Haina de dar – capitolul VI

La întoarcere am văzut cu surprindere și bucurie cum mama stătea de vorbă cu fata din stația de autobuz. Diferența dintre ele era extrem de vizibilă. Mama, o pată albă mică și fragilă alături de fata înaltă, exotică și grațioasă ca o gazelă. De data asta purta un caftan alb cu marginile albastre iar în jurul gleznelor avea înfășurate șuvițe din piele maronie care se terminau sub tălpi în sandale ușoare. Gîtul lung și subțire era împodobit cu un colier greu din pietre aurii ce-i lumina fața ca un nimb. Brațele goale erau acoperite pînă aproape de coate cu brățări din sticlă de toate culorile și manșete împletite. Peste capul perfect rotund purta o plasă subțire pe care erau împletite unele lîngă altele perle și mărgele colorate ce formau o cruce adusă pînă pe frunte. Apariția ei era de necrezut!

Mama mă văzuse și-mi făcea semne să vin la ele. Fata din stație mă privea cu ochii mari iar  eu simțeam cum privirea ei îmi intra pe sub piele.

Mama încîntată de toate descoperirile pe care le făcuse mi-a povestit pe nerăsuflate cît de bine s-a înțeles cu „ doamnele „ din sat și cît de surprinsă este că Farai vorbește atît de bine limba noastră. Așa am aflat cum o chema și mi-am promis să nu mai stau năuc în fața ei ca în visul de azi noapte.

Am mers cîțiva pași împreună dar mama obosită ne-a propus să ne plimbăm numai noi doi, ea ne va aștepta undeva la umbră.

Rămași singuri mi-am pierdut cum era de așteptat vocea dar observasem că nici ei nu-i mergea mai bine. Am întrebat-o unde a învățat atît de bine limba noastră iar ea mi-a răspuns că la școală în oraș. Întrebarea era mai mult decît stupidă și mă blestemam singur.

Ea părea că visează uitîndu-se undeva departe și răsucind în neștire o crenguță. Pe neașteptate mi-a spus că Engai trebuie să arate ca mine. Cine este Engai am întrebat-o nedumerit? M-a lămurit că Engai este Dumnezeul lor.

-Dacă arată ca mine, este un mzungu? Precis că nu, a răspuns ea, dar are mai mult ca sigur părul ca mine, lung, moale ca mătasea și de culoarea aurului. Îmi plăcea idea, aveam speranța ca ea să mă placă din acest motiv.

Fără să-mi dau seama ajunsesem aproape la marginea satului. Aerul era fierbinte și ne învăluia ca o perdea transparentă. Cîmpia mirosea a ierburi încinse, ea mirosea a mirodenii dulci, fruntea mea ardea și eram puțin amețit.

Intrasem pe neașteptate într-o lume plină de mistere, într-o lume unde natura mînuia viața, natura era veriga care-i lega pe acești oameni de cer, de pămînt și de datinile transmise prin ea din tată-n fiu. Mă simțeam neînsemnat, civilizația ne tocise simțurile, capacitatea de a înțelege natura, de a o auzi și de a învăța cum să folosim darurile ei ne erau străine.

O dorință de a o vedea din nou pe Farai se înfiripa tot mai puternic în sufletul meu dar nu știam și nu îndrăzneam să stric farmecul acelei clipe. Într-un tîrziu am îndrăznit să încerc și i-am spus că aș dori să cunosc mai multe despre tribul ei, despre obiceiurile și viața lor care mi se păreau foarte interesante. Dar pentru asta va trebui să ne mai înîlnim cel puțin încă o dată. Ea mă privea cu ochii mari iar în jurul buzelor perfect conturate se zbătea un zîmbet. Fruntea îmi ardea mai tare decît oricînd, vedeam numai fața și buzele ei, uitasem unde sunt și ce era în jurul meu. Avea asupra mea o atracție pe care nu o puteam înțelege și nici nu încercam, așa trebuia să fie îmi suna în urechi vocea Corei. 

Am trecut ușor cu degetul peste brățările ei colorate iar ea mi-a acoperit mîna cu palma ei fierbinte. În clipa aceea nu știu cum și în ce fel s-a produs o legătură între noi, unde nevăzute dar care vibrau în aer se întindeau de la ea spre mine.

Nu știu, mi-a spus a spus nehotărîtă, aș vrea să ne mai vedem dar cred că nu va fi bine văzută apariția noastră. Aici sunt alte reguli decît tu cunoști.

Regulile pe care nu le cunoșteam nu mă interesau, pe mine mă interesa ea și am reușit să luăm o hotărîre. Ne vom mai întîlni o dată cînd nimeni nu va trebui să ne aștepte și vom vedea dacă starea care ne făcea să înțepenim cînd ne vedem va fi aceeași. Acum eram amîndoi înr-un fel liberi, nu ne mai simțeam de parcă ne aflam sub curent electric, gîndul că ne vom mai vedea ne ușurase atitudinea și ne purtam normal.  

Ne-am întors încet trăgînd de timp cît mai mult posibil. Farai a propus să o vizităm pe mama ei care nu a putut ieși din colibă fiind bolnavă cu picioarele. Ăsta era și motivul de ce ieri ea stătea în stația de autobuz. Se dusese în satul vecin să aducă vraciul. La gîndul că astfel vom mai fi puțin timp împreună am acceptat fără să stau pe gînduri.

Farai m-a luat de mînă și m-a dus la coliba mamei ei. Intrarea era atît de joasă încît a trebuit să ne aplecăm ca să putem intra. De la lumina de afară mi s-a părut întuneric înăuntru. În mijloc se afla o vatră în care cîțiva tăciuni mocneau răspîndind un fum înecăcios iar ochii începuseră să-mi lăcrimeze. După ce m-am obișnuit cu întunericul am observat pe jos o grămăjoară iar cînd m-am uitat mai bine am văzut că era o persoană făcută ghem. Într-adevăr pe jos stătea o bătrînică înfășurată într-un caftan albastru care se legăna după o muzică numai de ea auzită. Mai tîrziu am aflat că ea se legăna încercînd să uite durerile de picioare. Farai s-a aplecat spre ea spunîndu-i cu respect și în același timp cu duioșie cîteva vorbe. Bătrîna i-a răspuns cu o voce slabă și răgușită întinzînd o mînă uscată spre mine. Farai i-a mai  șoptit ceva încet iar bătrîna zîmbind mi-a făcut  semn cu mîna să mă apropii. Mă uitam nedumerit  la Farai neștiind ce să fac iar ea mi-a spus să mă aplec spre mama ei. M-am lăsat în genunchi putînd astfel cît de cît să ajung la aceiași înălțime cu ea. 

Bătrînica a scuipat în palmă și înmuindu-și un deget s-a aplecat spre mine frecîndu-mi degetul ud pe frunte. Eu luasem – ca de obicei în ultimul timp – poziția celui căzut din lună incapabil fiind să înțeleg ce se întîmplă. Farai mi-a zîmbit spunîndu-mi că mama ei m-a acceptat și mi-a dat binecuvîntarea ei. Acesta este un ritual care aduce noroc a mai adăugat. Nu știam exact ce puteam înțelege din asta dar ceva îmi spunea că nu poate să fie decît bine. Bătrîna s-a răsucit din nou în caftanul larg și închizînd ochii ne-a dat de înțeles că putem pleca. Mă uitam în jurul meu să văd vreun pat sau ceva asemănător dar curînd mi-am dat seama că de fapt ea dormea pe lutul bătătorit lîngă vatra aproape stinsă. Nu era de mirare boala ei, la o vîrstă atît de înaintată urmările dormitului pe jos sunt ca și programate îmi spuneam surprins. După ce am  făcut cîteva plecăciuni stîngace am ieșit afară  la lumină.  

Ne-am întors la mama care era din nou foarte ocupată în mijlocul a vreo 12 femei. Observam amuzat cum într-adevăr ea nu avea nici un fel de probleme să comunice. Gesticula fluturînd mîinile fără pauză și făcea grimase din care chiar puteai descifra ce vroia să spună. Am urmărit-o amuzat văzînd cît de bine se simțea printre acești oameni.

După un timp care eu speram să nu se mai termine ne-am  luat rămas bun și mama s-a despărțit cu greu de femeile cu care se împrietenise. Nici mie nu-mi mergea mai bine.

În drum spre mașină mi-a arătat cîteva brățări colorate care-i atîrnau la mînă și era foarte necăjită că nu se pregătise cu ceva cadouri. Își golise geanta dăruindu-le sticluța ei de parfum, o cutiuță cu cremă și un ruj ( rujul îl vor întrebuința să se picteze pe mîini și pe față mi-a spus încîntată ) dar erau prea multe femei și la toate le trebuie cremă de mîini spunea cu convingere în glas. Și-ar fi lăsat și pantofii acolo dar îi era frică de pietrele ascuțite care se aflau pe jos. Eu o ascultam amuzat dar gîndurile mele zburau departe. Mă aflam încă în coliba afumată privind fața fericită a acelei fete care-mi furase inima. Filip stătea bățos deși simțeam că și el a rămas impresionat de acei oameni atît de prietenoși.

În drum spre hotel eram obosiți și plini de impresiile care pe mine personal mă copleșiseră. În mașină era liniște, toți eram adînciți în gînduri. Mama socotea încet pe degete cîte perechi de mănuși din bumbac și cîte cutii de Nivea va trebui să cumpere pentru“ doamnele” din sat iar eu repetam în gînd numele Farai…Farai, suna ca o briză prin cîmpia nesfîrșită, ca un foșnet de frunze suflate de duhul naturii care ne spunea bun venit.  

Sărmanele! (mă trezise din vis glasul mamei mele)  să nu-și mai zgîrîie mîinile la cules de vreascuri – spunea dînd din cap cu compătimire –

Părerea lui Filip era alta și i-a spus țeapăn ca de obicei;

-Sînt convins că femeile nu vor ști ce să  facă cu mănușile, ele sînt obișnuite să trăiască așa, probabil că mai rău le-ar încurca…mai bine le-ați dărui cîțiva saci cu mălai sau cu zahăr, cred că asta este mult mai important pentru ei. În sinea mea știam că are dreptate dar nu aveam inima să tai entusiasmul Corei.    Mama țuguind  buzele ca un copil jignit și încăpățînat a fost de acord scriind imediat pe lista ei.  

-20 de perechi de mănuși  

-20 de cutii cu Nivea  

-10 saci cu mălai  

-10 saci cu zahări

o lădiță cu ciocolată.

Se uita apoi foarte interesată pe șosea iar eu m-am trezit cu un ghiont în coaste. Am mai spus că mama este inegalabil de nostimă!

În ciuda faptului că Filip era companionul lui Paul, aveam impresia că mama nu-l simpatiza iar el la rîndul lui era foarte rezervat față de ea.  Ne-am despărțit în grabă la hotel iar după ce am stat cu mama la masă pe veranda decorată cu lampioane, ea s-a retras obosită.

Eu am mai rămas, nu puteam să dorm, aerul era atît de plăcut spre seară, visam și căutam motive să ne mai ducem iar în satul massailor. Mi-am scos caietul încercînd să-mi pun impresiile pe hîrtie.

Auzisem pași care se apropiau de verandă. O umbră apăruse în lumina slabă a felinarelor. Filip cu mîinile în buzunarele pantalonilor s-a apropiat vădit încurcat. I-am spus să ia loc întrebîndu-l dacă nici el poate dormi.  S-a  uitat o vreme la mine și deodată mi-a  spus în față fără ocolișuri. 

-Eu știu unde este Domnul Clemens, nu era în puterea mea să vă dau această informație înainte de vreme. Am vorbit cu Paul la telefon și mi-a spus să vă aduc doar dumneavoastră la cunoștință. Domnul Clemens se află în Mombasa unde trebuia să plecăm de la bun început.

De ce nu eram surprins de noutățile auzite? Acum îmi explicam purtarea lui distanțată față de mama. Nici o clipă nu mă îndoisem, la fel ca mama simțeam, știam că tata este undeva în țara asta în care ne-a chemat el sau soarta.  Căutam agitat un pretext să scap cît mai repede de el arzînd de nerăbdare să-mi pun planul în aplicare care-mi venise dintr-o dată în minte. Vroiam să mă duc imediat la Farai, pînă a doua zi nu mai puteam să aștept, cine știe, poate vom pleca foarte devreme și nu aș mai fi avut cum să-i dau de veste. Trebuia să o văd, nu știam cît timp vom lipsi și vroiam să fiu sigur că mă va aștepta pentru întîlnirea promisă.

I-am  spus lui Filip că voi vorbi cu mama fără să-i spun exact ce este cu tata. Vroiam să văd întîi cum va reacționa la o eventuală aluzie. Îmi era teamă să nu se agite prea tare dacă ar afla adevărul dinainte. Îi voi spune doar că vom pleca ceva mai repede spre Mombasa deoarece drumul va fi  foarte lung. Încă nu bănuiam cîtă dreptate voi avea! Simulînd oboseala, i-am spus noapte bună de abia așteptînd să dispară.

Norocul meu era că Machungwa lăsase Jeepul la hotel, știam că niciodată nu ia cheile cu el. Am sărit în Jeep pornind cu viteză spre rezervație hotărît să-mi petrec noaptea pe cîmp dacă va fi nevoie, dar trebuia să o văd pe Farai.

Deja se înfiripase o legătură nevăzută  între noi, ea simțise că vin și aștepta la marginea drumului. O vreme, prea emoționați ca să spunem ceva mergeam tăcuți. Conduceam pe un drum îngust, în dreapta și în stînga noastră tufișuri negre își întindeau brațele uscate spre noi iar crengile arătau ca niște degete strîmbe înrămate cu focul cerului. Liniștea ce ne înconjura avea ceva magic, era o liniște moale ca o pernă umplută cu puf. Praful se așternuse pe buzele noastre lăsînd un gust de metal încins, pielea se simțea catifelată și fierbinte iar șoaptele se topeau în căușul mîinilor ce descopereau timide trupurile noastre. În umbra serii capul ei care se profila pe cerul înflăcărat era învăluit de o coroană neagră- portocalie. Cum stătea așa nemișcată uitîndu-se pierdută în ochii mei arăta ca o statuie din bronz făurită dintr-o bucată de soare. Natura își oprise respirația și se strecura cu pași moi peste capetele noastre atentă să nu ne deranjeze…

La întoarcere cămașa mi-era udă de lacrimile ei. Ne-am promis să nu ne despărțim niciodată. Mama ei avea de gînd să o mărite cu un massai bogat dar spre norocul nostru nu se găsise pînă atunci nici unul care să îndeplinească condițiile cerute de ea. Vroia  40 de vite și tot atîtea capre și oi dar nimeni nu era așa de bogat, iar Farai spre norocul nostru trebuia să aștepte.

Nu aveam nici cea mai mică idee ce valoare aveau atîtea vite, eram însă foarte fericit aflînd că nimeni nu putea îndeplini aceste condiții. Ne-am  despărțit cu greu spre ziuă iar ea mi-a promis încă o dată că mă va aștepta o viață dacă va fi nevoie.

Deja simțeam din nou dorința să o strîng în brațe, îmi era dor de ea, de corpul ei subțire și grațios, de șoaptele și mîinile ei delicate. Eram convins că soarta a trimis-o, de ce altfel ne-am simțit imediat atît de puternic atrași unul de altul?

Mă opresc  pentru o clipă din lectură și caut în ladă printre hîrtiile zdrențuite. Caut ceva, o fotografie, ceva care să-mi arate personajele. Sunt curioasă și neliniștită. Într-un ziar îngălbenit găsesc două fotografii alb și negru.  Arătau a fi foarte vechi.  Într-una din poze văd o fată blondă mică și gingașă care avea privirea ridicată spre un tînăr chipeș cu părul negru și ondulat. El o ținea ușor de talie iar privirea lui era pur și simplu pierdută în ochii ei. În spatele lor se întindea în toată măreția un copac plin de flori, cred că era un cireș. În a doua poză aceleași persoane de data asta la malul unui lac pe iarbă iar după îmbrăcămintea lor cred că poza avea cel puțin 40 de ani vechime, precis nu știu. Nu mai găsesc nimc altceva și sunt foarte dezamăgită, credeam că voi găsi fotografii mai noi sau cu mai multe personaje, de pildă unde este Andrei, cum arăta el, de ce numele Farai mă neliniștește la fel acel Filip care după nume îmi era vag cunoscut?

Mai iau o gură din ceaiul care nu-mi mai făcea nici o plăcere și înfășurîndu-mă mai bine în pătura moale citesc mai departe.

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.