O vizită în România -partea a IX a

În drum spre casă am cumpărat pentru Mamaie un buchet de flori. Îi plăceau florile la nebunie dar totuși ne certa că aruncăm banii pentru ea.

De la Piața Unirii am luat autobuzul pînă la Piața Muncii iar de acolo nu mai aveam mult de mers pînă la ei pe străduțe înguste și ca de obicei pline de gropi.

În drum descoperisem o cofetărie unde am găsit casată exact la fel cum era pe vremea copilăriei și cînd primeam numai cîte o feliuță. Eram mulți și mama împărțea casata să ajungă pentru toți cinci. Cîteodată tata glumea și spunea,- dacă nu ești cuminte te pedepsesc și te închid într-o cofetărie să stai acolo toată noaptea! -La așa o pedeapsă aș fi fost în fiecare zi necuminte- Ciudat, mai tîrziu nu m-am mai dat în vînt după dulciuri, nici acum nu pot spune că mă încîntă prea mult. Cînd primeam bomboane de ciocolată cu stafide de la pictorul acela, le duceam întotdeauna acasă să împart cu frații mei iar cîteva le păstram ca amintire de la el.

Casata am mîncat-o afară pe o bancă mînjindu-ne pînă la coate dar și asta făcea parte din copilăria pe care încercam să o readuc.

Fiind vorba de bănci, atît de multe bănci cum erau în București nu am văzut nicăieri. De-a lungul aleelor, în fața blocurilor și în parcuri te puteai oricînd odihni pe o bancă. O chestie foarte bine gîndită, la Berlin trebuie să cauți cu lumînarea o bancă și tot nu o găsești.

Cel mai mult îmi plăcea cînd vedeam în fața blocurilor bătrînii care stăteau la taifas în timp ce în jurul lor copii zburdau pe trotinete. Alții jucau table și de departe auzeai zarurile rostogolindu-se în cutie. Era o atmosferă aproape intimă, nu mă mai simțeam străină, mă puteam așeza lîngă ei intrînd cîteodată în vorbă ca și cum făceam parte din lumea lor.

Îmi va lipsi asta acasă unde fiecare este pentru el, unde aproape nimeni nu știe cine locuiește un etaj mai jos sau mai sus.

Ce păcat că nu poți avea în viață totul la un loc!

De fiecare dată trebuia să ne grăbim puțin în drum spre casă unde Mamaie ne aștepta cu alte rînduri de mese. Ea se dădea peste cap să gătească tot felul de bunătăți care în mod normal ar fi fost deajuns pentru o familie de opt persoane. Avea o îndemînare nemaipomenită de a face tot felul de gustări mici și foarte decorative la care nu puteai resista. Spre disperarea mea astea erau numai începutul, trecînd apoi la felul unu și doi acompaniate de deserturi la fel de delicioase. Stomacul meu era în grevă ca de obicei, nu eram obișnuită să îndes atît de multe în mine într-un timp atît de scurt. Nu mai spun că în oraș nu mai îndrăzneam să ne apropiem de nimic ce aducea a mîncare.

A doua zi ne hotărîsem să mai dăm totuși o raită prin parcul Herăstrău unde ne plăcuse de fiecare dată atît de mult. Tot speram să prindem ocazia să mergem cu vaporașul în jurul lacului.

Ne-am înghesuit din nou în autobuzele pline vîrf unde ne țineam unii de alții sau de cei din jurul nostru. Poreclisem autobuzul cel mai plin în „ autobuzul îmbrățișărilor „ și de fiecare dată spuneam, – hai să-l luăm pe ăsta să ne îmbrățișăm cu toții.

Șoferul n-avea treabă, stătea mai tot timpul de vorbă pe mobil cu nevastă-sa chiar dacă autobuzul dădea pe dinafară, dar noi ne simțeam bine iar cei din jurul nostru ațipeau unul cu capul pe umărul celuilalt.

La Piața Victoriei am shimbat îmbrățișările cu lăfăitul într-un taxi unde ne simțeam deja stingheri.

Am coborît iar la Hard Rock Cafe dar de data asta nu am mai intrat că deja aveam mai mult decît ne trebuia în ceeace privește T-Shirturi.

Spre bucuria mea se dăduse drumul la debarcader și puteam merge cu vaporașul pe lac. Am cumpărat bucuroasă bilete care costau o sumă ridicolă față de cum sunt  prețurile în Germania dacă vrei să te plimbi cu vaporașul. M-am gîndit că nu ar strica să mă duc la toaletă înainte de a porni pe lac. Am întrebat casierița unde se află o toaletă iar ea mi-a spus că două uși mai la stînga. M-am dus unde mi s-a spus și am intrat într-o celulă din ciment care avea în stînga și în dreapta cîte o cabină. Drept în față, la perete atîrna o perdea roșie din plastic, ruptă și foarte murdară. În spatele ei se aflau cîteva pămătufuri negre, un colac de apă pentru copii dar spart și dezumflat și o mătură cioantă. Imediat după mine a intrat o țigăncușă îmbrăcată cu o fustă lungă înflorată, cu o cîrpă suspectă într-o mînă și cu o față acră. S-a rățoit la mine că trebuie să plătesc un leu. I-am dat leul și aruncînd prevăzătoare un ochi în cabină am întrebat-o dacă acolo se află și hîrtie. Ea a dat ochii peste cap și a dispărut după colț apărînd imediat cu un sul de hîrtie subțire și turtit din care a rupt două fîșiuțe. Mi le-a întins în răspăr iar eu am întrebat-o dacă îmi dă cu porția.

-V-ajunge asta mi-a răspuns hotărîtă.

-Dacă îmi ajunge cred că eu trebuie să știu mai bine dar nu de asta este vorba. Mi-ar fi convenit să-mi rup eu cu mîinile mele hîrtia. Ea nu a mai spus nimic și a dispărut iar după colț.

În cabina în care nu puteai nici să te întorci era ud pe jos, chiuveta spartă și murdară avea pe un colț un pahar din plastic în care cam de două degete se afla un lichid galben. Eram sigură că era pipi și mă întrebam ce căuta paharul pe chiuvetă. (Nu mi-a trecut pentru nimic în lume prin minte că era săpun lichid, -de fapt la mintea cocoșului- dar eu eram deja atît de inhibată încît nu vedeam decît prăpăstii. Asta am aflat-o mai tîrziu de la Laura care m-a lămurit strîmbîndu-se de rîs )

Ușa din lemn atîrna din balamale și avea un cîrlig ruginit pe care trebuia să-l înțepenești cu multă îndemînare în peretele spart. Nu aveam posibilitate să-mi atîrn undeva poșeta, pe jos nici vorbă să o las și a trebuit să ies din nou și să o dau soțului. Noroc că aveam buzunare la pantaloni unde mi-am indesat fîșiuțile dăruite de îngrijitoare. Nu am îndrăznit să mă apropi de chiuvetă și am ieșit gîndind să-mi spăl mîinile în cabina de vizavi. Dar și acolo același peisaj și de bine de rău mi-am clătit vîrfurile degetelor cu puțina apă ce curgea din robinet. Am ieșit cu mîinile ude uitîndu-mă după vreo posibilitate să mi le usuc. Bineînțeles că nu se afla nimic de genul acesta și stăteam nehotărîtă cu mîinile în aer cînd apăruse iar țigăncușa. Am întrebat-o unde-mi pot usca mîinile.

-Dar unde credeți doamnă că vă aflați, acum mai vreți și prosop? s-a rățoit iar la mine femeia.

-Cred că sunt într-o toaletă publică unde aștept să fie cît de cît strictul necesar.

-Păi ce mai vreți la un leu?

-Nu eu am făcut prețurile i-am răspuns, aș fi dat și mai mult dacă totul ar fi așa cum ar trebui să fie.

Ea s-a închinat vizibil uimită și mi-a întors spatele lăsîndu-mă cu degetele rășchirate în aer. Bineîțeles că nu mi-a dat hîrtie. M-am șters pe bluză și pantaloni și am ieșit și eu la fel de indignată cum era și ea. Așa îți poți strica ziua mi-am spus cu năduf încercînd să uit întîmplarea.

Urcarea pe vaporaș începuse deja și în felul ăsta am încercat să uit ciocnirea neplăcută cu îngrijitoarea toaletei. Într-adevăr peisajul m-a prins cu totul și mă aflam iar în anii copilăriei cînd călătoream făcînd ochii mari văzînd lacul care pe vremea aceea mi se părea imens. Toată tura a durat în jur de douăzeci de minute dar a fost foarte plăcut. A fost o călătorie de plăcere nu de negustorie cum se întîmplă în Germania unde toți pasgerii în primul rînd se aprovizionează cu bere și cîrnați, uitînd de ce se află de fapt pe un vaporaș. Cu regret am coborît în același loc unde ne îmbarcaserăm ocolind cu grijă toaleta cu femeia aceea acră.

Pe undeva nu mă simțeam în largul meu, ceva mă deranja, mă gîndeam că poate am fost prea pretențioasă cu îngrijitoarea de la toaletă, ce vină avea ea pînă la urmă? Eu ar fi trebuit să accept situațiile neașteptate și să mă adaptez felului de viață. Și uite așa am dat-o iar pe de-alături contrar promisiunilor ce mi le făcusem să nu mă port cu mofturi. Speram foarte tare ca femeia aceea să uite cît mai repede incidentul cu mine.

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.