eTerra (fragment nuvelă)

Privit din dreptul lui Saturn, Pămîntul avea încă acea aură specială de planetă vie. Un minuscul punct albăstrui într-o infinitate de materie moartă. Dincolo de Pluto, s-ar distinge doar în cazul în care ar trece prin dreptul Soarelui, obturîndu-i strălucirea, precum un gram de nisip. De aici, el nu există decît pentru că ştiu că există. Şi totuşi, toată harta Universului cunoscut este centrată în jurul Pămîntului, este un gînd care îmi dă fiori pe măsură ce mă îndepărtez. Am plecat cu o hartă centrată în jurul unei planete minuscule, insignifiante… nu este o gigantă roşie şi nici un pulsar.

Fără îndoială, transmise pe Pămînt, notele lui de călătorie ar fi devenit un best-seller internaţional, poate cea mai citită carte, dar aşa avea un singur cititor constant, Art – cel care îi înregistra şi descifra automat cuvintele pe măsură ce erau tastate în memoria lui. Stocate aici, în milioanele lui de petabytes se aflau catalogate cunoştinţele umanităţii din absolut toate domeniile, dar cel mai important spaţiu de memorie era ocupat de “eTerra” – o copie virtuală a Pămîntului, un spaţiu tridimensional ce copia planeta în cele mai mici detalii, cu continente, oraşe, porturi, taxiuri, păduri, zgîrie-nori şi oameni, aşa cum arătase în momentul plecării lui.

Cu ajutorul accesoriilor senzoriale, pătrundea în acest spaţiu virtual cu plăcerea unui copil care intră într-un super-parc de distracţie. Într-un fel, era ironic, dar de cînd pierduse contactul cu baza, începuse să-şi petreacă din ce în ce mai mai mult timp pe “Terra virtuală”. Programul nu fusese creat în mod expres pentru delectarea lui, ci dimpotrivă, jocul apăruse ca produsul rebut al unui mega-proiect: în eventualitatea unei reuşite, exista posibilitatea ca Epsilon Verdani să fie nu doar locuibilă ci şi locuită, ori atunci eTerra ar fi devenit modalitatea perfectă de a prezenta acelor fiinţe o cu totul altă lume dintr-un alt colţ al galaxiei.

Dar iată că acum ajunsese să nu-şi mai poată concepe călătoria în lipsa acestei facilităţi, a jocului ce atunci (în vremea testelor şi a pregătirilor de călătorie), i se păruse de-o stupizenie crasă. Iată cum te poate schimba complet timpul, îşi spunea uneori. Cel de atunci de dinaintea plecării, era un alt el, complet diferit de cel de acum. În fond, era absolut convins că dacă ar fi fost să ia decizia din nou, cu mintea de acum, el nu s-ar mai afla pe această navă. Plecase din laşitate, şi numai el ştia acest lucru, că plecase pentru a scăpa de implacabila moarte sau pentru a o prelungi indefinit, dar iată că tot prizonierul neantului ajunsese, iar singurul mod de a păcăli neantul şi de a se păcăli pe el, era acea lume digitală aflată nu mai departe de o simplă comandă Enter.

Selectă ca de obicei destinaţia folosind funcţia random. Îi plăcea să se lase la mîna hazardului. Nu îl interesa dacă începea într-un oraş european, într-o căsuţă de bambus din Filipine sau într-un igloo, ce-l atrăgea era mirajul interacţiunii cu oameni. Conştientiza faptul că avea de-a face cu nişte prezenţe digitale, perfect realizate, dar de cele mai multe ori senzaţia îi dispărea în primele cîteva minute, imediat ce se obişnuia cu “mediul”, imediat ce era captivat de strălucirea soarelui, de mirosul de iarbă, de zborul pescăruşilor, de pocnetul valurilor spărgîndu-se de stînci. Alteori era ţăcănitul unei mese de ruletă, acordurile unui pianist din foaierul unui hotel, sau foşnetul unei rochii de stambă însoţit de tăietura unui decolteu. Dialourile erau întotdeauna surprinzătoare, cum în memoria jocului fuseseră încărcate miliarde de fişiere audio captate (din motove de securitate) de-a lungul secolelor în tot felul de spaţii publice sau în convorbiri telefonice.

Se găsea pe o canapea albă, de piele. În faţa lui, pe ecranul unui monitor, trei candidaţi iritaţi se aflau în plină dezbatere electorală. Se certau în portugheză, deci trase concluzia că se afla în Portugalia sau Brazilia, sau canalul televizorului fusese selectat aiurea. Rotind privirea, descoperi o sală spaţioasă unde mai existau şi alte canapele, unele ocupate, altele nu. Oamenii din cele ocupate aveau bagaje în preajma lor şi moţăiau. Vederea lor îi produse o stare de exuberanţă, o bucurie nespusă şi aproape că îi veni să se ducă să vorbească cu ei, dar se stăpîni.

Se forţă să se gîndească la ceva plăcut, la un prieten pe care şi-l va face şi pe care îl va convinge să îl însoţească pe stadion la un meci de fotbal (gîndul că se va imersa într-o mare de oameni îl înnebunea), sau la o femeie frumoasă care se va îndrăgosti de el.

Cînd s-a apropiat de ieşire, uşile culisante s-au deschis. Afară ploua. Doi piloţi purtînd uniformele unei companii aeriene al cărui însemn nu-l cunoştea, stăteau sub o umbrelă şi discutau.

El a rămas în ploaie (cît era de plăcut!) ascultînd.

– Ce vreme de rahat!

– Numai vremea? Aeroportul, restaurantul, totul e de rahat.

– Ţara asta e ca un mare veceu public.

– În două ore decolezi, peste încă o oră eşti în Paris. Taci…
– În două ore decolez? Poate nu ştii ce graviton pilotez. E cum o vrea Cel de Sus. Nu eu sînt primul care o să urce la bord… înaintea mea e un preot. Aparatul e pur şi simplu o epavă la care te miri cum de mai stau geamurile înfipte în fuselaj.
– Măcar echipajul e bun?
– Nu mă plîng. Copilotul e Jack. Îl ştii?
– Un băiat jos pălăria. Dar îl ştiu mai mult din auzite. Nu cred că am zburat cu el mai mult de două ori.
– E bun… Ştii care e problema lui?
– Nu?
– Vine la pachet cu Lili. Şefa stewardeselor.
– O ştiu de la o petrecere. Cum e?
– La petreceri era bună. Ca stewardeza e mai de Doamne ajută. Te rogi să nu se petreacă ceva serios că ştii sigur că ea o să ţipe prima.
– Păi şi la petreceri ţipa, nu?
– Pînă a luat-o Jack de nevastă.
– E nevasta lui Jack?!
– Ţi-am spus doar că vin la pachet.
– Nu m-am prins…
– Mda.
– Asta a fost problema lui Jack dintotdeaua. N-a avut gust la femei.
– …E genul care culege ce pică.
– Chestie care merge, cu condiţia să nu o aplici şi la neveste. Eu sînt extrem de pretenţios: genul care preferă să-şi aleagă singur parfumul, în nici un caz n-aş accepta asta pe post de cadou. De fapt, de curînd am primit un laptop cadou şi nu l-am acceptat. Vreau să ştiu ce memorie bag în computerul meu!

– Nu vă supăraţi, cum se pronunţă numele aeroportului? interveni el.

– Henri Coandă.

– După un român pionier în aeronautică acum cinci secole, preciză celălalt.

– Inventator între cele două războaie mondiale? Efectul Coandă, nu?

– Între cele două mondiale? Nu ştiu amice… Tot ce ştiu e că au cele mai frumoase femei din lume. Am stat doar trei zile între două curse şi crede-mă, e ca şi cum mi-am petrecut a doua lună de miere aici.

Ambii piloţi chicotiră veseli, umbrela săltînd odată cu umărul celui care o ţinea.

– Deci nu portugheză se vorbeşte aici?

– Păsăreasca asta a lor seamănă cu orice: italiană, rusă, franceză, dar cel mai mult, într-adevăr, cu portugheza. De ce, eşti portughez?

– Nu sînt portughez, nu. Sînt din Seattle, răspunse el.

– Exact ca prima mea nevastă, din Seattle! Pe coasta de Vest. Asta îmi aduce aminte de fosta soţie. Cît a fost mică, la fiecare Revelion, părinţii ei dădeau numărătoarea inversă dintre ani… numai că pe transmisia din New York! În felul ăsta, îţi dai seama, pleca mereu la culcare la nouă seara, convinsă că a stat pînă la miezul nopţii!

Rîseră din nou.

– Minciuni nevinovate. În viaţă sînt atît de necesare.

– Poate chiar şi după aia.

De data aceasta el nu a mai zîmbit.

Erau totuşi destul de plăcuţi oamenii ăştia doi! Urmări cu privirea un graviton decolînd. În urma lui, ploaie pulverizată, ca un fel de tunel alburiu din ceaţă. Era atît de frumos totul: norii de ploaie, asfalul curat lucind în lumina reflectoarelor, o fetiţă blondă cu nasul turtit de partea cealaltă a geamului, privindu-i. Ar fi vrut să rămînă în compania piloţilor dar ei urmau să se îmbarce în cîteva ore.

– Tu, cu ce treburi eşti pe aici?

– Voi ce credeţi? Ce par că sînt?

– Diplomat?

Încuviinţă, cum adevărul n-ar fi avut nici un sens.

– Da, un fel de diplomat.

– Te simţi bine? Pari că nu te simţi bine. Vrei să intrăm înăuntru să bem o cafea?

– Nu, merci. Cele mai proaste cafele le-am băut în aeroporturi. O să iau un taxi şi-o să dau o tură de oraş.

– Bună idee, bătrîne. Dar să nu te îndepărtezi de centru.

I-a privit în ochi, le-a mulţumit pentru sfat şi s-a răsucit pe călcîie.

În spatele lui, un alt graviton cu pasageri tocmai decola.

În aeroport erau foarte mulţi bărbaţi şi foarte puţine femei. Ca să ajungă în zona taxiurilor, trebuia să străbată clădirea şi să iasă pe o altă ieşire. Sau ar fi putut ocoli clădirea prin ploaie.

Taxiurile din faţă erau ocupate sau pe măsură de a fi ocupate.

Tocmai în capăt, observă un tip cu figură de intelectual şi trecu pe lîngă trei taxiuri libere pentru a ajunge în dreptul lui. Cei trei şoferi îi aruncară priviri urîte.

– Mă poţi duce în centru?

– Sigur, domnule.

Avu intenţia să stea pe scaunul din faţă, dar se răzgîndi după ce observă o carte deschisă, întoarsă cu faţa în jos.

– Puţină lume mai citeşte cărţi aşa.

– E o carte veche.

Şoferul vorbea cu un accent ciudat.

Privea clădirile pe lîngă care treceau, în care părea că nu locuia nimeni, la fel cum dealtfel arătau şi străzile: îmbibate cu apă şi pustii. Apoi, odată trecuţi de zona aeroportului, maşinile s-au îndesit, circulaţia a devenit greoaie, iar pe trotuar forfoteau pietoni astupaţi de umbrele mari, negre. Se ţineau la o distanţă respectabilă de trafic. Lumina era difuză, de înserare şi se gîndi că, cel mai probabil, în vreo oră va fi noapte.

– Şi cum se numeşte cartea?

– Cel mai iubit dintre pămînteni, se numeşte. E o carte care a avut mare succes la vremea ei dar e complet necunoscută acum. Nu mai e de actualitate. Parcă ce mai e de actualitate? Sîntem cu toţii interesaţi de aceleaşi lucruri, din ce în ce mai puţine. E o lume aşa ciudată, nu?

Arhitectura clădirilor deveni brusc mai maiestuoasă, un indiciu că se apropiau de centru.

– Cel puţin e veselă?

– E vorba de viaţa unui om. Uneori e veselă, alteori tristă. O recitesc, oricum.

– Şi se termină bine?

– Se termină într-o oarecare măsură bine dar pe de altă parte destul de prost. În tot cazul, propoziţia de final este folosită destul de frecvent chiar şi acum, deşi puţină lume îi mi ştie provenienţa.

– E greu de tradus? Cum sună?

– Dacă dragoste nu e, nimic nu e!

În timp ce el repeta în gînd fraza (Without love, there is nothing), şoferul îl atenţionă că ajunseseră în centru.

– Vreţi să vă las la Arcul de Triumf? E un parc frumos aici şi văd că aveţi noroc: s-a oprit ploaia.

Încuviinţă. Şoferul îi scană brăţara de la mînă apoi semnaliză şi în scurt timp se pierdu după o curbă.

Arcul de Triumf era asemănător celui din Paris, dar ceva mai mic. Un fulger despică cerul şi în acelaşi timp bubuitura tunetului îi răsună ireal de aproape. Brusc reîncepu să plouă torenţial aşa că se adăposti chiar sub bolta arcului. Nu exista nici o inscripţie nicăieri pe pereţii construcţiei. Din curiozitate, se uită după o plăcuţă memorială încastrată în piatră dar aşa ceva era de negăsit. Şi atunci îşi aduse aminte că ultima oară cînd vizitase Parisul virtual, la Arc nu observase nici o inscripţie comemorativă.

Ca şi aici.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.