ai pe suflet stăpânul meu şi dacă prima oară am izbândit, acum nu ştiu cum vom face căci Tigrul Vărgat îşi trage puterile din vrăjile şi pământurile pe care le stapâneşte. Nimeni nu-l poate învinge cât timp nu-şi părăseşte pământurile.

– Vom vedea. Cel de sus e mare şi bun şi în milostenia lui s-a îndura şi de mine sa-mi curme cumva suferinţa.

Ei plecară şi zburară şi pamântul nu-l călcară, şi de ce mergeau parcă tot stăteau, mări şi ţări vedeau şi-n urmă lăsau. Dar el tot mergea, zarea străbătea, zbura tot ca vântul, răscolind pământul, de dor greu mânat, de chip minunat. Şi cum zburau ei, deodată, în mijlocul mării zări un ostrov cu un palat ce strălucea ca un soare. Coborâ căluţul chiar la poarta palatului ce era deschisă căci nu putea trece dincolo de ea şi flăcăul nostru o zări în curte pe frumoasa Saurea ce statea şi plângea ca la moartea ei. Amir ajunse într-un suflet la ea şi luându-i cu gingăşie mâinile pentru a le săruta, o întreba de ce plânge. Saurea mai că leşină când îl văzu şi îi spuse să plece repede să nu-l prindă Tigrul Vărgat pe care trebuia să-l ia de soţ până într-o lună, dar că avea de gând să-şi curme viaţa decât să facă acest lucru.

– Hai Domniţa mea, nu mai plânge, căluţul meu este la poartă, numai să ne aruncăm în şa şi într-o clipită suntem departe de aceste locuri.

Nu apucă Saurea să se ridice din jilţ şi să facă câţiva paşi spre poartă cu Amir, că deodată începură curţile palatului să facă zarvă mare şi porţile se închiseră iute. Nu trecu mult şi în curte se lăsă din zbor chiar stăpânul, Tigrul Vărgat. Acesta era mare cât ursul şi fioros ca o dihanie. Unde nu se răsturnă şi se prefăcu şi mai fioros şi mai mare de ziceai că atâta loc este cât  este şi el. Şi se repezi la Amir să-l sfâşie dar acesta scoase iute spada şi se apără, tăind aer şi carne deopotrivă. Văzând că nu-l poate dovedi, odată se prefăcu într-un fum des şi îl împresură pe voinicul nostru de nu mai ştia acesta unde să lovească. Şi pe când se învârtea, tăind fumul cel gros în fâşii care se adunau iar. Şi unde nu văzu Amir că tot fumul se strânge ca un fuior şi începe se se strânga în jurul lui pâna când era deja legat fedeleş de nu mai putea mişca nici un deget. Atunci tot fumul se închega iar, şi îşi făcu apariţia Tigrul Vărgat. Acesta lua sabia lui Amir şi fără a se uita, îl tăie în patru părţi şi îl aruncă în afără curţilor palatului.

– Ei, acum poate că o sa te hotărăşti să te măriţi căci nu mai are cine să te scape, mai zise el şi plecă lăsând-o pe Saurea lângă trupul sfârtecat al iubitului.

Ea se aplecă şi strânse cum putu cele patru părţi şi le puse în desagi pe şaua calului, pentru a-l duce unde va crede el de cuviinţă. Ar fi putut să sară în şa dar ştia că moartea ar fi venit ca fulgerul şi nu va mai avea cine să-l plângă pe voinic. Şi porni căluţul nostru, ca vântul şi ca gândul străbătând pământul, odată cu soarele ce-ncălzea ogoarele. Şi zbura şi iar zbura şi deloc nu se oprea, decât când ajunse la iurta părinţilor voinicului. Acolo necheză uşurel şi bătu din copită. Tatăl ieşi şi când vazu cele patru desagi înţelese ce se întâmplase. Luă desagii în casă potolind-o din plâns pe bătrâna mamă şi scoase bucăţile trupului fiului său. Le aşeză cum putu mai bine, cu căpătâiul din coama cailor cereşti atinse toate tăieturile şi acestea se lipiră apoi sparse oul de la măiastra cântătoare şi unse cu el trupul spintecat care se întregi pe deplin şi se şterseră toate urmele de tăieturi şi cu sucul de la floarea vieţii unse tot trupul iar voinicul Amir prinse viaţă şi se ridică din aşternut căscând. Şi dacă înainte era cum era acum părea sculptat de mâna măiastră şi tot trupul îi strălucea ca aurul stins şi lucea ca mărgăritarul.

– Oh, tată şi mamă, da greu somn am mai dormit.

– Dormeai mult şi bine somnul de veci dacă n-ar fi fost o mână miloasă să strângă toate părţile trupului şi dacă n-ar fi fost căluţul tău să te aducă aici. Şi dacă n-ar fi fost cele trei daruri aduse de tine toată truda ar fi fost zadarnică.

– Deci am fost totuşi pe tărâmul Tigrului Vărgat şi am văzut-o de-adevarătelea pe frumoasa mea.

– Da, fătul meu, dar după cum vezi bine nu ţi-a fost de nici un folos. Până când nu vei găsi o cale să-l poţi dovedi nu are rost să mai încerci căci cele trei daruri s-au terminat. Gândeste-te bine ce vei face căci de acum numai puterea ta şi ajutorul celui de sus te mai pot scăpa.

Şi Amir începu să se mişte uşurel pentru a-şi căpăta iar toate puterile şi pentru a-şi simţi din nou trupul. Zilele treceau şi puterile îi reveneau tot mai mult şi îşi simţea trupul plin de vigoare şi voiciune. Acum îşi îngrijea mai cu sârg căluţul pentru că îi redase viaţa şi mai ştia că numai cu ajutorul lui va reuşi să-şi ducă la bun sfârşit întreprinderea.

– Ei căluţul meu drag, grea încercare pentru mine. În fiecare zi parcă aş sta pe o punte îngustă. În spate se afla abisul fără fund al trecutului iar în faţă este viitorul care sunt sigur va înghiţi tot ce mă supara astazi. Ştiu ca este greu, dar nu-mi pierd nădejdea ca vom izbândi. În câteva zile trebuie să plecăm aşa că trebuie să ne pregătim temeinic de drum. Până atunci poate ne vom lumina minţile ca să ştim cum să reuşim.

Când văzu că totul este la fel de bine ca înainte, Amir îşi pregăti cele de drum, îşi luă ziua bună de la cei dragi şi porni în lume, la ostrovul din mijlocul mărilor. Ştia că numai printr-un vicleşug îl va putea învinge pe Tigrul Vărgat dar înca nu ştia cum va face. Când ajunse în mijlocul mărilor, coborâră pe un ostrov pentru a se odihni şi a se întrema pentru greaua încercare ce-i aştepta. Pe când stătea şi privea neştiind cum să facă văzu o pasăre colorată ca un curcubeu ce se chinuia să spargă o nucă mare cât pumnul. Şi pentru că nu o putea  lua în ghiare, se înălţa şi apoi îi dădea drumul pe o piatră Şi făcu aşa până când coaja nucii crăpă şi pasărea putu să-i mănânce miezul dulce şi lăptos. Atunci Amir îşi dădu seama cum putea să-l învingă pe potrivnicul său. Încălecă şi porni mai departe spre sălaşul său din ostrovul aurit. Ajunse la porţile palatului dar nu mai pătrunse în curtea palatului ci îi strigă frumoasei Saurea să vină spre poartă şi să plece împreună. Aceasta nu mai putu de bucurie când îl văzu şi îşi dădu seama că numai o minune putuse să-l readucă la viaţă. Luă cele trei daruri şi porni spre poarta palatului. Dară ca şi data trecută, curţile începură să facă freamăt mare şi porţile se închiseră iute. Nu trecu mult şi apăru şi stăpânul palatului, furios. Când îl văzu pe voinic avu un moment de cumpănă căci îşi da şi el seama că are de-a face cu un om puternic şi norocos.

– Ei voinice, văd că nu-ţi stă bine capul pe umeri şi tot cauţi să scapi de el. Ce vânt te aduce iar pe la porţile mele?

– Am venit să-mi iau acasă mireasa. anuntaşii ne aşteaptă cu nunta. Poate că ai treabă şi nu aş vrea să te reţin, aşa că te rog las-o să iasă şi să plecăm.

– Mă bucur că de data asta ai oprit la poartă şi nu ai mai intrat ca un hoţ, dar ce-i al meu al meu rămâne.

– Poate că ar trebui să o întrebăm chiar pe ea să vedem ce zice?

– Nu are ce să zică. Este în stăpânirea mea şi va fi mireasa mea.

– Atunci nu ne rămâne decât să ne luptăm. Cum vrei să ne luptăm? În săbii, în trântă sau cu vicleşuguri ca data trecută?

– În luptă dreaptă şi în săbii să ne luptăm.

Coborâ voinicul nostru şi îşi pregăti sabia iar Tigrul Vărgat odată se prefăcu într-un uriaş de trei ori mai mare. Şi începu luptă dreaptă de săreau scântei din paloşele celor doi. Dar de atâta izbitură, acestea se sparseră şi se făcură tăndări ce erau roşii ca focul.  Cei doi începură trânta dreaptă şi dacă nu ar fi fost tocmit în focul luptelor, flăcăul nostru pe loc şi-ar fi dat sufletul în strânsoarea Tigrului Uriaş. Dar nici Acestuia nu-i era uşor că îl prindea voinicul nostru şi îl trântea de făcea groapă în loc. Dacă văzu şi văzu că nu-l poate birui se prefăcu iar într-un fum ce-l împresura din toate părţile. Dacă văzu voinicul nostru una ca asta se azvârli iute în şa şi îi porunci căluţului să se înalţe cât de sus poate. În acest timp îşi pregăti cealaltă spadă şi arcul şi începu să tragă cu săgeţi unse cu sânge în norul acela. Şi unde nu începu a se preface fumul la culoare şi a se înroşii de ziceai că însuşi cerul s-a înroşit de la sângele sfânt al soarelui. Şi odată se auzi un strigăt de durere şi mânie şi Tigrul nostru se prefăcu iar tigrul şi începu a se azvârli în tărie după voinicul nostru. Dar căluţul nostru se tot înălţa şi se tot depărta de ostrovul aurit. Când îi veni bine voinicului nostru se lasă peste Tigru şi îi dete o lovitură cu paloşul de tăie carnea pâna la os. Acesta se rostogoli din înalt şi căzu drept în apele înspumate ale mării. Atunci voinicul nostru se lasă iute ca săgeata şi îi mai dete câteva lovituri de îl făcu fâşii, fâşii. Cu ultima suflare, Tigrul Vărgat îl rugă pe voinic să-i ducă leşul pe ostrovul lui, dar căluţul îi aduse aminte de vrăjile şi farmecele ce înconjurau ostrovul aurit. Atunci Amir, cu o singură lovitură reteză capul duşmanului său şi luă cele două părţi ale trupului şi le duse pe ostrovul aurit pentru a le îngropa. Dar când ajunse pe mal şi puse jos trupul şi capul, odată văzu că acestea două se unesc şi trupul se întăreşte şi se înfiripă la loc şi Tigrul se ridică plin de viaţă. Voinicul nostru se pregăti pentru luptă ridicând paloşul, dar Tigrul Vărgat îi ceru să-i taie capul înca odată. Voinicul nostru nu ştia ce să mai creadă, dar la rugămintea Tigrului îi reteză capul, spintecându-l de sus pâna jos. Abia acum, din trupul spintecat se ridică un abur ca un firicel care se adună şi se întrupă,  închegându-se într-un trup de tânăr. Acesta se ridică cu greu că după o boală grea şi căzu în genunchi în faţa lui Amir, mulţumindu-i cu lacrimi în ochi că-l scăpase de blestemul  ce-l ţintuia în pielea aceea scârboasă. După aceea se ridică şi porunci porţilor care se deschiseră imediat şi îl pofti pe Amir înăuntru rugându-l să mai rămână câteva zile oaspete. Îi spuse că pe el îl cheamă Adis şi că este fiul domnului din Ţara Smaraldelor, dar fiindcă stăpânul vrăjitorilor poftise la tronul şi ţara tatălui său, acesta dusese război de apărare dar că în cele din urmă pierise sub loviturile primite. Marele Vrăjitor îl prinse pe el şi-l prefăcu cu farmecele potrivite în acea dihanie fioroasă, blestemându-l să nu poată părăsi acel ostrov decât pentru a face rău în lume şi pentru a muri. Acum, că blestemul fusese spulberat putea pleca în lume să-şi afle norocul şi poate să-şi recâştige tronul. Amir mai rămase câteva zile oaspete în palatul din Ostrovul Aurit împreuna cu frumoasa lui Saurea care nu mai putea de bucurie pentru felul cum se sfârşise toată lupta. Dar dorul de casă al frumoasei şi teama pentru sănătatea bătrânului Han o îndemnă să-l roage să plece spre casă cât mai repede. Când zilele de ospeţie luară sfârşit, Amir luă cele trei daruri, Măiastra, Floarea şi Firele de aur şi împreuna cu alte daruri bogate îşi luară rămas bun de la Adis şi suiră în şa.

– Sigur nu vrei să vii împreuna cu noi Adis, poate că pe tot întinsul stepei noastre vei găsi o mândra fecioară care să te farmece şi să poţi să-ţi găseşti rostul.

– Aş vrea dar nu pot. Fiecare cu drumul său. Aşa cum tu nu ai avut linişte şi pace până când nu ai reuşit să cucereşti inima domniţei tale aşa nici eu nu voi avea linişte şi pace până când nu-mi voi recâştiga tronul şi ţara tatălui meu.

– Ori de câte ori o să ai nevoie de o mână puternică şi de o inimă vitează nu uita că pe lume mai este un voinic care te poate ajuta. La bună vedere bunul meu Adis şi fie ca dorinţele tale să se împlinească cât mai iute.

Apoi căluţul se azvârli în tăria cerului, călătorind pe potecile întortocheate ale vânturilor pierdute. Frumoasa Saurea care nu mai văzuse niciodată aşa ceva nu mai putea de bucurie, minunându-se de tot ce vedea. Atunci voinicul nostru îi făcu un semn căluţului şi acesta se azvârli şi mai sus lăsând pământul în urmă ca o rodie, ca o piersică sălbatică ca un fir de praf şi în cele din urmă nu se mai zări decât boltă înstelată. Saurea era mută de uimire şi nu mai putea spune nimic. Chiar pe langă ei trecu înfoindu-se o ditamai stea cu coadă ce strălucea ca o jerbă de scântei dar care erau reci ca gheaţa. Atuci Amir fură câteva scântei din coada cea stufoasă şi coborâră iute ca gândul chiar în mijlocul stepei lângă palatul bătrânului Han. Intrară în curte şi  în palat şi când ajunseră în sala tronului îl găsiră pe Han stând îngândurat şi trist. Saurea îl strigă încetişor iar acesta întoarse capul şi bătu aerul cu mâinile ca un om care nu vede.

– După ce m-a părăsit lumina ochilor, acum şi auzul mă părăseşte căci parcă am auzit glasul fetei mele iubite.

– Nu tătucă, sunt aici, spuse Saurea încetişor şi îi luă mâinile sărutându-le.

– Oh, fata mea, bine măcar că te aud, căci de văzut nu te mai pot vedea. Lacrimile au curs izvor nesecat, ducând şi lumina ochilor cu ele. Bine că te-ai întors sănătoasă, dar unde este voinicul Amir?

– Aici sunt, mărite Han, zise acesta şi veni în faţă. Scoase câteva scântei din coada stelei şi i le puse pe ochii stinşi şi pe dată aceştia îşi căpătară lumina de odinioară.

De bucurie că i s-a întors fata, de bucurie că vede iar, hanul nu mai ştia ce să spună şi ce să facă. Îşi îmbraţişă fata şi pe salvatorul acesteia şi spuse de faţă cu toţi slujitorii care se strânseseră în sala tronului că într-o săptămână, fata sa se va căsători cu cel ce i-a salvat viaţa. Zilele trecură, clipe în zbor şi veni şi ziua sorocită. Soarele însuşi se oprise în înaltul cerului pentru a privi la cei doi tineri ce străbăteau curţile palatului urmaţi de alaiul de nuntă, iar firele de aur din coama cailor săi străluceau în părul Saurei. Măiastra cânta umplând cerul cu triluri pline de căldură şi iubire iar floarea vieţii înflorise în grădina minunată şi raspândea parfumul ei peste tot locul. Toată lumea se bucura pentru bucuria şi împlinirea celor doi, Amir şi Saurea. Şi dacă ar fi privit cineva mai atent ar fi zărit în curtea palatului pitit după o piatră, şarpele cel vărgat care îl ajutase, pe o ramură păsăruica cea aurie iar cerul plin de scânteioarele licuricilor.

Şi dacă cineva ajunge în îndepărtata stepă poate că se întâlneşte cu cei doi ce-şi deapănă viaţa şi se bucură de toate fericirile pământului.

– Bine bunicule, dar cu Adis ce s-a mai întâmplat?

– Ce să se întâmple?

– Păi ce a făcut? S-a mai luptat cu vrăjitorul cel rău?

– Ei asta-i altă poveste. Dar dacă sunteţi cuminţi poate că o să aflaţi şi ce s-a mai întâmplat cu viteazul Adis din Ostrovul Aurit.

– Când?

– Când o mai odihni vântul pe la streşini şi mi-a mai spune el ce s-a întâmplat, căci nu ştiu chiar toată povestea.

– Ba o ştii, ba o ştii.

– Poate că da, poate că nu, cine ştie?

Macovei Costel

„Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.”