– Alo?
– Tuşă, sunt Romeo, plec azi din Anglia şi am urgent nevoie de o cartelă de telefon. Îţi dau banii când mă întorc. Mă suni când o iei, să îmi dai codul.
– Da’ ce-i cu vocea ta?
– Am răcit, plouă într-una pe aici.
– Da, şi pe aici!
– Bine, ce vrei să îţi aduc când vin acasă?
– Păi, nişte cafea, mă copile!
– O să vezi, avionul va ateriza pe păşunea pe care aterizează de obicei elicopterele lui Arafat.
De îndată ce Romeo închise telefonul, Tuşa îşi strânse vesta de lână pe trup şi se repezi la magazin.
– Tuşă, mai sunt doi băieţi cu mine care se întorc în ţară, mai ia două cartele, că îţi dăm banii imediat cum ajungem, o rugă Romeo când Tuşa reuşi să îi citească codul de pe cartela cumpărată în timp record.
Magazinul nu era departe. Vânzătoarea îl cunoştea pe Romeo şi se bucură împreună cu Tuşa că băiatul se întorcea în sat.
– Tuşă, nu te supăra, uite au mai auzit câţiva românaşi de cartele, te rog mai cumpără patru, că mâine îţi şi dau banii înapoi, cu dobândă chiar.
Tuşa tocmai luase pensia. Ce noroc! O catelă costa 55 de lei. Dacă tot era la magazin, luă nişte drojdie, zahăr, ulei, ca să-i facă băiatului gogoşile lui preferate. Le-o fi dus dorul în Anglia.
– Tuşă, încă trei cartele şi gata, le-am spus băieţilor că eşti în vârstă şi nu se face să te tot plimbăm la magazin. Ţi-am luat cafea, mai ai nevoie de ceva?
Nu avea nevoie de nimic, doar să vină băiatul mai repede acasă. Aluatul crescuse frumos, pufos, iar Tuşa îl tăie cu buza paharului de vin, în cercuri perfecte. Rumeni gogoşile, le scurse bine şi le ninse din belşug cu zahăr pudră, zâmbind în colţul buzelor la gândul că Romeo se va arunca asupra lor aşa cum o făcea în copilărie.
– Alo? Lavinia, când te întorci acasă? Uite, mâine vine şi Romeo din Anglia, ar fi frumos să fiţi amândoi aici!
– Romeo? Dar e venit de săptămâna trecută!
– Nu, nu, nu ştii tu bine! Avionul lui va ateriza pe păşunea pe care aterizează elicopterele lui Arafat.
– Tuşă, m-am întâlnit eu ieri cu el, doar nu sunt copil! De ce spui că nu ştiu eu bine? Ce s-a întâmplat?
Îi povesti Laviniei despre telefoane şi despre cartele.
– I-ai dat codul ?!
– Cum să nu i-l dau lui Romeo?
– Nu era Romeo, Tuşă! Fratele meu s-a întors în ţară de o săptămână!
– N-am ştiut. Tuşei i se tăie respiraţia şi un val de căldură o cuprinse din creştet până în vârful degetelor de la picioare. Câteva momente nu fu în stare să mai scoată nici un cuvânt, privind ca hipnotizată castronul uriaş în care străluceau gogoşile înecate în zahăr. Am făcut gogoşi, murmură într-un târziu, să veniţi să le mâncaţi…
Data naşterii:05.11.1970;
Profesia: economistă;
Publicaţii: „Dulăpiorul cu poveşti” – 2014, „Călătorii prin Univers”-2014, „Jocul cu cuvintele”- 2014, „Nebănuitele feţe ale secundei” – 2015, „Poveşti misterioase” – 2015, ”Oglinzile pământului”, ”Infinitul interior”, ”Vibrații din spectrul luminii”, ” 10 povești de care să îți amintești”, ”Basme fermecate din lumi minunate”, ”Poveștile lumilor secrete”, ”Poezii zurlii”
Antologii: ”Orizonturi mureșene”, ”Șotron în curtea primăverii”, ”Clopoței de ramuri ninse”
Secretar al Ligii Scriitorilor din România – Filiala Mureş, corespondent al cotidianului „Cuvântul liber”- Tg.Mureş;
Publicaţii în revistele literare „Vatra veche”, „Raposodia”, „Visul”, „Dăruiri literare”, „Nomen Artis”, „Agora literară”, „Fereastra”.
Problema e că m-am prins de la primul apel :)
Curios totuşi, care e treaba cu Arafat?
Îți rupe inima nu alta. Săraca tușă!
În legătură cu asta, știu că dvs. vă inspirați mereu din realitate și vreau să spun că și bunicii mele era să i se întâmple ceva similar. Unii au sunat-o să-i ceară bani în numele tatălui meu. Cică ar fi fost închis și ar fi trebuit să plătească eliberarea. Atât de ”versați” erau tipii, încât unul dintre ei s-a dat drept taică-miu la telefon și i-a reușit atât de bine, încât săraca bunică-mea a crezut pe loc. Noroc că au intervenit apoi ”tinerii” casei care aveau adevăratul număr al tatălui meu și care s-au convins că e totul în regulă și că nu fusese decât un vicleșug. Greu să îi explici tușei una ca asta. Oamenii bătrâni sunt încă atât de onești – mai ales cei de la țară.
Din păcate, persoanele în vârstă sunt cele mai expuse excrocheriilor şi, la marea majoritate, că vă vine să credeţi sau nu, prinde o astfel de mizerie. Tanti care a devenit personajul povestirii, auzind că e vorba despre nepotul ei, nu a stat pe gânduri şi nu a analizat indiciile care trebuiau să o facă să recunoască şarlatania. Nu numai că şi-a pierdut pensia, ci a mai şi împrumutat o sută de lei de la o vecină. Treaba cu Arafat este o conexiune interesantă din mintea făptuitorului, căreia eu i-am văzut o triplă ipostază:
1. cea care demonstrează că făptuitorul este un localnic (în judeţul Mureş, din care a plecat domnul Arafat şi în care s-a născut SMURD, domnia sa depăşeşte importanţa unui preşedinte)care a dorit să adauge puţin dramatism scenetei sale
2. cea care ar fi trebuit să ofere indicii cu privire la farsă, pentru că păşunea din satul Sărmăşel unde locuieşte victima reală nu se pretează în nici un caz la aterizarea unor avioane de companie, cum de altfel sunt sigură că nu s-ar preta nici o păşune de la ţară
3. cea care ar fi sugerat că dacă Tuşei i s-ar fi făcut rău în momentul în care descoperea farsa, elicopterul SMURD puteau ateriza liniştit pe păşune.
Oricum, cine ştie ce a fost în mintea impostorului. Cert e că, aşa cum a spus şi domnul Nedelcu, omul simplu de la ţară este atât de onest, încât greu îi vine să creadă chiar adevărul. Oricum, dacă tot a pierdut banii, măcar de gogoşi să se bucure nepoţii ei, a rămas cu gândul sărmana Tuşă.
Mulţumesc pentru lecturare şi comentarii.
Ca text de proză scurtă, nu prea. Ca subiect, mai ieri am vorbit cu o clientă de serviciu care a păţit ceva asemănător, dar mult mai grav. Se face că doamna în cauză a fost plecată din ţară o perioadă. Părinţii primesc telefon cum că a avut loc un accident în care a fost implicată şi e nevoie rapid de-o anumită sumă de bani (ptr. spital, transplant urgent sau aşa ceva). Toată familia se agită, se sună unul pe altul. Se transferă rapid banii. Ca într-un final soţul să încerce să o sune pe mobil, pentru a nu ştiu câta oară, pe presupusa victimă, care-i spune că abia s-a trezit din somn şi că nu ştie nimic de niciun accident. A, stai, că mai ştiu un caz… De fapt, cel mai bun exemplu poate fi văzut în filmul „Și caii sunt verzi pe pereți”, regizat de Dan Chişu şi apărut în 2012. Recomand.