Svetlana Alexievich (laureata premiului Nobel pentru literatură – 2015) – Voci din Cernobîl (fragment)

În ziua de 26 aprilie, 1986, la 1:23:58 a.m. o serie de explozii au distrus reactorul din clădirea care conţinea Blocul # 4 al Centralei Nucleare Cernobîl. Catastrofa de la Cernobîl a devenit cel mai mare dezastru tehnic al secolului douăzeci… Pentru micuţa Belarusia (populaţie: zece milioane), a fost un dezastru naţional… Astăzi, unul din zece belaruşi locuieşte pe teren contaminat. Asta înseamnă 2.1 milioane de oameni, dintre care şapte sute de mii sînt copii. În regiunile Gomel şi Mogilev, care au avut de suferit cel mai mult de pe urma catastrofei, mortalitatea depăşeşte natalitatea cu douăzeci la sută.
—Belaruskaya entsiklopedia, 1996, s.v. “Chernobyl,” pg. 24

(…)

Eram proaspăt căsătoriți. Ne plimbam încă de mînă, chiar dacă mergeam la cumpărături. Îi spuneam “Te iubesc”. Dar nu ştiam atunci cît de mult. Habar n-aveam… Locuiam într-un cămin care aparţinea de cazarma de pompieri unde lucra el. Ştiam întotdeauna ce se întîmpla – unde era, ce făcea.
Într-o noapte am auzit un zgomot. M-am uitat pe fereastră. El m-a văzut.
“Închide fereastra şi culcă-te la loc. E un incendiu la reactor. Mă întorc imediat.”
Nu am văzut explozia. Doar flama. Totul radia. Tot cerul. O flacără înaltă. Şi fum. Căldura era groaznică. Şi el tot nu se întorsese.
Au plecat aşa cum erau, în cămăşi. Nimeni nu le-a spus. Fuseseră chemaţi pentru că luase foc ceva, doar atît.
Şapte dimineaţa. La şapte mi-au spus că e la spital. Am fugit acolo dar era un cerc făcut de poliţie şi nu lăsau pe nimeni înăuntru. Numai ambulanţe. Poliţiştii strigau:
“Ambulanţele sînt radioactive, păstraţi distanţa!”
Am început să mă uit după o prietenă, doctoriţă acolo, la spital. Am prins-o de halatul alb cînd a ieşit dintr-o salvare.
“Ia-mă înăuntru!”
“Nu pot. E în stare proastă. Toţi sînt.”
M-am ţinut de ea.
“Doar să-l văd!”
“Bine”, a zis. “Vino cu mine. Numai pentru cincisprezece sau douăzeci de minute.”
L-am văzut. Era tot tumefiat şi umflat. De abia i se vedeau ochii.
“Trebuie să bea lapte. Mult lapte.” a spus prietena mea. “Trebuie să bea cel puţin trei litri fiecare.”
“Dar el nu suportă laptele.”
“De data asta o să-l bea.”
Mulţi dintre doctorii şi asistentele spitalului, şi în special personalul care ajuta, urmau să se îmbolnăvească de asemenea şi să moară. Dar nu ştiam asta atunci.
La ora zece, cameramanul Shishenok a murit. El a fost primul.
Mi-am întrebat soţul, “Vasenka, ce să fac?”
“Pleacă de aici! Pleacă! Ai copilul nostru.”
Eram însărcinată. Dar cum să-l las? El îmi spunea:
“Du-te! Pleacă! Salvează copilul!”
“Întîi să-ţi aduc nişte lapte şi pe urmă o să decid ce-o să fac.”
Prietena mea Tania Kibenok a intrat alergînd – soţul ei se afla în acelaşi salon. Tatăl ei era cu ea, avea maşină. Am urcat şi am condus pînă în cel mai apropiat sat. Am cumpărat sticle de trei litri, şase, ca să fie destul pentru toţi. Dar au început să vomite groaznic de la lapte.
Au început să leşine, le-au ataşat intravenoase. Doctorii tot le spuneau că fuseseră otrăviţi de un gaz, din vreo cauză sau alta. Nimeni nu spunea nimic despre radiaţii.
Nu am mai putut pătrunde în spital în seara aia. Era o mare de lume. Am stat sub fereastra lui, el a venit la geam şi a strigat ceva. Suna atît de disperat! Cineva din mulţime a înţeles ce a spus – urmau să fie transportaţi la Moscova chiar în noaptea aia. Toate soţiile s-au strîns într-un grup aparte. Ne-am hotărît să mergem cu ei.
“Lăsaţi-ne să mergem cu ei. Nu aveţi nici un drept.”
I-am izbit şi i-am zgîriat. Soldaţii – deja apăruseră soldaţi – ne-au împins înapoi. Apoi a ieşit doctorul şi ne-a spus că vor zbura la Moscova, dar că trebuie să le aducem haine. Hainele pe care le purtaseră erau arse. Deja nu mai circulau autobuze şi a trebuit să străbatem oraşul în fugă. Ne-am întors cu sacoşele dar avionul deja decolase. Ne păcăliseră. Ca să nu fim acolo, plîngînd şi ţipînd.
În ziua aia, dar mai tîrziu, am început să vomit. Eram gravidă în luna a şasea dar trebuia să ajung la Moscova.
În Moscova am întrebat primul poliţist pe care l-am văzut..
“Unde i-au dus pe pompierii de la Cernobîl?”
Şi el ne-a spus, ceea ce a fost o surpriză; toată lumea ne speriase spunîndu-ne că ăsta era un mare secret de stat.
“Spitalul numărul 6. La staţia Shchukinskaia.”
Era un spital special, pentru radiologie, şi nu puteai intra fără o aprobare. I-am dat un bacşiş femeii de la intrare şi ea a zis: “Mergi.”
Apoi a trebuit să întreb pe altcineva, să mă rog. În cele din urmă mă aflam în biroul radiologistului şef, Angelina Guskova.
Imediat m-a întrebat:
“Ai copii?”
Ce trebuie să-i spun? Pot să îmi dau seama că trebuie să ascund că-s gravidă. Nu m-ar lăsa să-l văd! E bine că-s slabă, că nu se poate observa nimic.
“Da” am spus.
“Cîţi?”
Mă gîndesc că trebuie să spun că doi. Dacă e numai unul, n-o să mă lase să intru.
“Un băiat şi o fată.”
“Deci ai destui. Bine. Atunci, ascultă: Sistemul lui nervos e total compromis, craniul lui e complet compromis.”
Ok, mă gîndesc, deci o să fie un pic agitat.
“Şi ascultă: dacă începi să boceşti te dau afară imediat. Fără îmbrăţişări şi pupături. Nici să nu te apropii de el. Ai jumătate de oră.”
Dar ştiu deja că nu aş pleca pentru nimic. Dacă plec, atunci plec cu el. Mi-am jurat asta!
Am intrat, ei stăteau în pat, jucau cărţi şi rîdeau.
“Vasya!” au strigat ei.
El s-a întors: “Ei bine, gata cu distracţia! A dat de mine chiar şi aici!”
Arată atît de amuzant, poartă o pijama mărimea 48, iar el este 52. Mînecile sînt prea scurte, cracii pantalonilor prea scurţi. Dar faţa nu-i mai este umflată. Li se administra nu ştiu ce lichid.
“Unde ai fugit?” zic.
Vrea să mă strîngă în braţe. Doctoriţa nu-l lasă.
“Stai jos, stai jos. Fără îmbrăţişări aici.”
Cumva am dat-o pe glumă. După care toţi au venit acolo, din alte saloane de asemenea, toată lumea din Pripyat. Fuseseră douăzeci şi opt în avion.
Am vrut să fiu singură cu el, chiar şi numai pentru un minut. Ceilalţi au simţit asta, şi fiecare dintre ei a fabricat o scuză şi au ieşit cu toţii în hol. Apoi l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat. El s-a tras mai încolo.
“Nu sta lîngă mine. Ia loc pe scaun.”
“Astea-s prostii.” am spus fluturînd mînă.
Ziua următoare cînd am venit, fiecare era întins în patul lui, fiecare în camera lui. Li se interzisese să iasă în hol, să vorbească unul cu altul. Ciocăneau cu pumnii în pereţi. Linie-punct, linie-punct-linie. Doctorii explicau că organismul fiecăruia reacţionează diferit la radiaţii, şi că unul poate să reziste mai bine, altul nu. Au măsurat inclusiv radiaţia pereţilor care îi separa. La stînga, la dreapta, podeaua. Au mutat toţi bolnavii din saloanele de deasupra şi de dedesubt. Nu mai rămăsese nimeni acolo.
A început să se schimbe – în fiecare zi întîlneam un om diferit. Arsurile au început să iasă la iveală. În gură, pe limbă, pe obraji – la început erau mici leziuni, apoi s-au întins. Se exfoliau în straturi – ca o developare de film alb… culoarea feţei lui… trupul lui… bleu… roşu… gri-maroniu. Şi este ca şi al meu! Este imposibil de descris! E imposibil să scriu asta pe foaie! Sau să trec peste asta! Singurul lucru care m-a salvat a fost faptul că s-a petrecut atît de repede; nu era timp să te gîndeşti, nu era timp să plîngi.
Paisprezece zile. În paisprezece zile moare un om.
Era nouă mai. Întotdeauna obişnuia să-mi spună:
“N-ai idee ce frumos e la Moscova în luna mai! În special de ziua victoriei, cînd dau focuri de artificii. Vreau să le vezi şi tu odată.”
Stăteam cu el în cameră, a deschis ochii.
“E zi sau noapte?”
“Nouă seara.”
“Deschide fereastra! Or să înceapă artificiile!”
Am deschis fereastra. Eram la etajul opt şi tot oraşul se desfăşura în faţa noastră! Vedeam buchete de foc explodînd pe cer.
“Uite-te la asta!” am spus.
“Ţi-am spus că o să-ţi prezint Moscova. Şi ţi-am spus că întotdeauna vei primi flori de sărbători…”
M-am uitat peste umăr şi el scotea trei gladiole ascunse de sub pernă. Dăduse nişte bani asistentei ca să-i aducă florile.
Am alergat să-l sărut.
“Iubirea mea! Alesul meu iubit!”
A început să mîrîie: “Ce ţi-au spus doctorii? N-ai voie să mă ţii în braţe. Şi fără pupături!”
Starea i s-a înrăutăţit într-atît încît nu mai puteam să-l las nici o secundă. Mă strigă mereu:
“Lusya, unde eşti? Lusenka!”
Striga şi striga. Celelalte biocamere, unde erau ceilalţi băieţi, erau asistate de soldaţi pentru că îngrijitorii refuzaseră, cereau echipament special de protecţie. Soldaţii purtau recipientele sanitare. Ei spălau pe jos, schimbau cearşafurile. Făceau totul. De unde au luat soldaţii ăştia? Nu întrebam. Dar el – în fiecare zi auzeam: Mort. Mort. Tischura a murit. Titenok a murit. Mort.

(…)

E un fragment de conversaţie, mi-l amintesc. Cineva spune:
“Trebuie să înţelegi: Ăsta nu mai e bărbatul tău, nu mai e persoana iubită, ci un obiect radioactiv, cu otravă densă, puternică în el. Nu eşti sinucigaşă. Vino-ţi în fire!”
Şi eram precum cineva care şi-a pierdut minţile: ”Dar îl iubesc! Îl iubesc!”
El doarme şi eu şoptesc: “Te iubesc!”
Merg prin curtea spitalului: “Te iubesc!”
Cu tava sanitară în mînă: “Te iubesc!”
Într-o noapte, totul era liniştit. Eram singuri. S-a uitat la mine cu atenţie şi brusc a spus:
“Vreau aşa de mult să văd copilul nostru. Cum se simte?”
“Ce nume să-i punem?”
“O să hotărăşti tu.”
“De ce eu, cînd sîntem amîndoi?”
“Atunci, dacă e băiat, să-l cheme Vasyia, şi dacă e fată, Nataşa.”
Eram ca oarbă. Nu puteam simţi nici măcar uşorul zvîcnet din spatele inimii. Deşi eram în luna a şasea. Am crezut că mica fiinţă e în mine, că era protejată.
Apoi – ultimul lucru. Mi-l amintesc în fragmente sparte. Stăteam pe scăunelul meu lîngă el, noaptea. La opt am spus:
“Vasya, mă duc să mă plimb puţin.”
A deschis ochii, i-a închis, lăsîndu-mă să plec. M-am dus la hotel, în camera mea, m-am întins pe podea – nu puteam să stau în pat; totul durea atît de tare – cînd femeia de serviciu a bătut la uşa.
“Du-te! Aleargă la el! Strigă după tine ca un nebun!”
Imediat am sunat la sora de gardă:
“Cum e?”
“A murit acum un sfert de oră.”

(…)

Fragment tradus din engleză, Paris Review nr. 172, iarna 2004.
http://www.theparisreview.org/letters-essays/5447/voices-from-chernobyl-svetlana-alexievich

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.