Haina de dar – capitolul IV

Fac o pauză uitînd de ceaiul răcit și privesc în jurul meu mirîndu-mă că sunt singură. Andrei și Cora erau atît de prezenți în timpul lecturii încît deja le simțeam lipsa. Sper să găsesc mai multe pagini pline cu povestea lor care m-a mișcat și neliniștit în același timp…citesc mai departe.

5 Noiembrie

Nu zburasem în viața mea dar datorită locurilor foarte comfortabile și datorită prezenței mamei mele nu am avut prilej să-mi bat capul cum va fi primul meu zbor mai ales atît de departe. După ce mama s-a asigurat că am tot ce-mi trebuie s-a întins puțin, evenimentele din ultimele zile își cereau tributul.

Au fost cinci zile de neuitat, am fost aproape fiecare clipă împreună, ea se transformase într-o fetiță veselă pusă tot timpul pe glume și cu o bucurie atît de vădită încît oricine putea vedea legătura strînsă dintre noi.

Eram nedespărțiți începînd de dimineață cînd luam micul dejun împreună. Cora avea mare talent de a pregăti mesele în așa fel încît totul arăta de parcă sărbătoream vreo onomastică sau Crăciunul. De fiecare dată găseam lîngă tacîmul meu un cadou, în acest fel vroia să recupereze o mică parte din anii pierduți. Ne înțelegeam numai din priviri, mama avea un simț impecabil al umorului și de multe ori prin oraș văzînd ceva comic ne uitam unul la altul bufnind în rîs fără să spunem o vorbă.

Niciodată în viața mea nu am avut atîta plăcere să colind prin magazine, mama se agăța de toate nimicurile de parcă atunci descoperise lumea. Recunoștea singură că nu mai colindase de mult timp cu așa plăcere raioanele de îmbrăcăminte cu toate că pînă ajungeam acolo ne opream automat la orice alte fleacuri care nu aveau nici o legătură cu călătoria noastră.

Cu ajutorul lui Paul am obținut în două zile pașaportul iar buletinul de identitate care era deja pregătit de el a fost numai o formalitate fiind necesară doar o fotografie. Acum eram legal Andrei Clemens și nimeni în lume nu-mi mai putea lua identitatea.  

Zilele au trecut cu repeziciune, am cumpărat o mulțime de lucruri pentru această călătorie, -după părerea mea prea multe- mama era convinsă că vom avea nevoie de toate echipamentele de parcă am fi zburat pe lună. M-am lăsat convins gîndind că tata va avea poate nevoie de unele lucruri știind acum că avem aceeași măsură.

Nu uit cum arăta mama cînd am coborît din taxi la aeroport. Paul care venise să-și ia la revedere era vădit impresionat de schimbarea ei și de asemănarea noastră. Este adevărat că semănăm foarte mult și nu înțeleg cum de nu mi-am dat seama de asta din prima zi cînd am văzut-o. Singura diferență este înălțimea, mama este mică și fragilă ca o floare, pe cînd eu sînt foarte înalt moștenire de la tata, spune ea.

Mă uitam la ea cum stătea culcată cu un zîmbet fericit pe față și cu mîna stîngă întinsă spre mine. Am sărutat-o ușor pe degetele fine apoi am scos actele din servieta pe care mi-a încredințat-o Paul la plecare.

Am găsit o adresă pentru un hotel din Nairobi unde camerele erau deja rezervate și o adresă la un birou de avocațI tot din Nairobi. Unul din ei este companionul lui Paul, el se va ocupa de noi și ne va ajuta în căutările noastre. Le-am răsfoit în fugă dar simțeam și eu oboseala care mă cuprindea încet; am pus servietea la picioare și luînd mîna Corei am adormit.

După un zbor foarte lung am aterizat a doua zi după masă pe aeroportul din Nairobi. Intrînd pe aeroport ne-am trezit într-o gălăgie, căldură și o lume atît de exotică și colorată încît nu știam unde să ne uităm mai întîi. Priveam în jurul nostru încercînd să înregistrăm tot ce ne înconjura. Lîngă ieșire un negru vesel flutura o hîrtie lungă pe care scria CLEMENS!

Era îmbrăcat cu o cămașă galbenă, un galben atît de strident încît te dureau ochii, pantalonii colorați cu tot felul de motive abstracte se terminau cam două palme deasupra gleznelor iar picioarele goale erau băgate în sandale prăfuite și parcă dansa stînd pe loc.

Ne-am apropiat iar el făcînd ochii mari ne-a zîmbit cu gura pînă la urechi dezvelind niște dinți foarte albi în contrast cu pielea lui maronie. Panglica de hîrtie a îndesat-o repede într-un buzunar de la pantaloni și vădit încurcat și-a șters palmele pe bluza galbenă întinzîndu-ne mîna și zîmbind mai departe cu toată fața a întrebat:

-Doamna și Domnul Clemens? -numele meu este Machungwa, bine a-ți sosit în Africa!

-Habari zenu? a mai întrebat rîzînd tot timpul cu fața numai dinți; înseamnă ce mai facețI în limba mzungu, adică în limba dumneavoastră. Veselia lui era molipsitoare cu toate că nu știam care era cauza.

Zîmbind unii la alții ne-am scuturat mîinile și încordarea care o simțisem după aterizare se spulberase datorită lui și a atmosferei care ne înconjura.

Eu voi fi șoferul vostru pentru tot timpul cît veți sta aici; acum vă duc la hotel geamantanele le duc eu la mașină a mai spus Machungwa dintr-o suflare, încurcînd voi și dumneavoastră și ridicând bagajele grele de parcă erau umplute cu fulgi. Mama chicotea lîngă mine, eu am luat-o pe sub braț și ne-am urmat șoferul ieșind curioși și plini de așteptare în arșița de afară.

Căldura soarelui ne-a pocnit pe neașteptate și am rămas cîteva secunde orbiți de lumină. Machungwa ne-a luat-o înainte dînd din cap să-l urmăm rîzînd bineînțeles mai departe, el simțindu-se evident ca peștele în apă.

L-am urmat amețiți iar eu o îmbrățișam în gînd pe mama fiindu-i recunoscător pentru costumul ușor pe care mă convinsese să-l cumpăr. Deja simțeam pe spate cum mă gîdilau primii stropi de transpirație.

Cu ochii în toate părțile și atrași de zarva din jurul nostru ne-am izbit aproape de Machungwa care se oprise brusc în fața unei mașini. Era un Jeep plin de praf care-și arăta anii prin cucuiele numeroase care-l decorau peste tot. Îmi făceam griji cum va suporta mama un drum într-o așa mașină dar ea a sărit înaintea mea înăuntru, și-a legat sub bărbie panglicile pălăriei și bătînd cu palma pe canapeaua cojită mi-a făcut semn să mă așez lîngă ea.

După ce a pus geamantanele în spate, Machungwa a pornit motorul care pocnind cu un zgomot asurzitor începuse să vibreze și să scuipe fum negru în spatele nostru.

Văzînd mulțimea de lume care mișuna peste tot eram convins că pentru a ieși fără probleme din aglomerația aeroportului îți trebuie un carnet special și mai ales nervi tari. Peste tot se îmbulzeau oameni, copii, animale și păsări era un fel de bîlci colorat cum nu mai văzusem în viața mea.  

Mașini care arătau a fi autobuze fără geamuri erau ticsite cu oameni gălăgioși – aproape toți în picioarele goale – unii aveau coșuri cu găini sau zarzavaturi, alții trăgeau cîte o capră de sfoară încercînd să o împingă înăuntru alții stăteau pe treptele autobuzului ținîndu-se periculos numai cu o mînă de vreo bară strîmbă și toți rîdeau și gesticulau ca și cum totul era un lucru normal.

Cei care nu încăpuseră în autobuz stăteau pe jos în praful drumului așteptînd răbdători următorul. Era un peisaj alcătuit din cele mai stridente culori dar totul se îmbina perfect în arșița zilei. Culoarea maronie și lucioasă a acelor oameni în contrast cu îmbrăcămintea pestriță, veselia și nepăsarea accentuată de ochii strălucitori, dantura lor albă care sclipea în soare, limba care o vorbeau plină de vocale și sacadată, pentru prima dată am regretat că nu puteam picta.

Toți se uitau la noi cu o curiozitate nestînjenită, unii chiar vorbeau ceva despre noi arătînd cu degetul mai mult spre mama.

Este drept uitîndu-mă în jurul meu eram singurii albi și mai ales cu părul blond.

Mama era încîntată și mă strîngea tot timpul de mînă neștiind unde să se uite mai întîi. Cîteva gherete construite din șipci de toate mărimile se înșiruiau strîmbe și așezate fără nici un fel de ordine de-a lungul drumului. În jurul lor se îngrămădeau o mulțime de persoane, fiecare striga ceva gesticulînd cu brațele ridicate și dorind să cumpere de băut după cum puteam să-mi dau seama. Copii aproape goi își petreceau timpul tăvălindu-se prin praf și trăgînd un băț de care era legată o sfoară. Sfoara lungă era legată la rîndul ei de o cutie turtită de conserve care huruia peste pietre mărind în felul acesta hărmălaia din jur. Văzîndu-i îmi adusesem aminte de orfelinatul unde am crescut, nu am avut niciodată jucării și cutia de conserve m-a fascinat prin simplitatea și efectul distractiv care-l oferea.  

Machungwa se strecura mai departe cu îndemînare printre oamenii care stăteau în mijlocul drumului și care nu se sinchiseau dacă în spatele lor se claxona. Cu toată gălăgia și forfota din jur, toți emanau o liniște interioară, mișcările lor erau grațioase, nimic nu era brusc sau forțat, nu era grabă și nervozitate, parcă timpul nu juca nici un rol în viața lor.

După cîteva cotituri am ieșit pe un drum neasfaltat și plin de praf. Era un drum foarte strîmt, în dreapta și în stînga printre tufișuri uscate maimuțe cenușii săreau și făceau tumbe nesinchisindu-se de jeepul nostru care făcea un zgomot de tanc. Mă întrebam ce vom face dacă vine vreo mașină din sensul invers și speram în sinea mea ca Machungwa să nu dea peste maimuțele care nu cunoșteau evident pericolul.

Din cauza zgomotului și mai ales al prafului care ne invada de peste tot nu scoteam o vorbă, muți de priveliștile străine și în același timp minunate într-o lume atît de nouă.

Prin hîrtoapele drumului săream ca doi pepeni pe banca din spate și ne țineam amîndoi de bara din față evitînd să zburăm afară. Mama se bucura, rîdea și mă ținea mai departe de mînă iar părul ei fin îmi mîngîiau obrajii. La un moment dat Machungwa a tras volanul brusc la stînga și am ieșit pe o șosea mult mai largă care se prelungea cît puteai vedea cu ochii. Zdruncinăturile se potoliseră și ele iar acum ne puteam uita în liniște la împrejurimi praful subțiindu-se și el.

Vedeam uimiți clădiri de toate mărimile și toate culorile, colibe cu acoperișuri din rogojini și pereți din crengi uscate, gherete din scînduri și tablă ruginită, cîte o căsuță mai solidă dar murdară și cojită de vopseaua care fusese cîndva verde sau galbenă, și care toate erau împrăștiate printre tufe sălbatice nu departe de șosea.

Copii de culoarea ciocolatei și aproape goi săreau printre oi și capre slabe, se rostogoleau prin smocurile de iarbă uscată de la marginea drumului și ne făceau semne cu mîna strigînd; mzungu..mzungu…

Mama își flutura neobosită brațelele  dar  vedeam în ochii ei nedumerire și tristețe. Pe șosea cîteva găini slabe și prăfuite săreau speriate cînd Machungwa claxona ca un apucat.

Toate acestea le vedeam de aproape pe cînd în spate o panoramă de nedescris se desfășura la orizont.

Cîmpia nesfîrșită se unea în depărtare cu brîul de foc al soarelui care era înghițit încet de liniștea întunericului. Cîte un copac singuratic și straniu, asemeni unui uriaș care încerca să apere cu brațele desfăcute tot ce era în jurul lui se profila fantomatic în lumina ireală. Amuțisem plini de admirație în fața naturii mărețe.  

Praful și arșița se amesteca încet cu oboseala noastră și înregistram ca prin vis persoane și peisajele fermecate cum nu mai văzusem niciodată.

La fel și următoarea vedenie care apăruse mai mult din imaginația mea influențată de frumusețea împrejurimilor.

Trecînd pe lîngă o stație de autobuz am văzut o siluetă înaltă ce stătea nemișcată, o statuie grațioasă…o Fata Morgana.

Era de o frumusețe atît de ieșită din comun încît nu-mi puteam lua ochii de la ea. Corpul înalt și subțire era înfășurat într-o stofă de culoarea ruginii care la piept și deasupra genunchilor avea o bordură aurie ce-i scotea în evidență culoarea de bronz a pielii. Brațele goale, lungi și subțiri se modelau grațios de-a lungul corpului și erau acoperite cu o mulțime de brățări de toate culorile care sclipeau în soare. Într-o parte sub șold stofa se despica pînă jos dînd la iveală picioarele lungi și zvelte asemeni unei gazele. Capul cu gîtul lung îl ținea puțin dat pe spate iar în jurul gîtului grațios panglici colorate începuseră să fluture cînd am trecut pe lîngă ea. Deasupra lor avea un guler rotund și foarte lat făcut din perle albe care-i atîrna puțin în față și care sublinia statura ei grațioasă. Urechile erau împodobite cu cercei lungi care aveau forme abstracte și care străluceau în soare prin prisma sticlei colorate. Apariția ei exotică arăta un fel de mîndrie dar o mîndrie neștiută, nestudiată. Capul perfect rotund era ras și o fîșie lată din mărgele colorate îl acoperea pînă la fruntea înaltă și lucioasă ca abanosul. Trăsăturile feței erau foarte fine și se deosebeau mult de ce văzusem la aeroport. Ochii mari priveau visători de-a lungul șoselei nesfîrșite.

Rămăsesem înțepenit, nu-mi mai puteam dezlipi ochii iar ea remarcîndu-ne și-a schimbat doar privirea, din visătoare devenind curioasă și cercetătoare. Numai ochii arătau interes, nu se mișcase un centimetru, iar eu nu eram în stare să flutur cu mîna, rămăsesem cu gîtul răsucit într-o atitudine a cuiva căzut din lună neștiind exact dacă este o statuie sau o vedenie provocată de arșița care îmi topise creierii.

Machungwa observînd reacția mea rîdea iar cu toți dinții făcînd semn cu capul înapoi și spunând: massai-samburu trib, de obicei – femeile- nu apar prin oraș, ele locuiesc într-un rezervat al lor.  

Mă uitam nătîng, nu înțelegeam ce spune, eram încă rătutit întrebîndu-mă dacă am visat. Mama era ocupată cu fluturatul brațelor de partea cealaltă a șoselei iar eu eram mulțumit că nu-mi remarcase comportamentul de om căzut din lună. Recunosc că nu știam absolut nimic despre Africa și totul era atît de nou, parcă ieri îmi căutam de lucru prin orașul natal iar acum eram la capătul lumii și vorbeam cu niște oameni care aveau cu totul altă culoare și cu totul altă cultură decît eram obișnuit. Toate astea mă puneau pe gînduri mai ales că fata din stație nu-mi mai ieșea din cap și eram atît de încrezut să-mi închipui că și ea mă remarcase. 

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.