Haina de dar – capitolul VII

14Noiembrie

Nu am mai avut timp să scriu în ultimul timp – nici nu aș fi avut unde – am fost zile întregi pe drum și timpul a zburat pe nesimțite. Am plecat din Nairobi chiar a doua zi după ce m-am hotărît să-i spun totuși Corei vestea aflată de la Filip. Ea a vrut să pornim imediat fericită de presimțirile adeverite. Eu la rîndul meu eram liniștit știind că Farai mă va aștepta. Am lăsat totuși camerele rezervate la hotel, idea fiind de fapt a lui mama care s-a uitat ciudat la mine. Machungwa și Filip ne-au însoțit și mai ales Machungwa a fost un însoțitor de neînlocuit.  Fără el și fără veselia lui cred că timpul ar fi trecut prea monoton. Filip avea morgă de avocat și ștampila asta o ducea cu el făcîndu-ne și pe noi să înțepenim.

Și bineînțeles nu cred că am fi ajuns teferi în Mombasa fără Machungwa.

A fost o călătorie foarte lungă și plină de peripeții. Străzile erau neînchipuit de proaste și a trebuit de cîteva ori să oprim crezînd că acolo vom rămîne. Ne-am împiedicat de bolovani și am intrat prin șanțuri din care a trebuit să împingem cu toate puterile mașina afară. Două din cauciucurile mașinii se făcuseră zdrențe iar motorul s-a împotmolit de cel puțin trei ori. Machungwa s-a luptat, a improvizat și a meșterit de fiecare dată totul atît de perfect că orice laudă era prea puțin pentru destoinicia de care a dat dovadă.

Am avut însă în acest timp ocazia să cunoaștem și să admirăm mai de aproape țara asta care te înfioară cu sălbăticia și în același timp cu frumusețea ei aspră. Am trecut prin savane nesfîrșite care își schimbau culorile de la un verde pal pînă la un portocaliu cu pete violete și care de departe aminteau un tablou uriaș pictat de natura îndrăgostită de culori.

Am urmărit de departe girafe elegante și antilope care săreau grațioase asemeni unor balerine ce apăreau rînd pe rînd din culisele pădurii dansînd prin ierburile înalte.

Nu mai spun de toată lumea ce am cules-o pe parcursul drumului. Mulți vroiau să ajungă într-un sat sau două mai departe iar metoda de a aștepta la marginea drumului era foarte frecventată. Mi-aduc aminte cum este acasă, cam în același fel se folosește auto-stopul dar în general cei mai mulți stau ore întregi la marginea drumului mașinile zburînd nepăsătoare pe lîngă ei. Aici ne-ar fi trebuit cel puțin un autobuz ca să putem lua pe toți cei care vroiau să meargă cu noi.

Am cunoscut în felul acesta o mulțime de oameni…femei aplecate de poverile ce le purtau în spate – copii și coșuri pline cu verdețuri sau fructe – brațele avîndu-le încărcate cu pachete și saci și care totuși zîmbeau timide și prietenoase. Bărbați cu staturi impozante care nu cărau nimic și care stăteau mîndri sprijiniți în cîte un toiag. Nu era o mîndrie prostească născută dintr-un orgoliu de macho. Toți aveau rolurile lor bine stabilite în care femeile ( și cred că mai ales ele ) jucau un rol foarte important, ele fiind veriga slabă ce ținea de fapt lanțul întreg și puternic.

Toți erau  plini de praf, mulți arătau obosiți dar aveau tot timpul un zîmbet pe buze. Nu mai spun de vietățile care au călătorit cu noi cotcodăcind și fluturînd în cuști și cartoane rupte. Mama era neobosită în atenția față de toți acești oameni și nici o dată nu am auzit-o plîngîndu-se. Ne înghesuiam pe cît era posibil unul într-altul ca să putem lua cîți mai mulți cu noi. Unii coborau în satul următor ca să urce după aceea alții.

Am oprit de șase ori în timpul drumului, hotărîndu-ne să dormim totuși undeva decît să mergem noaptea. Prima dată cînd am oprit, am găsit un Lodge mic unde ne puteam odihni. Nu exista nici un fel de comfort, apa de spălat se afla într-un fel de butoaie mici puse în colțul camerei iar camera în sine era mobilată mai puțin decît spartan. La fiecare perete se afla un pat de campanie cu saltele atît de lăsate că simțeam podeaua. Mama m-a uimit cu felul ei de a accepta lucrurile așa cum sunt. Cred că s-ar acomoda și în cele mai adînci văgăuni dacă ar fi nevoie. Hrana noastră se limitase și ea doar la ceva fructe și ugali, un puding gros făcut din mălai de porumb. Camerele erau prea puține și am fost nevoiți să luăm o cameră împreună. Mama a fost imediat de acord iar eu eram mulțumit că nu doarme undeva singură. Nopțile erau răcoroase și ne culcam aproape îmbrăcați iar mama făcea haz a doua zi de hainele noastre șifonate. Dar trăiam într-o lume fără convenții, nimeni nu se uita la noi strîmb, din contră toți zîmbeau fără pauză și se grăbeau să ne îndeplinească orice dorință. Alții poate gîndesc că ei o făceau din interes pentru banii noștri dar mai multă nevinovăție și o mai mare lipsă de înțelegere față de valoarea banului nu am mai întîlnit pînă acolo. Mulți dintre ei nu știau să socotească, se uitau cu ochi de copii la bancnotele pe care mama le scotea din geantă chicotind rușinați cînd ea vroia să plătească ceva. Și cred totuși că ei erau mult mai fericiți, trăiau sub ocrotirea naturii, nevinovați în fața lui Dumnezeu, lipsiți de sentimente urîte și cred că asta a atins-o pe mama cel mai mult. Era zilnic ocupată cu grija pentru ei.

Sunt convins că viața ar fi mult mai frumoasă și mai simplă dacă ar exista mai mulți oameni de felul Corei sau de felul celor care trăiesc aici.

Mama avea o dorință neînfrînată de a face bine, de a ajuta pe cei din jurul ei. Nu obosea niciodată cînd era vorba de a se ocupa de acești oameni care începuseră să o îndrăgească și-i spuneau duioși mama-mzungu. Eu eram foarte mîndru de ea și o ajutam unde puteam nevrînd să fiu mai prejos în sîrguința care mi-o inspira.  

Machungwa era vădit impresionat și atitudinea lui față de mama căpătase o formă aproape religioasă. Ea bineînțeles că nu își  dădea seama de felul cum o priveau oamenii fiind prea preocupată cu lipsurile lor, cumpăra tot ce vedea că lipsește și lipseau multe! Nu știu dacă și-a dat vreodată seama sau a alungat acest gînd cu bună știință, tot ce făcea era numai o picătură de apă peste un bolovan fierbinte.

Datorită faptului că nopțile dormeam în aceeași cameră, am aflat mai amănunțit perioade din viața ei cu tata. Noaptea stăteam de vorbă, ea avea probabil mai mult curaj să-mi spună pe întuneric cum s-au cunoscut și cum s-au căsătorit. Ascultam cu multă plăcere toate întîmplările din viața lor simțindu-mă în acest fel din ce în ce mai apropiat și legat de ei.

A fost o dragoste curată și fierbinte, se cunoșteau din școală dar pînă la anii adolescenței nu au îndrăznit să-și mărturisească atracția pe care o simțeau unul față de celălalt. Toți băieții din școală se dădeau peste cap să intre în grațiile Corei numai Leon o privea de departe, era foarte retras fapt care pe ea o irita.  Într-o zi mama se plimba prin parcul din apropierea casei cînd din întîmplare trecînd prin fața lacului l-a văzut pe Leon pe o bancă. Era singur și visa cu privirile adîncite în liniștea apei. Mama s-a apropiat de el făcînd pe indiferenta ca și cum nu l-ar fi recunoscut. Cînd a fost mai aproape de bancă și văzînd că el tot visător rămîne, a trebuit să se împiedice ca să-i atragă atenția. El trezindu-se din contemplarea naturii și recunoscînd-o s-a fîstîcit tot și în loc să o ajute să se ridice s-a așezat și el pe jos lîngă ea. Din acel moment ea a fost cucerită de felul lui de a fi și așa s-a născut o dragoste curată între ei..

-Leon nu știe nici pînă în ziua de astăzi de șmecheria mea – spunea mama- și chicotea pe întuneric iar eu eram sigur că se înroșise toată la față. Au fost nedespărțiți de atunci iar cînd Leon și-a terminat facultatea s-au căsătorit. Și-au dorit foarte mult copii vrînd să pecetluiască în felul acesta dragostea lor. Ajungînd la tema asta mama a fost mai zgîrcită cu amănuntele, cred că se rușina puțin intrînd în detalii prea intime, sau ocolea cu bună știință amintirile dureroase. Cum s-au străduit pentru asta știam deja din scrisoarea lui tata și mă simțeam fericit la gîndul că pînă la urmă dorința lor s-a împlinit, chiar dacă ani mai tîrziu.

Îi aveam în fața ochilor, ea mică și gingașă, el înalt și svelt, undeva făceam comparație cu Farai și mine și o înțelegeam perfect. Mi-era atît de dragă în acele momente și mă cuprindea o dorință puternică  să-l găsim pe tata, vroiam din tot sufletul să o văd complet fericită.     

Cu cît ne apropiam de Mombasa cu atît vremea era mai plăcută.  Aerul era mai curat, deja miroseam apa de ocean, străzile erau mai drepte și mai bune de călătorit. Uitasem oboseala și eram plini de așteptare și speranțe. Nerăbdarea ne făcea să fim agitați, mama făcea tot felul de planuri pentru zilele următoare cînd vom fi cu tata împreună.  În sfîrșit, într-o după amiază plăcută am intrat în Mombasa. Priveam în toate părțile crezînd că-l vom vedea pe Leon la primul colț. Filip scosese un carnețel din buzunar spunîndu-i lui Machungwa să oprească în fața unei agenții.  După ce ne-a spus să așteptăm, a coborît sobru și țeapăn intrînd la agenție. Cu toată încordarea care o cuprinsese, mama nu s-a putut abține să nu-mi dea iar un ghiont în coaste făcînd o față spăsită iar eu de abia mă  puteam abține de rîs. Ea nu face asta din răutate dar cînd i se pare ceva prea exagerat încearcă să dea situației o notă lejeră.  

După cîteva minute Filip s-a întors și venind spre noi ne-a spus teatral că Domnul Clemens mai locuiește la adresa dată de Paul și că acolo vom merge. Uitînd de fasoanele comice mama a scos un strigăt ușor și lacrimi îi umpluseră ochii. Am strîns-o în brațe încercînd în felul acesta să-i transmit curaj și speranțe de care și eu aveam nevoie. Lui Machungwa îi pierise veșnicul zîmbet de pe față și conducea foarte grijuliu ca și cum i-ar fi fost frică să nu se întîmple ceva în ultimul moment.

Am luat-o la stînga pe o stradă care cobora și urca ușor și care se termina undeva la orizont unindu-se cu oceanul care strălucea ca o oglindă ce-și legăna cioburile sfărîmate. Era o priveliște de neuitat, în fața noastră se desfășura un tablou pe care numai natura îl putea compune cu atîta măiestrie. Soarele ce se pregătea să apună în valurile argintii  își aruncase ultimele raze peste casele din dreapta și stînga străzii care căpătaseră o culoare aurie ca și cum ar fi fost clădite din nisip. O liniște și o lumină aproape ireală plutea deasupra noastră doar de departe se auzea un murmur regulat produs de valurile neliniștite. Machungwa conducea încet iar noi nu știam unde să ne uităm mai întîi. Casele erau frumos aranjate, fiecare avea o pajiște mică  în față, unele erau chiar cu etaj și se deosebeau cu mult mai mult de casele ce le văzusem în Nairobi. Kenia se împărțea din păcate în clase extrem de vizibile iar Mombasa făcea parte din orașele privilegiate.  Machungwa a oprit după îndrumările lui Filip în fața unei căsuțe care avea la fel o pajiște mică spre stradă. Am ajutat-o pe mama să coboare sprijinindu-ne unul de altul plini de emoție. Bătînd la ușă și văzînd că nimeni nu deschide ne-a apucat din nou neliniștea, eram atît de aproape de țel și totuși nu știam dacă tata locuiește într-adevăr acolo. Mama se uita speriată la mine iar eu încercam cît puteam să nu arăt că nici mie nu-mi mergea  mai bine. 

În stradă Machungwa se agita tot, strigînd și arătînd cu mîna spre apă. Uitîndu-ne spre ocean am văzut un punct care cu cît urca mai mult panta se deslușea tot mai bine. Era un bărbat înalt, părul argintiu și ondulat strălucea ca o aureolă în soare iar barba înspicată făcea un contrast minunat cu pielea lui bronzată. Mergea gînditor cu o mînă în buzunarul pantalonilor iar pe umăr purta un rucsac din care un prosop albastru flutura la fiecare pas. Mama și-a dus mîna la frunte și mijind ochii încerca să deslușească persoana care urca strada.  Cu mîna la gură a scos un  „Aaahhh „ ascuțit și legănîndu-se periculos a pornit cu pași nesiguri spre punctul mișcător.  Bărbatul s-a oprit brusc, trezit parcă din vis s-a uitat la ea, a aruncat rucsacul în drum și a întins brațele ca și cum asta așteptase de cînd lumea. Mama a zburat în brațele lui și nu voi uita niciodată siluetele lor unite în apusul soarelui. Așa îmbrățișați formau o singură coloană împletită ce ieșea parcă  din valurile argintii care se ondulau în spatele lor. Nu am îndrăznit să mă mișc, tabloul era de neuitat și cred că toți simțeau la fel. Îl auzeam doar pe Machungwa undeva în spatele meu cum își trăgea nasul. Mama s-a desfăcut din îmbrățișare și întorcîndu-se spre noi a spus ceva tatălui meu. El a cuprins-o de mijloc și amândoi au urcat încet strada iar eu îi puteam admira în liniște cum se apropiau. O bucurie amestecată cu mîndrie îmi umplea inima. Părinții mei veneau spre mine, acum eram într-adevăr o familie! Îmi este greu să descriu în cuvinte ce simțeam în momentul acela. Emoțiile erau atît de multe și amestecate cu bucurie, căldură, mîndrie, frînturi din singurătatea trecutului îmi apăreau automat în fața ochilor acum cînd aveam realitatea în față.

Ajunși lîngă noi Leon a întins brațele și ținîndu-mă de umeri m-a privit de la depărtare ca după aceea să mă îmbrățișeze cu putere. Ne-am luat toți trei în brațe și am rămas așa, orice cuvînt fiind de prisos.

Tata este un bărbat foarte prezentabil, are aceeași înălțime ca mine iar părul înspicat și mai ales barba îl fac deosebit de interesant și atrăgător. Era îmbrăcat lejer și arăta ca un profesor într-o expediție. Cu mama la mijloc am intrat în casă, el invitîndu-i bineînțeles și pe Filip și Machungwa.

Casa în care locuia era mică dar foarte plăcută. La ferestre atîrnau perdele din pai prin care pătrundea o lumină ușoară scăldînd în culori calde mobiliarul simplu dar curat. Podeaua din scînduri era acoperită cu un covor oval împletit din cîrpe colorate. Priveliștea de la fereastră era ca de vis, oceanul strălucea în toată frumusețea lui și se unea la zenit cu cerul.  De-a lungul ferestrei era o bancă adîncă din lemn lucios pe care perne moi și colorate îndemnau la visare. Alături se afla o masă cu două scaune din același lemn lucios iar din tavanul scund atîrna o lampă cu gaz. Un pat îngust acoperit cu o pătură frumos colorată se afla lîngă peretele opus iar un cufăr uriaș completa aranjamentul plăcut al camerei. Eu m-am așezat pe banca de la fereastră admirînd priveliștea pe cînd mama și tata se plimbau prin grădina care se afla în spatele casei. Filip și Machungwa s-au așezat pe cîte un scaun fiecare cu o sticlă de limonadă în față pe care tata le-a scos din cufăr. După o vreme părinții mei au intrat  în casă așezîndu-se lîngă mine pe banca de la fereastră. Leon m-a luat de umeri lăudîndu-mă pentru grija și atenția avută față de mama în tot acest timp. Îmi plăcea vocea lui caldă și adîncă, îmi plăceau ochii lui catifelați, avea ochii căprui nu ca noi albaștri. Așa îi are și Farai gîndeam și simțeam cum inima îmi tresărea numai cînd rosteam în gînd numele ei.

Tata a propus să mergem toți să mîncăm,  știa el în apropiere un local mic unde aveau pește proaspăt  care nu s-a  comparat  cu nimic din ce mîncasem noi pînă atunci.

Mama se schimbase și mai mult de cînd l-am găsit pe tata, nu știu ce făcea dar parcă întinerea și nu invers.

Machungwa și-a regăsit zîmbetul și chiar Filip arăta parcă mai degajat scăpat de răspunderea care-i apăsa umerii. 

Am ieșit afară și renunțînd la mașină am pornit pe jos spre ocean pe strada în pantă.

Localul unde am luat cina era modest dar foarte plăcut. Am stat pe o terasă din lemn care atîrna exact deasupra apei, valurile spărgîndu-se sub picioarele noastre. Printre scîndurile podelei puteam vedea stîncile acoperite de spumă. Pescăruși îndrăzneți și obișnuiți cu oamenii zburau deasupra noastră așteptînd să le aruncăm de mîncare. Se așezau pe masa vecină urmărind pieziș cu un ochi mișcările noastre ca apoi să  se repeadă fulgerător cînd lăsam să ne cadă ceva din mînă.  Mama a comandat un coș plin cu pîine ca să-i hrănească spunînd că și ei sînt suflete. Peștele a fost delicios, chiar mama care de obicei ciupea te miri ce, a mîncat cu poftă stînd între mine și tata și oferindu-ne mereu cîte o bucată de pe farfuria ei. Nu am stat în viața mea în felul acesta la masă, era ca și cum aș fi fost copil și mama mă hrănea, savuram senzația necunoscută de a sta la masă cu părinții mei, visul meu de la orfelinat devenise real!

După aceea ne-am dus în oraș să căutăm un hotel pentru Filip și Machungwa. Tata mai avea cîteva lucruri de rezolvat în Mombasa iar noi ne-am bucurat să cunoaștem  mai de aproape orașul ce ne plăcuse din primul moment.

Au fost zile de neuitat pentru mine, de cîte ori aveam timp ne plimbam prin oraș. Tata era foarte cunoscut și toți îl salutau cu respect. Am aflat mai tîrziu că el inițiase proiecte speciale pentru susținerea școlilor și mai ales a spitalelor, luînd legătură și primind ajutor de la alți europeni care locuiau de ani acolo.

După cîteva zile însă începusem să fiu neliniștit și armonia care era între părinții mei mă bucura și întrista în același timp. Erau momente cînd visam lîngă ei fără să-mi dau seama, gîndurile mele fiind la Farai. Mama care pînă atunci nu spusese nimic despre massai, a spus  că ar fi  vremea să ne întoarcem la Nairobi. Tata s-a uitat lung la ea întrebînd-o dacă mai este necesar să ne întoarcem acolo, putem la fel de bine să zburăm din Mombasa spre casă. Mama luîndu-l de braț și strîngîndu-se lîngă el i-a spus că eu am ceva de rezolvat acolo. Leon a ridicat mirat sprîncenele uitîndu-se la mine întrebător. Eu simțeam cum îmi ardea pielea capului și mama mi-a sărit în ajutor întrebîndu-l pe tata dacă a fost vreodată în rezervatul massailor.

Sigur a spus el, la început a stat chiar la ei și se împrietense chiar foarte bine cu toți.

Mama a pleznit  cu o întrebare directă și caracteristică pentru ea.

-Cunoști o fată cu numele Farai?…mie îmi venea să mă bag sub masă…

-Farai?…sigur, nu o cunosc personal dar vestea ei m-a ajuns și pe mine. Știu că este o fată foarte deșteaptă și deosebit de frumoasă. De fapt după cum am înțeles atunci, cea mai frumoasă din toate satele dimprejur. Lucra din cînd în cînd la Misiune traducînd la început pentru misionari…dar de ce întrebi, s-a măritat între timp? s-a găsit vreun războinic frumos și bogat care a luat-o de soție?

Aproape, spuse mama luîndu-mă de mînă și uitîndu-se întrebătoare la mine.

Norocul meu că stăteam pe scaun – în momentul acela ne aflam în spatele casei în grădină –

Acum eram nevoit să dau eu lămuriri și-mi căutam cuvintele neștiind dacă să o iau cu începutul sau să încep cu sfîrșitul.

-Farai și cu mine ne-am hotărît să nu ne mai despărțim niciodată!…am pleznit și eu cu vestea cam în felul Corei. Amîndoi m-au privit cîteva secunde în tăcere, mama îmi strîngea mîna ca și cum vroia să-mi transmită prin degete curaj. Tata s-a luminat la față de bucurie și m-a felicitat bărbătește sculîndu-se de pe scaun și bătîndu-mă pe umăr.

-Ai făcut o alegere foarte bună, tu știi cît de mult simpatizez eu cu acești oameni iar Farai se poate egala cu orice fată din orice altă țară. Este deșteaptă, vorbește foarte bine trei limbi străine plus o mulțime de dialecte iar frumusețea ei ieșită din comun va pune în umbră toate idealurile pînă acum cunoscute. Mie îmi căzuse o piatră de pe inimă dar mă miram totuși în sinea mea cît de atentă este mama, ea are antenele foarte sensibile cînd este vorba de mine.

Tata a mai  spus că el de fapt a terminat toate aranjamentele în legătură cu plecarea și deci putem porni oricînd înapoi.

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.