despre viaţa neştiută a cărţilor

iubeşte-mă stigă-n tăcere o carte măcinată de durere

…şi ce poate fi mai trist decât o carte aruncată la gunoi? O carte uitată, prăfuită abandonată-ntr-un colţ de bibliotecă… o carte care nu-şi mai împlineşte menirea… aceea de a fi aproape de minte. dacă Fericirile nu ar fi fost rostite la timpul lor ele trebuiau scoase din piatra seacă… fericit cel ce iubeşte natura căci el va simţi suferinţa ei şi va sări să-i ajute… fericit cel ce-şi iubeşte aproapele căci iubindu-l învaţă să se respecte pe sine… fericit cel ce iubeşte cartea pentru că aceluia descoperite îi vor fi fiind nespusele… fericit cel ce propovăduieşte cartea căci ale lui fi-vor toate: recunoştinţă şi mulţumiri… fericit cel ce duce mai departe dorul şi dragostea de carte căci viaţa lui se va revărsă din generaţie în generaţie dându-se pe sine odată cu fiecare pagină dumicată…

carte frumoasă, cinste cui te-a scris

m-am adunat din drumurile mele lăsând desaga cuvintelor să se odihnească pe foi albe ca uitarea… şi dacă nu eram eu ar fi fost altul pentru că datul cuvintelor este să fie rostite şi apoi tipărite iar cel al cărţilor să fie citite… o carte citită este o poveste împărşită… o carte necitită e o carte pedepsită… o carte scrisă este o bucurie pe când o carte nescrisă e o durere ascunsă… cine are ochi de citit să citească, cine are măiestria de a scrie să scrie iar cine nu poate nici de una şi nici de alta, fermecat şi înmuiat va fi de ascultare… căci numai prin ascultare s-au înfipt rădăcinile în stânca viitorului păstrându-se tradiţii, obiceiuri şi datini ce n-au să moară… şi au fost vremi de cruntă întunecime când cartea a fost hăituită, a fost vânată, a fost arsă pe rug şi afurisită dar cu toate astea ea a dăinuit… au fost oameni cărţi care s-au spovedit rugându-se cu voce tare pentru ca cineva să audă şi să ducă mai departe datul şi cuvântul… ai fost oameni avari care au ascuns bogăţiile cuvântului departe de ochiul hulpav al afurisitorului… au fost oameni care ştiind a scrie şi-au înbogăţit trupul cu haina scumpă a cărţilor… şi au fost oameni care scrijeleau în carnea tânără dorinţa de a şti, de a cunoaşte de a păstra.

despre datoria muritorului de rând

atâta timp cât o carte s-a-nchegat adunându-se din eter în pagini albe, curate, mirosind a primă ninsoare avem datoria de a o păstra, pângărind-o numai cu dragostea noastră, cu neuitarea noastră, cu bucuria împărtăşirii… dar în acelaşi timp trebuie să ne ferim de păcatul imfatuării… să nu omorâm copacul pentru a încrusta în fibra lui cuvinte goale…pentru că pleava poate fi lăsată ogorului pentru a-şi da obolul la proslăvirea vieţii şi a cuvântului adevărat… deci cine are ceva de spus să spună sau dacă nu să tacă pe vecie… nu plângeţi cănd cerul e senin mustind de primăvară şi nici nu vă smintiţi înbobocind când gerurile taie răsuflarea şi-ngheaţă  toată liniştea ci după sună porunca din vechime „bucurati-va cu cei ce se bucura; plangeti cu cei ce plang”…

despre locul de taină în care autorul se întâlneşte cu cititorul

sunt locuri, sunt timpuri şi sunt moduri în care această uniune este deplină, fără ascunzişuri şi fără ocoluri inutile… aşa după cum o carte îşi preumblă nefiinţa căutând loc de popas şi suflet născător tot aşa şi cititorul se preumblă printre rafturi, printre titluri, cernând lumini şi umbre, căutând ceea ce nici el nu ştie bine ce, dar caută… şi atunci când se aşteaptă mai puţin sau poate că tocmai istovul acesta al căutării, nerăbdarea ascuţită ca un fir de lumină, aşteptarea în care te cufunzi pentru a uita durerea, numai şi numai atunci are loc impactul, coliziunea, ciocnirea… iar căderea în reverie e dreaptă, fără resentimente şi fără minciună… în iubire nu poţi să intri cu jumătăţi de măsură… autorul şi cititorul sunt cele doua jumătăţi care se caută… este visul de împlinire la care nu poţi renunţa nicicând… fericit cel ce se simte împlinit regăsindu-se în paginile unei cărţi… fericit cel ce asemeni potirului sfânt oferă cuvânt de liniştire şi îmbărbătarea însetatului… încât sunt momente când poţi spune sleit ”parcă niciodată povestea nu fu mai frumoasă”…

cărţi iubite, cărţi uitate, cărţi abandonate

las la alegerea fiecăruia dreapta judecată a cărţilor pentru că nu poţi impune ceva dacă laşi liberul arbitru să-şi spună cuvăntul… dar totuşi, menirea unei cărţi e de a aduce bucurie nu e a sta încremenită între coperţile sale şi în nepăsarea noastră… datoria unei cărţi este aceea de a împărtăşi, de a apropia oamenii prin cuvânt şi simţăminte… o carte poate fi iubită sau nu dar a nu iubi o carte nu inseamnă că trebuie pedepsită cu uitarea noastră… o carte pe care nu o putem iubi e o carte care nu ne aparţine… e drept că pe lume există şi avari, barbă-albastră ce-şi pedepsesc iubitele aruncându-le trupurile şi păstrând căpăţânile pentru a-şi alina orgoliile… dar cartea e purtătoare de cuvânt şi cunoaştere… dacă simţi că o carte nu-ţi aparţine mai bine o laşi să plece căci cu siguranţă cineva o va iubi şi aprecia… „dăruind vei dobândi” spune un mare iubitor de cuvând şi de Hristos, deci dăruind o carte vei dobândi recunoştinţă… dăruind o carte vei dobândi bucurie şi împlinire… dăruind libertate unei cărţi vei dobândi linişte şi pace…

Macovei Costel

„Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.”