Unde dai şi unde crapă

Pandele s-a supărat că i s-a micşorat pensia şi s-a gândit să protesteze. Să protesteze energic. Aş cum n-a făcut-o el niciodată în viaţa lui. Se apucă şi trimite o scrisoare concepută în termeni politicoşi dar fermi primului ministru.
Factorul poştal vede cui era adresată scrisoarea (ce-o fi având ăsta să-i spună primului ministru?) şi curios o deschide.
Era între ei o animozitate (foarte) veche de când el (poştaşul) se căsătorise tocmai cu Lenuţa M. căreia Pandele îi făcuse curte în tinereţe doi ani la rând. Citeşte, îl umflă râsul şi înlocuieşte scrisoarea cu o alta în care se declară de acord cu măsura luată şi îl felicită pe primul ministru pentru curajul de care a dat dovadă în faţa naţiunii!
Când ajunge scrisoarea la destinaţie, şeful de cabinet care vede primul corespondenţa, o citeşte şi o pune în mapă.
Primul ministru o citeşte bucurându-se:
– Uite că mai sunt oameni cu cap în ţara asta, oameni care-i susţin măsurile(!) şi-i spune să o dea la ziar.
Pandele citeşte stupefiat scrisoarea la ziar semnată cu numele lui.
– Asta chiar le întrece pe toate!
Şi se hotărăşte să meargă la Bucureşti:
– Am să i-o spun eu lui de la obraz, să se înveţe minte să nu mai publice altă dată falsuri în numele meu!
Contrar aşteptărilor, şeful de cabinet intră la ,,boss” să-l întrebe dacă este acolo pentru… unul Pandele din comuna…
– Ăla care m-a felicitat pentru treaba cu pensiile?!
– Da.
– Să intre.
Se scoală îndatoritor, îl invită să ia loc, îl întreabă cum mai merg treburile la el în comună dar nu-i lasă timp să răspundă, îi oferă o cafea, se scuză că e foarte ocupat, pleacă undeva la o şedinţă dar are să se întoarcă repede, îi face semn secretarei să se ocupe de oaspetele său drag (!), aceasta apasă un buton portocaliu şi imediat apare bufetiera cu un platou plin cu bunătăţi pe care i-l pune în faţă.
Pandele se scarpină încurcat în cap.
Nu-şi mai aduce aminte ce treabă avea el cu primul ministru al ţării şi începe să mănânce.
Trec două, trei ore şi primul ministru nu se mai întoarce.
– Domnişoară eu trebuie să plec că pierd trenul.
– Oh, îmi pare rău că domnul ministru întârzie, dar vă promit că ţinem noi legătura prin telefon, prin internet, vedem noi cum. Uite aveţi aici câteva cadouri de suflet cu autograful domnului prim ministru şi umple două sacoşe cu obiecte de protocol: calendare, agende, scrumiere, deschizătoare de sticle, pixuri, brichete, postere, etc. etc. pe care i le pune în braţe şi-l conduce cu toată tandreţea de care e în stare până la uşă.
Frumoasă treabă!
Va să zică eu îl fac cu ou şi cu oţet pe primul ministru, când merg la el mă primeşte din prima clipă şi secretara lui mă expediază acasă încărcat cu cadouri de doi bani. Parcă ceva nu se leagă ca lumea.
Acasă Pandele face nemulţumit inventarul sacoşelor:
– Ce-am avut eu de gând şi uite ce-a ieşit!
Descoperă pierdut printre hârtii un pachet nu prea mare, legat cu şnur auriu şi-l deschide.
Rămâne încremenit de câţi bani erau acolo. La prima vedere acopereau pensia lui pe două vieţi. Mai era şi o carte de vizită cu semnătura discretă: Guţă.
– Mă’ să ştii că ăsta e Guţă al lui Topârceanu.
Înseamnă că a cerut un favor prin secretară şi ea a încurcat treburile.
Să-i fie de bine!
– Nene Guţă mai trimite bre, banii încă odată, dar anunţă-mă şi eu mă reped una două la Bucureşti că am învăţat drumul până la primul ministru.
Se întâlneşte Pandele cu poştaşul:
– Să mă cinsteşti Pandele că ţi-am pus o vorbă bună la primul ministru.
– Ce vorbă e asta, mă’?
Îi povesteşte tărăşenia cu schimbarea scrisorii dar nu-i vine să creadă. Poştaşul găseşte scrisoarea lui la coşul de gunoi şi i-o arată.
– Mai zi ceva!
– Bine, mă, hai să te cinstesc.
De atunci s-au împăcat şi sunt cei mai buni prieteni.

Ion Untaru