De două săptămîni mă gîndesc cum să scriu articolul de faţă şi de-abia acum realizez că cel mai indicat ar fi să îl separ în două părţi. Iar asta, deoarece nu vreau să vă pierd pe parcurs.
Tot ce aş dori să spun s-ar întinde pe aproximativ trei pagini dar se pare că o consecinţă a facebookărizării este pierderea treptată a concentrării cititorului nostru obişnuit. Cele mai citite articole sînt, cică, cele de o pagină. Eu voi risca două dar, pe de altă parte, cine vrea să-i atragă pe “cititorii de o pagină” pe LiterNautica!? ☺
Îmi propun să abordez, ca temă de discuţie, dificultatea de a fi publicat. Merită să lupţi, şi dacă da, ce se poate face? Apoi, ca la arte marţiale, la final voi prezenta cîteva “tehnici secrete de publicare”.
În primul rînd, permite-mi să te întreb, nu ai nici o tangenţă cu lumea literară? Mama nu a lucrat la vreo editură? Tatăl nu a fost scriitor? Cel puţin tu: nu predai limba română nici la liceu, nici la facultate? Nu lucrezi la un jurnal cunoscut sau în vreo televiziune? Eşti un lup singuratic, scrii în solitudine (probabil noaptea, că în rest eşti la serviciu) şi nu aparţii de nici un cerc literar pe unde apar ceva nume mari (de preferat) ale micii noastre lumi literare?
De la bun început.. nemaifiind necesar să citeşti restul de patru pagini, îţi pot spune că, dacă ai răspuns negativ la toate întrebările, şansele tale de a publica o carte la o editură cunoscută sînt infime. Tind la zero. Dar poate că eşti curios să afli de ce.
Ai auzit de ultimul concurs de manuscrise organizat de editura Univers, încheiat pe 15 octombrie? S-au primit acolo 350 de manuscrise. Au fost aproximativ o sută pe loc, fapt ce conduce spre un prim punct.
- Adevărul este crud: statisticile nu sînt în favoarea ta. În România sînt nu mii, ci zeci de mii de scriitori aspiranţi. Două mii patru sute “cu acte” există numai în USR dar, bineînţeles, nu au publicat toţi la Polirom sau Cartea Românească. Dar undeva au publicat, iar editurile preferă să aibă de a face cu un scriitor deja lansat iar aceasta deoarece ia timp să promoveze numele unui necunoscut. De cele mai multe ori, cititorii sînt atraşi de numele autorului, de titlu şi de copertă – aceasta este realitatea.
Revenind la scriitorii aspiranţi, toţi luptă din răsputeri să-şi vadă “munca” publicată. Să nu crezi că poţi avea acea şansă de unu la sută dacă nu ţi-ai citit manuscrisul de cel puţin treizeci de ori, dacă nu l-ai pigulit la fiecare virgulă, dacă nu ai răsucit frazele şi întors cuvintele pînă ce practic ai ajuns să îţi ştii romanul pe dinafară! Dar de foarte multe ori problema nu se găseşte în paginile romanului. Problema eşti chiar tu. Roman debut poate însemna că nu eşti pe deplin format – este un adjectiv care stă atîrnat de acel prim manuscris aşa cum stă agăţată bulina galbenă cu semnul exclamării pe maşina şoferului începător. În fine, tot la acest punct mai rămîne de spus ceva. După ce că eşti la început, nu-ţi place să fii criticat, să analizezi sfaturile care ţi se dau şi mai ales să schimbi ceva din proiectul tău drag. Ei bine, în cazul ăsta obişnuieşte-te cu ideea că va rămîne numai al tău sau că, în cel mai bun caz, va fi publicat de editura Vremuri Grele din Ciorogîrla.
- Mărturisesc, la punctul acesta mă regăsesc şi eu!
Ai terminat de scris romanul de 300 de pagini. E chiar bun şi eşti mulţumit. Mai rămîne să scrii o biată “propunere de publicare” în care să condensezi cele 300 de pagini în 200 de cuvinte. Dar ce cuvinte! Textul acesta este mai important decît tot romanul tău, pentru că dacă nu-l compui cum trebuie, s-ar putea ca editorul să nu-şi piardă timpul deschizînd manuscrisul. Deci fă bine şi dă-ţi interesul, dă ce-ai mai bun din tine în alea 20 de cuvinte şi obligă-l pe omul ăla care citeşte să treacă la nivelul următor (adică la carte).
- Romanul este excelent dar personalitatea ta e groaznică. Îl înjuri pe Manolescu, eşti convins că Mircea Cărtărescu plagiază, iar Cornel Bălan (a.k.a C. G. Bălan) e un idiot care ar trebui să publice în paştele mă-sii în Canada, acolo unde locuieşte. Te enervează faptul că Iohannis a scos şi el o carte (în special că s-a vîndut bine) precum şi faptul că nu ştiu care “boşorog” (tu o spui, nu eu) a tipărit al douăzecilea lui roman la nouăzeci de ani. Prietene, may the dark force be with you, dar… lumea scrisului e mică… toate bîrfele sau injuriile nejustificate se aud sau se simt. Nimeni nu vrea să se încurce cu un nesuferit.
- În fine, mai e posibil ca romanul tău, deşi impecabil scris, să trateze un subiect sau un gen care nu se caută. Ţi-ai ales să scrii un roman despre nişte copii abandonaţi de părinţi (plecaţi la muncă în Europa), lăsaţi să se descurce singuri, în vreun sătuc uitat din România, după ce doi scriitori au tratat deja asta (Dan Lungu – “Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu” şi Liliana Corobca – “Kinderland” ). Ghinion!!
Dar, recunosc, mai există şi posibilitatea ca nici unul dintre scenariile enumerate mai sus să nu fie aplicabil. Ai scris o carte minunată şi eşti o persoană de nota zece. Nu uita atunci că jamaicanul Marlon James, cîştigătorul prestigiosului Booker prize pe anul în curs, a primit 78 de scrisori de refuz din partea editorilor înainte de a reuşi. Şi ce reuşită!
Bun. Partea doua va fi sper mai interesantă. Veţi afla că editorii vînd uneori povestea din spatele cărţii. Vom vorbi şi despre noul best-seller românesc (ştiţi care?) şi ce “făcătură publicitară” se ascunde în spate. Pentru că lucrurile nu sînt întotdeauna ceea ce par iar cititorul, ca orice alt consumator poate fi manipulat.
Staţi pe aproape!
Continuarea aici
P.S. N-am contract, aşa că scriu cînd am chef .
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Then the dark force truly is with me. După o chermeză literară de anul trecut, ştiu sigur că mi-am făcut mai mulţi duşmani decât prieteni.
Corect și util tot ce ai scris. Sunt lucruri pe care ar trebui să le știe toți tinerii care încearcă să publice, i-ar scuti de multe frustrări și speranțe deșarte. Am și eu două precizări:
1. Concursurile pentru autorii aflați la debut sunt o șansă unică, ce nu trebuie ratată. Au început să apară destul de multe și, în general, concursul e corect. Mi se pare o șansă bună pentru că, în primul rând, cineva din domeniu o să-ți citească manuscrisul, ceea ce e foarte posibil să nu se întâmple dacă trimiți direct la editură, chiar și ca autor deja publicat.
2. Nu e sfârșitul lumii dacă publici pe banii tăi. La o editură no-name te costă până în 1.000 RON, în funcție de câte exemplare vrei pentru tine. La una de care a mai auzit lumea, cu o sumă de vreo 3 ori mai mare o rezolvi. Cu o sumă de vreo 6 ori mai mare publici la o editură cunoscută, în condiții obișnuite de publicare. Desigur, și pe banii tăi trebuie să scrii totuși decent.
Aștept partea a doua cu interes.
Mi-a plăcut. Sunt curios să citesc și partea a doua.
Radu: Merci! Intr-adevar, deabia la partea doua voi trece la atac :)
Alexandru: Asa este, majoritatea concursurilor sint pe bune dar enervant este ca la unele se „raporteaza” tocmai premiul cel mare. Si atunci te gindesti daca nu cumva concursurile intra si ele la capitolul „publicitate”. Eu nu am nici un dubiu: sint o tactica. Sa nu dai premiul dupa ce bati toba, e o nesimtire. Un pic mai mica decit a da premiul unei cunostinte :)
Despre punctul tau doi o sa vorbesc pe scurt la partea a doua.
Cristian: Nu dispera.. poti atrage uneori publicitate negativa si in ziua de azi chiar si asta e benefica :) Sau oricum, mai buna decit nimic! :)
Cornel, that’s the spirit!
Mai mult decât lămuritor, trebuie să precizez că mai bine ai publica acolo la tine în Canada decât să te bagi peste mine în România. Nu e loc pentru amândoi în arca asta, îmi pare rău! Și mai e și Mihai: deja ne scoatem ochii unul altuia în drum spre editură, încercând să ajungem înaintea celuilalt!
Să răspund cu comentariu la comentariu, la concursul de debut e bine dacă iei, okay, ți se publică prima carte, apoi ce faci? Cazul lui Cornelius, alias C.G.Balan: publică la Humanitas, câștigător al premiului de debut. Nu scoate nici un ban din asta, pentru că cedează toate drepturile editurii. Când prezintă un al doilea roman, este tratat cu aceeași difidență cu care ar fi tratat orice alt debutant. Faza asta poate merge doar dacă scrii ceva extraordinar de bun și prin noroc spargi acolo niște topuri și îți cer ei să mai scrii, pentru că ești vândut bine.
Adevărul e ăsta: literatura este văzută de către editurile mari ca un pur factor de producție. Dacă vrei să fii publicat, vândut, etc. etc. trebuie să te depersonalizezi ca scriitor, cu alte cuvinte, din păcate, să scrii comercial: și atunci, te întrebi, la ce bun? Pentru că ideal ar fi să scrii pentru că vrei să transmiți ceva și să vrei să fii publicat la o editură cât mai renumită pentru ca acel ceva să ajungă la cât mai multe persoane – un ceva al tău, fiecare ar trebui să aibă loc pe piață, sau măcar să aibă loc să se convingă singur că nu are loc. Însă arta pură e monpolizată: e toată undeva într-un cerc de aur la care scriitorul de rând nu poate ajunge nici dacă stă în limbă timp de cincisprezece ani în fața sediului central al USR-ului. Trista realitate :)
Cu editurile trebuie sa procedezi precum pisicile lui Creanga: esti dat afara pe usa, intri pe fereastra.
Nu mai stiu pe unde citeam un sfat: ca e bine sa scrii 2-3 romane si sa mergi in linie cu toate, ca sa vada editorii ca esti scriitor serios. Adica nu astepti 55 de ani cum a facut Harper Lee pina a scos al doilea ei roman (dar si ala scris tot la tinerete :) )
Scolile au decazut, televiziunile sint un non-stop reality show, ziarele s-au tabloidizat, acum tu vrei ca editurile sa ramina fecioare?
Excelent spus. Aștept cu interes a doua parte. Mie mi-a publicat romanul editura Dacia din Cluj in 2007 (reeditat în 2008) iar în 2002 un volum de nuvele, la care țin foarte mult. Dar marea problemă a fost cu distribuția cărților. Acest volum de nuvele conține o nuvelă istorică al cărei titlu dă și titlul volumului, dar nu l-am văzut în librării, deși tot eram asigurată că e în librăria Eminescu. Chiar mă gândeam să public aici nuvela în foileton fiindcă e destul de lungă – măcar așa o citește cineva. Cartea a fost bine întâmpinată de scriitorii Vasile Andru și regretatul Alexei Rudeanu, care avea la vremea aceea și o revistă online ”Cetatea literară”. Deci poți avea o mare dezamăgire nu numai că nu reușești să publici, ci și din cauză că ceea ce ai scris nu ajunge la public. E ca un cerc vicios – ca să fii cunoscut trebuie să publici, iar ca să publici trebuie să fii cunoscut. Altădată o să vă povestesc marea aventură pe care am trăit-o la Paris cu volumul de versuri ”Miniaturi pariziene” apărut în ediție bilingvă (româno-franceză) la editura Eikon, comandat de francezi și total nebăgat în seamă în România.
Un aspect foarte important este fie că ne place sau nu apartenența la un grup sau un cenaclu literar, așa răzbați mai repede – este și sfatul cunoscutului Nassim Nicholas Taleb , profesor, scriitor și analist al riscului din America, de origine libaneză. El explică cum apartenența la o grupare profesionistă din domeniul fiecăruia poate fi cheia succesului – în cunoscuta carte ”The Black Swan – the Impact of the Highly Improbable” (Lebăda neagră – impactul improbabilității foarte puțin așteptate).
Exact ceea ce mi s-a intimplat si mie („Deci poți avea o mare dezamăgire nu numai că nu reușești să publici, ci și din cauză că ceea ce ai scris nu ajunge la public.”) In cazul meu, mi-am explicat asa: editura avusese acel concurs-contract. Ei primeau probabil o suma de bani de la banca Tiriac si de la Philip Morris – onorariul celor care citeau romanele submise (erau si profi universitari in juriu), pretul tiparirii, corectorului, editorului, celui care face coperta etc. Odata ce tirajul a fost „scos”, ei si-au onorat partea, pentru ca distributia, reclama, era mai mult decit isi propusesera sa faca.
Un prieten mi-a povestit cum, intrebind la Gaudeamus de carte, i s-a raspuns dind din umeri, dar pina la urma au venit cu o cutie din spate pe care au desfacut-o. Acolo erau cartile mele, nu pe raft :)
In librarii, asa cum spui, de negasit. Poate una sau doua din centrul Bucurestiului. Dar cumva au ajuns pe Elefant (presupun ca editura le-a „trintit” acolo) si prin site-ul ala s-au vindut, in general cind aveau reducerea de 50%.
Parca ti-am mai povestit chiar tie ca la inceputul lui 2014, ma gindeam sa aduc vreo 150 de exemplare in Canada, deoarece exista o librarie romaneasca in Montreal. Am trimis e-mail la Humanitas si domnisoara care facuse editarea (f, f amabila si prompta la e-mailuri) mi-a dat coordonatele unui domn de la departamentul vinzari. L-am intrebat, tot prin mail, cit m-ar costa sa cumpar cantitatea asta mai mare, pentru ca, firesc, ma asteptam la o reducere pt comanda en-gros. Nu mi-a raspuns. Revin la prima persoana. „Nu-i nimic, mai trimite o data si pune-ma cc si pe mine”. Ceea ce am facut. N-am primit niciodata raspuns :)
Nuvela, foarte interesat sa o citesc. Trimite-o si o vom posta direct la recomandate cu un „star” in dreptul ei, cum facem cu textele care au fost deja publicate „pe hirtie”.
Exact așa am pățit și eu la târgul de carte de la Paris. Cartea mea,deși omagia Parisul se afla în niște cutii în spate. Mai întâi mi s-a spus că nu există. Apoi când au întrebat doi prieteni francezi de ea, au început să o caute în calculator. Era pe inventarul Cărtureși. Eu am fost invitată de editura Eikon căreia i s-a comandat cartea din Franța. După ce au întrebat francezii de ea au început să caute prin cutii și au apărut două exemplare pe raft, lângă o carte de bucate. În 2013 România a fost invitată de onoare la acest târg. Aflând eu că este cartea în inventarul Cărturești am dat sfoară în țară pe facebook să comande lumea cartea. Celor care au comandat li s-a răspuns că nu este pe stoc. Deși se întorseseră în țară cu restul de exemplare nevândute în cutii, fiindcă nu aveau voie să lase nimic acolo. Cei mai insistenți au comandat-o direct de la editura Eikon. Eu nici acum nu înțeleg de fapt ce s-a întâmplat fiindcă editorul meu și fetele de la informații mi-au spus că era pe inventarul Cărturești. Nuvela o trimit dar sub formă de foileton – tot fiindcă bucățile lungi se citesc mai greu. Cum spuneam, abia aștept să citesc partea a doua a articolului.
Aflu lucruri interesante nu doar din articol ci și din comentarii! Deci nici măcar atunci când ți se publică volumul nu ești sigur că va apărea pe rafturile librăriilor! Trebuie să te ocupi și de promovarea propriei cărți. Sunt curios ce se întâmplă dacă le spui că vrei să investești în promovare. Presupun că asta așteaptă cei de la editură: să le mai dai niște bani pentru a-ți pune cartea ”mai în față” sau ”mai la vedere”.
Daniela, imi pare rau sa aud ca si tie iti tineau cartile in cutii (unde e mai usor decit pe raft :) )! Dar, pe de alta parte, tu fiind a doua persoana care spui ca i s-a intimplat asta, e o confirmare ca nu fabulez! :)
bun articol.
unde e partea a doua ?
aș menționa totuși că, publicarea (ca debutant) unui roman, în mod paradoxal, îți cam închide uși, în loc să le deschidă.
de ce ? pentru că, nemaifiind debutant, nu mai poți participa la nici un concurs de gen, iar apoi pentru că editurile celelalte te văd ”însurat” cu editura la care ai debutat.
iar dacă acea editură nu mai binevoiește să te publice în format tipărit (așa cum am pățit-o amândoi, CORNELE ;) atunci ce te faci ? e greu să te rupi de o editură și să o iei din nou la drum, fără ajutorul unui concurs de debut …
Exact despre asta e vorba!
O editură mi-a publicat doua romane de dragoste….Au avut succes! Unul dintre ele….bestseller!
Colaborare super, până la un moment dat când, brusc, din autorul respectivei edituri am devenit o necunoscută căreia nici măcar nu i se mai răspundea la email-uri….Ignore total!
Mi-am zis că nu e un capăt de lume, că încerc la alte edituri, dar da, eram „măritată” deja și după ce mă prezentam îmi spuneau clar că nu sunt interesați de o colaborare cu un autor deja publicat de altcineva.
În aceeași situație sunt și acum…
Caut, încă caut pe cineva interesat sa- mi citească manuscrisele.
Am și eu cititorii mei, multi, putini, nu contează..Mă plac, cărțile mele le-au „atins” sufletele și mă abordează des intrebandu-ma de ce nu mai scriu, de ce nu lansez un nou romance?
Ce-aș putea sa le răspund?
Ma bucur ca ti-a placut, Cosmin!
Am introdus link acum spre partea a doua.
Pai e simplu i-ati un pseudonim, participi la alt debut :) Iti vor cere buletinul si-l dai pe a lui varu-tau. La premiera spui ca vorbesti in numele varului care e bolnav.
Da, stiu ca articolele au fost si sint bune, din pacate, 382 de citiri si zace acolo pe fundul oceanului. Citeodata ma si gindesc ca nu are sens sa mai scriu articole mai bine le reciclez pe alea.