Viața cărților

Ciclul schimbărilor din viața mea este foarte îndelungat. Spunea Gabi, o fostă colegă de serviciu, operator calculator, devenită mai nou consilier clientelă la o Bancă (după ce fostul Centru de calcul a dat faliment): ea și cu soțul ei, Costică, tot fost operator calculator și el, actualmente patron de moară, deci morar, își cumpără în fiecare an ceva nou și de valoare în apartament. Anul trecut mobilă de sufragerie, anul ăsta televizor cu ecran lat din ăla scump. La mine însă nu e așa. La mine dureaza cateva decenii. De pildă, biblioteca.
În iarnă, prin ianuarie, am cumpărat din târg cheresteaua de brad. Am lăsat-o să se zvânte la șipcă vreo trei luni, adică toată perioada cu viscol și zăpezi. După aceea tâmplarul a început să croiască rafturile. A muncit la ele o lună întreagă. Au ieșit două corpuri late de vreo doi metri și înalte tot de doi metri, cu câte șase rafturi fiecare, în total 6X2X2 = 24 metri liniari de carte. Dacă punem în medie 1.5 cm grosime la cotor, deși e puțin, fac circa 1.600 de cărți, hai 1.500 că am și cărți mai groase, cum sunt alea din colecția Clasicii Literaturii Universale, de Balzac și Tolstoi, cu coperți groase și supracoperți.
Prin iunie biblioteca era deja gata încleiată, dar încă nelăcuită. A mai stat așa nefinisată vreo două luni, că n-am avut timp să mă ocup de ea. În luna august însă am dat-o la gata, iar săptămâna trecută i-am tăiat pamblica de inaugurare. Aș fi vrut să am așa, o putere, să mișc odată din nas și instantaneu, toate cărțile mele, depozitate timp de decenii prin debarale, lazi, cutii de carton, prin poduri, printre haine vechi, să-și ia zborul prin aer și să se aranjeze în noua bibliotecă după criteriile alese de ele: fie după înălțime, fie după culoare, fie după gen: acțiunea la acțiune, aventura la aventură, drama la dramă, comedia la comedie.
O parte consistentă dintre aceste cărți o formează fondul de carte moștenit de la părinții mei. Cărți achiziționate prin anii 50 – 70 ai secolului trecut. Cărți din marea literatură a lumii, pe care dacă ar fi să le cumpăr acum din librării ar trebui să dau sute de milioane de lei vechi, dar nu le-aș cumpăra. Cine ar cumpăra azi, presupunând că s-ar edita, cartea numită Inimă vrăjită de Romain Roland? Trei sau patru volume groase, copertă elegantă, cu înflorituri. Ce nume frumos, Romain Roland. Nume de poet sensibil. Habarn-am. Cartea e necitită, se cunoaște. Presupun că a fost cumpărată de maică-mea dintr-un élan romanțios în tinerețea ei, fiind elevă la Școala normală.
Tanța cine o fi fost? Pe prima pagină a unui volum de Turgheniev, coperți tari, capitonate cu pânză maro, având titlu imprimat în relief, din anul 1957 cred, editura Cartea Rusă, stă o dedicație: Ionele, de ziua numelui, îți doresc, etc… cu drag, Tanța. Ionel e taică-meu. O fi citit taică-meu nuvelele lui Turgheniev? Nu prea cred. Am încercat să repar eu această lacună și am început într-o bună-seară lectura Cuibului de nobili. N-am rezistat mai mult de trei seri. Nu mai am răbdare să citesc discuțiile de salon ale foarte multor personaje, care creionează în fond caractere și moravuri, dar mie acum mi se par flecăreală și pierdere de vreme. E trist, mă simt vinovat de asta, dar așa e. Adio, tu, Tolstoi, adio, tu, Dostoievsky, adio voi Stendhal, Zola, Balzac, Hugo. Nu știu dacă am să mai pot să va citesc vreodată, și cu câtă plăcere v-am citit în liceu!
Dar să lăsăm reveria și regretele la o parte. Hopaa! Uite o altă dedicație, de data asta pentru mine: De ziua numelui îți doresc toate cele bune… etc… semnat, Rodica. O cărticică cu povestiri fantastice de Edgar Allan Poe. Melonta Tauta. Toată tinerețea mi-a sunat în cap acest nume, Melonta Tauta, fără să am curiozitatea să citesc cartea, ca să văd măcar ce înseamnă această expresie. Așa că m-am înarmat cu toată răbdarea și am citit-o. Am ajuns până la sfârșitul cărții și abia pe ultima pagină am aflat ce înseamnă, dar era ceva destul de lipsit de interes sau de semnificație, că am și uitat despre ce era vorba. E un fel de citat dintr-o carte din antichitate, și care într-o traducere liberă înseamnă “toate acestea se vor întâmpla cu certitudine cândva”. Hmm, cam banal. Dar, ce e mai important e că s-a întâmplat ca până la urmă să citesc cartea și să aflu asta. Însă ceea ce m-a uimit cel mai mult este că am descoperit cum prin clasa a șaptea mi-am serbat   ziua onomastică (Floriile) și am avut-o printre invitați pe Rodica, deși era (este și acum) cu doi ani mai mare decât mine. Rodica s-a măritat ulterior cu un văr de-al meu care a făcut după revoluție o traiectorie fulminantă în afaceri care i-au plasat, pe el și pe Rodica, într-o zonă socială total inaccesibilă mie. O fi citit Rodica povestirile lui Poe? Nu știu, poate că da, poate că nu, dar e totuși interesant să faci urări de bine și sănătate pe o carte cu numele Melonta Tauta. Abia acum am aflat ce înseamnă asta, repet. În ceea ce mă privește pe mine, urările s-au împlinit, privind retrospectiv după atâția ani, mulțumită Celui de Sus.
Mai am și alte cărți primite cadou, ca premiu la școală. Am primit în timpul școlii generale și în liceu destul de multe cărți, cred că aș putea umple cam o jumătate de metru liniar din cei 24. Toate se remarcă prin dedicația frumos caligrafiată “Se acordă premiul întâi elevului…. Pentru rezultate deosebite la învătătură și disciplină”. Dintre ele îmi aduc aminte trei volume de Goethe, Poezie și adevăr, o carte cam dificilă pentru un puști dintr-a cincea care eram, și un roman unguresc, scris de un scriitor pe nume Karinthy Frigues – ciudat cum am memorat numele ăsta până acum – intitulat Amintiri din casa morților, carte pe care n-am avut curajul, din cauza titlului, să o deschid niciodată. Acum, după ce am citit toate cărțile lui Stephen King, nici nu mă mai interesează.
Cam asta este, la o privire sumară, viața cărților mele. Încă nu le-am stabilit poziția definitivă în care vor zăbovi un timp nedefinit, dar, cel puțin din punct de vedere estetic, biblioteca mea arată bine. Chiar dacă le-am pus în grabă și cum mi-au picat la mână, zici că te afli într-un anticariat. La proxima zi de târg o să-mi cumpăr niște vechituri – poate un gramofon, poate un fier de călcat pe cărbuni, pentru atmosferă. Mai am un radio Stassfurt din anii ’40-’50 pe lămpi, o bijuterie vintage, încă functional, și bătrânul meu magnetofon Sony cu care făceam colegilor discotecă în liceu.
Da, cărțile procură o ambianță plăcută pentru o cafea de după-amiază.

Florin Giurcă

Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.

fgiurca.blogspot.ro/