Ce caut eu aici?

După patruzeci de ani, m-am trezit. Vidul din jurul meu s-a umplut deodată, ca un lac peste care s-a revărsat un ocean. Micul lac și-a dat atunci seama de insignifianța lui, amestecîndu-se și fiind absorbit de apa și climatul oceanului. I-a fost imposibil să se împotrivească, chiar dacă în primii ani s-a zbătut din răsputeri să își păstreze autonomia. Primul lucru pe care l-am făcut cînd am pășit în realitatea nedeformată de false ambiții și orgolii, a fost să aprind un foc în spatele curții și să ard manuscrisul la care lucrasem mai mult de un deceniu. O mie nouă sute patruzeci și cinci de pagini, acoperite cu scrisul mărunt al mașinii primite cadou cu cincisprezece ani în urmă de la aceea care avea să devină soția mea. Mașina nu am putut să o vînd, prea multe amintiri mă legau de ea, în schimb nu am mai scris absolut nici un cuvînt la ea. Este doar un ornament cu interiorul ruginit, ocupînd același loc în bibliotecă de treizeci de ani. Îmi aduc aminte cu o ușoară jenă de perioada cînd continuam, lună de lună, să trimit copii după manuscris la editurile din țară. Costul unor copii ajungea la un preț destul de ridicat și nu îmi permiteam să trimit la mai mult de două edituri pe lună. Răspunsurile întîrziau să apară, dar îmi spuneam că nu era atît de ușor să evaluezi un roman care în forma tipărită putea ajunge la dimensiunile inegalabilei capodopere a lui Marcel Proust. Privind paginile mistuite de flăcările înfometate, mă simțeam ca și cum o mare greutate mi se ridica de pe umeri. Era dureros procesul acesta de eliberare, mă asemănam cu un sclav care trăise întreaga viață în captivitate iar acum, cînd în sfîrșit se vedea liber, inspira cu teamă aerul devenit parcă mai înțepător, de parcă ar fi fost otrăvit, cînd de fapt cu otravă se hrănise pînă atunci. Trăisem împovărat cu greutatea celor aproape două mii de pagini. Cînd s-a întors de la serviciu soția, încă mai învîrteam cu bățul jarul aprins, ca pentru a mă asigura că nu mai rămăsese nimic, nici măcar o literă rătăcită cine știe pe unde. Poate că este mai bine așa, mi-a spus ea cu înțelegere după ce i-am explicat ce făcusem. Nu sunt de acord că ai ars manuscrisul la care ai muncit atîția ani, dar este dreptul tău să îl distrugi, la fel cum l-ai scris. Sper doar să nu îți pară rău mai tîrziu. În momentul acela, ținînd în mînă ciotul fumegînd al bățului, i-am jurat că nu voi mai încerca să scriu literatură. Gestul meu poate părea exagerat și neadevărat în ochii unora dintre cititorii prezentei scrieri. Dar aici nu există literatură. Nu se ascunde în aceste cuvinte altceva decît un bătrîn care s-a exilat pe sine și care se întreabă dacă nu a făcut-o ca un gest de neputință, în urma frustrărilor și a recunoașterii că dreptul la nemurire nu li se cuvine multora. Doar acesta este unul dintre principalele scopuri pentru care cineva se apucă de scris literatură, de a-și asigura un loc în cartea  vieții, un simplu nume care în cele din urmă va fi șters oricum de trecerea  timpului. De ce este nevoie ca să îți dai seama că nu ești croit din materialul potrivit pentru acest privilegiu? Cum îți poți anihila încăpățînarea  și orgoliul? Cu puțin timp înainte de a lua decizia să îmi distrug manuscrisul, întîlnisem la  o adunare publică pe unul dintre cei mai importanți scriitori romîni. Intenționasem să mă apropii de el și să îi spun că la rîndul meu scriam și că i-aș fi fost îndatorat dacă ar fi binevoit să citească măcar cîteva pagini din romanul meu și să îmi spună o părere sinceră, chiar dacă ar fi însemnat să mă sfătuiască să nu mai scriu niciodată. Dar nu a fost nevoie să îmi vorbească. De fiecare dată cînd încercam să mă apropii de el, piele îi radia de o lumină orbitoare. O forță nevăzută mă ținea la distanță, ca niște gheare care mă trăgeau de păr înapoi. Am întins mîna o singură dată spre umărul acelui zeu dar am retras-o rapid mai înainte de a-l atinge. Buricele degetelor îmi ardeau ca înțepate de vîrfurilor unor ace înroșite în foc. Din spatele scriitorului, acolo unde îmi închipuisem că se formase o cocoașă de la prea mult timp petrecut într-o poziție aplecată la masa de scris, s-au întins aripi albe spre tavanul încăperii, care devenise transparent. Scriitorul a bătut o singură dată din aripi și s-a înălțat în văzduh, lăsînd în urma lui un vid apăsător și înecăcios…

În ultimii treizeci de ani, nu am mai scris nici un text literar, pînă cînd, din întîmplare, am găsit pe internet un site în a cărui descriere citisem: „Acesta este un portal cultural unde poți publica și promova propriile creații literare.”. Multă vreme nu am făcut decît să citesc ceea ce publicau ceilalți. Am descoperit cîțiva tineri foarte talentați, care m-au făcut să mă jenez încă o dată de mîndria cu care îmi priveam altădată manuscrisul. De ce, după o pauză atît de lungă, am reînceput totuși să scriu? Nu este oare vorba tot de orgoliu? Acest lac încearcă oare să se desprindă de ocean, să își găsească propria matcă și să își formeze propriul habitat? Ca o măsură de prevedere, scriu sub pseudonim. Încă nu i-am spus nimic soției, dar nu de ea încerc să mă ascund. Cred că am început să văd acest act al scrierii ca pe o trădare.

Daniel Ștefănescu