Prima parte a editorialului o puteți citi AICI.
Pe tot parcursul acestui articol, “ei” nu va fi o referire la autorii faimoşi, răsfăţaţii care nu au probleme de publicare. Chiar aşa, v-aţi gîndit vreodată că Mircea Cărtărescu s-ar vinde indiferent de numele editurii înscrise pe cotorul cărţii? Se poate spune că nu Humanitas îl vinde pe Cărtărescu, ci Cărtărescu face vînzări editurii Humanitas. Bineînţeles, este motivul pentru care Mircea Cărtărescu nu primeşte 8% din preţul unui exemplar, ci mult, mult mai mult. Merită!
Mulţumită lui Mircea Cărtărescu şi a celor ca ei, editurile fac bani.
În consecinţă, editorii sînt înnebuniţi să găsească un nou (şi cît mai mulţi) „Mircea Cărtărescu”. Ştiţi toate poveştile alea care circulă, cu Stephen King care mai avea puţin şi renunţa la scris… îşi aruncase manuscrisul debutului „Carrie” la gunoi, apoi soţia îl culege de acolo şi… etc, etc, acum e milionar? Poate aţi auzit-o şi pe aia cu J. K. Rowling care se află în şomaj, pe culmile disperării, cînd începe să scrie la Harry Potter. Sînt o groază de poveşti de genul asta. V-aţi gîndit vreodată cine circulă aceste poveşti, cine se află în spatele lor? Dacă răspundeţi că scriitorul, vă înşelaţi. Sînt editurile!
Editurile care vor un nou Stephen King şi o nouă J. K. Rowling. Publicarea trebuie prezentată în stil american dream. La urma urmei, exact asta şi este. (Cu altă ocazie poate o să vă povestesc la ce am renunţat eu, ofertă clară, palpabilă. Dar eram mult prea captivat la vremea aceea de „vis”).
Dacă nu găsesc unul de calibrul lui King sau Cărtărescu (îmi cer scuze că îi pun laolaltă, ştiu că n-au nimic de-a face unul cu altul) atunci, obligatoriu, noul mare scriitor trebuie inventat.
Să nu credeţi că este uşor să fabrici un autor “de prim rang”. Cerinţa nu-i numai să scrie bine. Sînt destui oameni capabili să scrie un roman bun în ţara asta. O să rîdeţi, dar un scriitor/scriitoare bună trebuie să fie prezentabilă, să aibă dicţie bună, să fie carismatică, bună oratoare, să aibă un “reach” social cît mai mare (adică oameni care se fac “auziţi”: profesori, foşti politicieni, persoane publice din radio-televiziune, etc) şi ar mai fi de preferat în ziua de azi să ştie perfect o limbă străină.
Pentru că imaginea, prezenţa, prestanţa autorului ajută la formarea imaginii cărţii. Şi a vînzărilor.
Industriile muzicii, a filmului şi a presei au cunoscut mari transformări în ultimii zece ani. A venit rîndul cărţii să treacă printr-o transformare majoră. Dar, la fel ca şi în cazul celor trei enumerate mai sus, era digitală aduce cu ea uşurinţa de a pirata sau de a obţine conţinutul pe gratis – oricum vreţi să o numiţi. (Pe cinstite, cine nu a citit, de exemplu, Levantul piratat? Eu l-am găsit mai demult “scăpat” pe scribd.com, iar acum două zile am văzut filmul Aferim! tot aşa, “scăpase” pe youtube).
În ţările super-dezvoltate, pirateria reprezintă un procent mic din “tranzacţia” totală. Nu la fel stau lucrurile în ţări precum Rusia sau România. Procentajul celor care cumpără on-line (din totalul cumpărătorilor) este mai mic şi, în general, cei care o fac sînt mai tineri de patruzeci de ani, dar, pe de altă parte, pirateria printre cei tineri este aproape o modă… Iată motivele pentru care la noi s-a luat startul mai tîrziu în ce priveşte cartea digitală.
De ce este foarte important ca o editură să aibă librărie digitală? Despre profit net mai bun pe exemplar electronic versus carte tradiţională am vorbit aici, aşa că nu mă repet. Dar mai este ceva. Şi acel ceva este motorul din spatele vînzărilor mari… este ceea ce împinge un roman „în direcţia” best-seller: ştirea-şoc.
Consumatorul este influenţabil. Sîntem nişte animale curioase. Cumpărăm ceva nu deoarece ne place, ci pentru că sîntem curioşi să aflăm care este motivul pentru care acel „ceva” a plăcut altor oameni. Cu cît a plăcut mai multora, cu atît sîntem mai curioşi să aflăm de ce.
Cînd o editură americană raportează „cutare roman s-a vîndut în atîtea mii de exemplare în prima săptămînă”, în cifra respectivă sînt incluse exemplarele e-book. De ce credeţi că pe orice site de prezentare a filmelor, ne sînt afişate de obicei în dreapta, sus, cît mai vizibil, lista „box office”? Este posibil să vrei să vezi Marţianul tocmai pentru că este în fruntea listelor la încasări, deci pentru că a fost văzut de un număr record de persoane.
În momentul acesta, în România, vînzările e-book sînt destul de mici. Cînd vorbim despre o carte… (că a fost vîndută în atîtea exemplare), de cele mai multe ori este vorba numai despre exemplare tipărite. Şi numerele sînt, în general, foarte mici. Dacă nu pot influenţa consumatorul în felul ăsta, ce alte pîrghii le rămîn?
Una dintre cele mai bune metode, este cea pe care o ştim cu toţii: cea prezentată de fraţii Grimm în povestea “Hainele Împăratului”. Altfel spus presiunea maselor. Tu ştii că Biblia Secretă este o aberaţie (o spun deoarece mi se pare cel mai recent și la îndemână exemplu), la urma urmei Codul lui Da Vinci este o carte jenant de proastă. Iar asta, este şi mai slabă. Păi prologul, disponibil ca mostră pe net, miroase de la o poştă a Rocambole (carte mai veche de o sută de ani) iar capitolul unu precum şi trei numără… exact două pagini! Dar cum să ai curajul să spui că împăratul e în fundu’ gol cînd RAO spune că e îmbrăcat în nişte ţesături fine pe care tu (om din popor) nu le vezi!?
Deci, foamea e mare şi editura Rao a pregătit un foc de artificii special pentru acest roman scris “cu ambiţia dementă (…) să fie primul roman scris în România care să ajungă bestseller în New York Times.” (citatul îi aparţine autorului).
Partea distractivă este că – nepotrivirea naibii! –, la două săptămîni după ce RAO şi Igor Bergler decartaseră bani serioşi să aducă ştirea prin toate ziarele şi televiziunile (aşa numita “publicitate mascată”, dar ei tot trebuie să plătească, pentru că tot publicitate e, dar din aia care omul de rînd presupune că e ştire ☺) un alt român, zis şi „fostul şef al masonilor din România” anunţă semnarea unui contract editorial în peste douăzeci de ţări. Romanul – a cărui primă versiune a fost scrisă în doar trei luni! apoi tradus „de un amic” va fi disponibil tocmai în 2017! Culmea e că tot la editura RAO. Dar despre romanul lui Eugen Chirovici, Cartea Oglinzilor, nu voi spune nimic de rău, pentru că am o presimţire că va fi un roman comercial bine scris. Ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să citiţi ştirea printre rînduri. Ce spuneam înainte, vă amintiţi? Cum se pot influenţa vînzările?
Cu o poveste bună despre scriitor.
Cu nişte cifre (mai mult sau mai puţin fabricate) ce pot genera pînă la urmă nişte cifre reale foarte mari.
Nu mai ascund că mi-a trecut prin cap şi gîndul că tehnica asta a fost musai inventată de o agenţie de publicitate din România. Gîndiţi-vă puţin. În ce ţară vine naşul mare la mire (la o nuntă) şi-i spune: “finule, nu am decît 40 de milioane la strigare.. dar vrei să ai nunta cea mai mare… aşa că lasă-mă să strig 100 de milioane.. o să arunc banii ăştia pe masă.. toţi vor da mai mult decît plănuiseră iniţial… iar tu îmi dai înapoi 60 de milioane după nuntă!” ;)
P.S. Am promis să vă dau şi nişte sfaturi, dar m-am luat cu vorba.
Sfaturi: Pregăteşte o poveste bună, eventual falsă, cu care să însoţeşti romanul. Convinge cît mai multe persoane să spună despre romanul tău că este excepţional înainte să-l fi citit. Nu uita trailer-ul şi pagina web a cărţii. În plus, dacă ai bani de aruncat, consideră „tehnicile speciale” despre care nu am vorbit dar care s-au subînţeles. Editura va fi fericită să facă o campanie publicitară pe banii tăi.
Vorbeşte despre „viitorul tău roman” înainte ca el să apară! Bate toba cît mai mult, trebuie să dai impresia unui eveniment mult aşteptat. Este anunţul ăla folosit în industria imobiliară pe care scrie „coming soon„. Pentru că o casă care stă trei luni fără să se vîndă, o să se vîndă mai greu…
Într-un cuvînt, fă tot ce n-am făcut eu :)
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Pentru unul ca mine, care nu este la curent cu ceea ce se intampla in lumea literara din Romania, toate acestea mi se par incredibile. Am citit si prima parte. Unde gasim acele edituri care au curajul sa investeasca pur si simplu in talentul scriitorului si nu in potentialul acestuia de a genera vanzari? Or fi pe cale de disparitie? Hai ca mi-ai stricat ziua. Glumesc – sunt inca departe de ceea ce s-ar putea numi ”talent” :D Doar daca nu ne gandim la talentul de-a goli o halba de bere stand in cap :D
Foarte bine spus, adevărat și totodată descurajant. Eu am învățat în România ce greu este să fii propriul tău impresar. Când te ocupi de asta, ieși din starea propice scrisului și îmbraci haina comerciantului, a agentului de vânzări, pe urmă trebuie să o lași la ușa imaginarului, a inspirației, într-un cuvânt a celeilalte lumi în care teoretic ar trebui să trăiești mereu ca să îți îndeplinești menirea, sau mă rog, visul. Nu ajunge că arzi consumându-te cu pasiune atunci când scrii și chiar îți place asta. Trebuie să consumi și o mare parte din timp cu PR, cultivarea relațiilor, bătutul pe la uși, discuțiile cu tipi uneori atât de aroganți și de suficienți că îți vine să îți iei câmpii. Bine, ți-ai propus și ai conștientizat de mult faptul că nu se poate trăi din scris, dar trebuie să mai și accepți că trebuie să înveți și să știi să te vinzi ca orice marfă. Pentru scris te consumi cu plăcere, ca propriul tău agent de vânzări e mult mai greu și rămâne de văzut câtă energie îți mai rămâne după aceea, dar dacă ești atins de microb, nu vei abandona niciodată.
Daniela: La momentul cind am terminat de scris romanul, eu nu stiam nimic despre faza urmatoare. Bineinteles, imi imaginam ca 90% a fost facut si ar mai ramine 10%. In realitate, raportul este probabil invers. Cartea este din pacate un produs si ca orice produs i se aplica observatia lui Ford „pt fiecare cent cheltuit pe produs, investeste 99 pentru reclama.”
Totusi, cartea aduce profituri nu tie, ci editurii. E cumva irational… impotriva principiilor economiei sa.. in fine, intelegi tu.
Anul asta, 2015, de cind am pornit site-ul, am invatat foarte mult. Ce e in spatele „literaturii”. Si cu toate ca acum sint cred mult mai pregatit sa intru in cea de-a doua costumatie – cum spui tu -, simt ca am pierdut din inocenta aia de inceput (si ce energie aveam!) care ma facea sa scriu ca un nebun. Sint de acord si ca e un drog. E aproape imposibil sa renunti. Am incercat.
Damian: „Doar daca nu ne gandim la talentul de-a goli o halba de bere stand in cap” Promit sa vin la anul in Romania, si toti care veti fi prin „zona”, si care veti avea chef sa ciocnim o bere stind normal la mese, veti fi invitatii mei :)
N-ai să crezi, însă eu am cumpărat Levantul și îl citesc în versiunea tipărită.
PS: plot twist: asta pentru că versiunea scăpată pe net nu era paginată cum trebuie!
Interesant articol, Cornel aici tu aduci vorba si despre PR in editarea unei carti. Mai trebuie spus ca daca vrei sa publici in Romania trebuie sa te socializezi pe la majoritatea agapelor literare, eventual sa cunosti cativa critici literari. Am auzit pe undeva ca este foarte util ca un critic sa impinga volumul mai departe, unei edituri:)
Oricum, eu am trecut si trec prin asta pentru ca incerc de mai bine de 1 an sa public un volum de proza scurta care contine texte publicate si aici, si prin diferite reviste literare si mi-a fost dat sa vad cum se face treaba la noi.
O editura destul de cunoscuta, dupa cca 5 luni, mi-a spus – gata- scoatem cartea. Cand am azuti asta am scos si eu sampania de bucurie, asa ca sa fie totul facut ca la carte. Urma sa aranjam detaliile tehnice, corectiile si sugestiile, si am asteptat…alte 2-3 luni.
In fine, cu doar cateva zile inaintea unui festival al cartii, am primit mesaj de la editura: scoatem cartea in 4 zile. Ohhh, woow, am zis, in 4 zile!? Sigur, dati un „bun de tipar” si o lansam la festival. Dar corectiile? Sugestiile? Pai sunt facute. Aha… A, si ar mai fi o amanunt: sa platiti X lei pe copie! :))
OK, am zis, asta-i chiar magarie. Pe site-ul vostru scrieti clar ca „nu acceptati bani de la autori”, ca nu sunteti „samasari de celuloza” si acum ma puneti sa platesc fiecare exemplare scos la voi, dupa aproape 9 luni de asteptare?! Evident, puteam sa scot banii si sa-mi finantez 500 exemplare dar, pe langa faptul ca mi se pare aiurea sa astepti atata timp, nici nu eram sigur ca ar scoate toate exemplarele. Pe scurt, mi-am piedut increderea in ei.
Cer scuze ca am intervenit cu o chestie atat de personala. Totusi, lucrurile nu au mai evoluat, manuscrisul zace undeva in calculatori, exista si o versiune printata pe undeva pe aici prin raft dar recunosc ca nici nu mai am chef de ea. Trebuie sa adaug ca manuscrisul mai fusese pe la 7-8 edituri si toate mi-au raspuns : sigur, il scoatem dar platiti Y lei pe copie. Asa, ca pe o agenda sau calendar.
Nu stiu cum de mi-a scapat tocmai comentariul acesta al tau foarte intersant, Sorin. (Se subintelege ca nu ai de ce sa-ti ceri scuze, povestile personale si relatiile directe cu editurile intra la categoria „foarte interesant”). Ai citit proza scurta a Alexandrei Niculescu, postata mai demult in Recomandate? Pun pariu pe oricit ca e inspirata din fapte reale. Si cit de mult mi-a placut!
M-am gindit si eu la varianta asta. Venit serios am. Romanul cred ca e bun (al doilea). As putea sa pun pe tava niste bani multi si sa-l public la o editura buna. Si pe urma despre ce as mai scrie? Odata ce as intra in hora si m-as minji cu noroi (tot spaga se numeste), ce obraz as mai avea sa scriu ce scriu? Cum m-as putea privi eu pe mine in oglinda, sa fac pe suparatul si sa va dau voua lectii (fa asa si pe dincolo) cind eu am folosit „scurtatura”? Asa ca daca vreodata ajung la asta.. tot „case study” o sa fie, fii sigur ca vei afla :) (Sper ca nu citeste prea multa lume :) )
Cornel, dar ai incercat sa trimiti romanul? Ce raspunsuri ai primit?
Asa cum am scris, eu am incercat la cateva edituri, multe raspunsuri au venit dupa cca 2-3 zile, deci nu aveau cum sa-si faca o parere despre un manuscris care are 140 pagini. Inseamna ca ei sunt pregatiti si orice manuscris in aceasta forma este pentru ei „o comanda”, asa cum multi comanda agende.
Nu am citit textul mentionat dar il caut, m-ai facut curios.
Sunt edituri care cer enorm (acoperi inclusiv libraria unde nu se va afla niciodata). Asta spune totul si ajungi la concluzia ca multi editori sunt pur si simplu niste bisnitari. Stiu ca autorii romani nu se cumpara dar exista surse de finantare (inclusiv fonduri europene) care ar putea acoperi deficitul de cititori, dar asta presupune si vointa din partea oamenilor care se ocupa de asa ceva. Mai este si o alta problema: sunt enorm de multi autori care sunt bucurosi sa dea 2-3000 euro sa-si vada cartea intr-o librarie si la o lansare. Asa s-o fi creat un obicei. Naiba mai stie:)
@ Sorin
L-am terminat de scris in 2013, corecturi inceputul lui 2014 apoi imediat am incercat la Humanitas, ca deh, mai aveam unul acolo, aveam un email de contact, etc. Am completat „Propunerea de publicare”, o prezentare pe scurt si am trimis 30 de pagini „reprezentative”. Dupa vreo doua luni mi-au cerut tot romanul. Dupa vreo inca patru luni am primit un raspuns gen (il sumarizez): romanul e bun, a fost citit cu atentie dar nu se incadreaza momentan in planurile noastre editoriale. Apoi inca niste multe luni si acelasi raspuns de la Cartea Romaneasca. Dupa care nu l-am mai trimis nicaieri o lunga perioada, cred ca un an. De curind l-am trimis la Concursul asta de romane ed. Univers dar nu am cistigat. Nu cred ca a fost un juriu. Fiind prea multe romane, fiecare editor a citit o parte. Daca nimereai in gramada din care citea „factorul” de decizie” cred ca aveai mai multe sanse. In fine, un raspuns totusi pozitiv, doamna care a citit a spus ca l-a remarcat, a fost printre cele care care i-au placut. Acum as putea sa il pun pe Streamland, noua lor platforma digitala. Sau sa il pastrez. La urma urmei nu tot ce e scris trebuie musai publicat.
Cunosc personal o poetă care împuşcă premii pe bandă rulantă la concursurile de creaţie, dar nu publică în volum nici în ruptul capului. O fi ştiind ea ceva.