Prăjitura de duminică

Dragă mămico,

Te-am visat azi-noapte şi m-am trezit întinzând mâinile după tine. Când mi-am dat seama că te caut degeaba, mi-a venit să plâng. M-am culcat din nou să te mai visez odată, dar degeaba. Erai aşa de tânără şi frumoasă! Veneai de la serviciu, am alergat înaintea ta, m-ai luat în braţe şi plângeam amândoi de bucurie. Vorbeai cu mine blând şi drăgăstos, nu mai ştiu ce îmi spuneai dar eram cel mai fericit copil din lume.Eu am trecut în clasa a şasea, am note bune, anul trecut am luat premiu.Sper să nu te superi pe mine că îndrăznesc să-ţi scriu. Dacă nu vrei, nu trebuie să îmi răspunzi şi nici să mă cauţi la internat.Din primul meu salariu am să-ţi cumpăr un buchet mare de flori şi un tort făcut din toate bunătăţile pământului. Poate că am să te recunosc pe stradă într-o zi şi am să alerg înaintea ta, sigur că nu mă mai înşel.Te iubesc, mămico dragă, şi-mi e tare, tare dor de tine. Dorian

*

Deşi compusese întreaga scrisoare în gând, băiatului i-a trebuit multă vreme să o aştearnă pe hârtie. Toţi copiii din lume au câte o mamă. Mai mult sau mai puţin iubitoare, dar au o mamă. Chiar mama lui pe care acum nu o cunoaşte, a avut la rândul ei o mamă, pe bunica lui care, poate mai trăieşte încă.Despre tată pe care de asemenea nu-l văzuse niciodată, nu întrebase nimic. Pe umerii fiecărui tată apasă grijile mari ale familiei, în timp ce creşterea copiilor, insuflarea dragostei părinteşti, sădirea altarului de sensibilitate în acele suflete mici şi delicate, ţine de domeniul exclusiv al mamelor.Şi toate aceste cuvinte rupte din inima lui de copil neajutorat i se aşternuseră ascultătoare pe hârtie de parcă i le-ar fi dictat cineva. Căutase doar să se ferească de pedagog care supraveghea sala de lectură, numită de ei stadion dar şi de ceilalţi colegi care l-ar fi luat peste picior.

– Ia uite dom’le că şi-a mai găsit unul părinţii!

– Tata, palatul telefoanelor şi mama gara de nord.

– Lăsaţi omu-n pace că acum are şi casă, are şi masă şi tot ce-i trebuie.

– Da, sigur, casa scânteii şi masa tăcerii, ha, ha, ha!

Rămăsese printre ultimii şi întârziase la masa de seară.

Pentru mai multă siguranţă a purtat scrisoarea în sân într-o dublură de plastic iar noaptea în cartea de istorie ascunsă sub pernă până când a reuşit să sară gardul şi să o pună la cutie.

Cu multă părere de rău, ajunsese să compare căminul de copii cu un soi de blestem care î-a zăvorăt copilăria în spatele unor ziduri groase, într-o companie care devenea din ce în ce mai greu de suportat din cauza celor mai mari.

– Unde-ai fost mă’?

În spatele lui se afla Velea dintr-a noua, căruia toţi îi spuneau Dihorul. Poate din pricina ochilor lui ascuţiţi cărora părea să nu le scape nimic şi care lăsau impresia că stau mereu la pândă. Pentru că altminteri era slab şi adus de umeri: doar braţele lungi şi tupeul căpătat după atâţia ani de cămin, timp în care trecuse prin mai multe găşti, îi dădeau mai mult o alură obraznică decât una curajoasă.

Nu ştie de unde răsărise. Probabil de la toaletă că mirosea a tutun.

– Unde ai fost gagiule, ai avut întâlnire?

– Întâlnire cu cine, cu muma pădurii? Spera să nu-l înfurie.

– Ce-mi dai să nu te vărs lu’ Văru?

Văru’ putea să fie pedagogul faţă de care totdeauna aveai ceva de ascuns, fie administratorul sau chiar directorul căminului, dacă avea norocul să-l întâlnească undeva prin curtea şcolii.

– Dă-mi bani.

– Cu plăcere. La prima chenzină. Dar mai e până atunci.

– Fără fiţe că nu-mi place. Dă-mi ţigări.

– Când oi primi pachet de acasă, dar nu ştiu de care fumezi.

– Dacă mă mai iei peste picior, nimereşti la infirmerie şi o să-ţi pară rău.

– Ţi-am mai spus că nu am ţigări.

– Nu ai ţigări, dar ai fumat.

– Mi-a dat Relu să trag din ţigarea lui dar m-am înecat şi m-am lăsat păgubaş.

– Cine trage din mahorcă odată, să ştii de la mine că trage şi a doua oară.

– Nu ştiu ce să-ţi dau.

– Prăjitura de duminică.

– Bine,… ţi-o dau.

Prăjitura de duminecă era ultima salvare a celui aflat la ananghie şi care altminteri nu avea cu ce să răscumpere o culpă mai mult sau mai puţin reală, pe care un altul, de regulă mai mare, i-o punea în cârcă. Sau preţul protecţiei să nu mănânci bătaie în recreaţie sau dormitor înainte de stingere.

Prăjitura la care apelai să nu ţi se pună noaptea poştă la degete, hârtia aprinsă petrecută printre degetele de la picioare şi din cauza căreia te trezeai urlând de durere şi de spaimă spre amuzamentul plin de răutate al celorlalţi, pe care laşitatea de care erau conştienţi, îi împingea să se arate viteji numai când se aflau în grup.

Aceeaşi prăjitură pe care trebuia să o pui la bătaie pentru meditaţii la mate ca să salvezi o corigenţă.

Tributul datorat celui mai tare era şi un exerciţiu al nedreptăţii care îl pregătea pentru viaţă. Cine dă mai tare cu pumnul, are un drept în plus, face legea.

Monedă universală, dar nu mai mult de una pe săptămână.

Tributul datorat celui mai tare era şi un exerciţiu al nedreptăţii care îi pregătea pentru viaţă. Cine dă mai tare cu pumnul, are un drept în plus, face legea.

Din gaşca Dihorului mai făceau parte Datu, pe care îl chema de fapt Lepădatu, Licu unu-unu, barbugiu şi măsluitor de cărţi, Harabagiu care era cunoscut sub numele de ,,Marocanu” şi cel mai tare dintre toţi Coco, de care nu îndrăznea să se atingă nimeni că una două te şi trezeai la podea, atât de repede era în stare să te lovească. Făceau cu toţi zile fripte oricărui prof pe care nu-l înghiţeau sau pur şi simplu din vedetism. Cine mai e în stare să strice ca noi ora cuiva? Nu-şi mai spuneau bătăuşi ci ciumeci după argou.

În primele zile după trimiterea scrisorii, Dorian evitase pe cât posibil compania gălăgioasă a celorlalţi, retrăgându-se în sine şi urmărind-o în gând. O zi, două, trei, necesare pentru dus, sâmbătă şi duminică nelucrătoare şi apoi din nou, o zi, două, trei şi când îndrăznea să se gândească numai la posibilitatea unui final fericit, simţea copleşindu-l o căldură interioară, necunoscută.

Tresărea ori de câte ori intra cineva în sala de meditaţii şi-l urmărea cu privirea până la pedagog şi înapoi. La fel şi pe administrator când acesta apărea pe neaşteptate în mijlocul lor căutând să-i prindă de la distanţă orice mişcare a buzelor.

Pe tanti Ana de la spălătorie o rugase în mai multe rânduri să îi păstreze orice eventuală scrisoare care i-ar veni în lipsă căci dânsa avea mereu acces la biroul administratorului.

,,Sărmanul copil aşteaptă şi el un semn de viaţă de la vreo rudă.“

Seara avusese lc un control la dulapuri pentru obişnuitele reclamaţii de furt: alimente din pachetele favoriţilor soartei sau cărţi de joc care apoi se ofereau pentru ţigări la negru. S-au descoperit sticle cu băutură la cei mari, scrisori de la fete şi totul s-a confiscat.

– Ce, domnule, dacă primesc scrisori de la fete? – aruncau ei peste umăr celor mai mici în ochii cărora se şi vedeau acreditaţi cu o viitoare celebritate. Nu scrie nicăieri că n-am voie să am şi eu o prietenă.

Tentaţia unui act reprobabil e întotdeauna mai puternică decât chemarea unei binefaceri. Buruiana creşte şi singură în timp ce planta de cutură se udă cu sudoarea frunţii şi tot nu eşti sigur de recoltă.

Timpul omului a fost mai necesar pentru supravieţuire decât pentru aflarea răspunsului.

La două săptămâni de când făcuse cel mai mare pas din viaţa lui, Dorian se considera totuşi un copil fericit.

Scrisoarea lui fusese oare, primită? Şi în ce fel? Pericolul de a fi refuzat şi umilit, pus la punct şi devenind apoi ţinta glumelor răutăcioase ale colegilor, parcă trecuse. Şi aşteptarea în sine era binecuvântată. Să fie acesta un semn al destinului?

Oare femeia aceea înţelesese că el nu are nevoie de îngrijirtea şi binefacerile ei, ci numai de căldura ei sufletească?

Peste o lună, încurajat parcă de tăcerea pe care, fără să ştie de ce, el o considera binevoitoare, i-a mai trimis, nici el nu ştie cum s-a hotărât, încă o scrisoare:

Dragă mămico,

Faptul că tu exişti şi că eu pot să te numesc mama mea, îmi dă puteri nebănuite. Zilele trec mai repede, nici una din materii nu mi se mai pare deosebit de grea iar eu mă simt aşa de uşor, că dacă aş vrea, aş putea să şi zbor.

Acum am pentru ce trăi.

Mă rog la Dumnezeu să te ţină sănătoasă, să te facă fericită iar pe mine să mă ajute să nu te dezamăgesc niciodată.

Trecea acum printr-o stare de euforie care nu îi mai îngăduia să numerele caloriile fiecărui fel de mâncare cum făcea altădată. În sinea lui o considera mai bună ca înainte, deşi, în realitate, nu era. Găsea resurse de bunăvoinţă să-l mediteze pe Vârban şi pe Claudiu, repetentul clasei care înţelegea mai greu principiile abstractizării de exemplu şi nu putea să memoreze nici o teorie care număra mai mult de douăzeci de cuvinte, indiferent dacă aceasta provenea din domeniul matematicii sau al fizicii, că privea concordanţa timpurilor, principiile de bază ale esteticii sau caracteristicile triunghiului de aur despre care învăţase de curând la desen.

Bucuria şi sentimentul de adâncă mulţumire sufletească i se citeau pe faţă şi îşi puseseră amprenta pe întregul lui comportament. De parcă şi-ar fi descoperit în propria lui inimă un izvor tainic, tămăduitor, de existenţa căruia nu ştiuse nimic înainte. Asemeni copacului vrăjit care îşi oferea cu dărnicie fructele drumeţilor osteniţi. Cu cât mai darnic, cu atât mai rodnic. Şi nu invers!

Acum găsea timp liber mai mult ca altădată pentru bibliotecă şi lecturi particulare. În plus se înscrisese şi la un concurs de cuvinte încrucişate pe teme de istorie, la una din revistele la care era abonat căminul de copii.

Descoperea că silnicia vieţii depindea şi de şicanele celor din jur, fiecare trăgând cu înveşunare în jos de destinul aproapelui. Că n-ar fi fost nevoie decât de puţină înţelegere dacă nu iubire, ca cel de lângă noi să nu se mai simtă părăsit.

– Cu tine se petrece ceva ciudat de la un timp, Doriane.

– Ce anume?

– Asta ar trebui să ştii tu. Parcă eşti şi în acelaşi timp nu mai eşti tu. E prea devreme să spun că te-ai maturizat. O schimbare oricum s-a produs sau este pe cale să se producă. Una din cele bune oricum.

Şi pedagogul continuă preocupat:

– S-ar părea că te-ai înălţat dintr-odată deasupra multora dintre colegii tăi, că ai o altă viziune asupra celor ce se întâmplă în jur. Dacă nu vrei să îmi răspunzi, nu mă supăr.

Simte inima bătându-i cu putere în piept. De nu i s-ar citi pe faţă secretul, marele secret al vieţii lui.

O sfială şi o roşeaţă feciorelnică puseseră dintr-odată stăpânire pe obrajii săi împurpuraţi, încât vorbeau de la sine disculpându-l.

M-oi fi dat cumva de gol? Nuse poate. Altminteri nu m-ar mai fi întrebat.

Într-un cămin de orfani, familia este o instituţie sacră şi în acest domeniu să păşeşte în vârful picioarelor. Sufletele copiilor se pot răni foarte uşor.

– Nu ştiu ce sfat pot să-ţi dau dar sunt alături de tine. Mi-ar place să ştiu că la timpul potrivit, voi fi prima persoană care va afla vestea cea mare, dacă despre asta e vorba.

M-a prins totuşi, dar nu-mi pare rău.

– Promit.

Şi ceea ce nu mai făcuse nicioodată, înainte de plecare, pedagogul îl îmbărţişă ca pe propriul său copil şi după felul cum îşi mutase privirea în altă parte, Dorian înţelese că-i dăduseră lacrimile.

Ce s-a întâmplat mai departe, parte a fi povestea unui prinţ care s-a trezit dintr-un vis vrăjit. Un vis neasemuit de frumos, din acelea care înfrumuseţează lumnea în care trăim.

La început l-a chemat administratorul şi după felul grav în care l-a primit, şi-a dat seama că e vorba de ceva ieşit din comun.

Trebuie să fie răspunsul negativ la cele două scrisori. Nu îmi pare rău că le-am scris, nu îmi pare rău că mă va mustra. Mi-ar pare şi mai rău dacă nu m-ar înţelege şi nu m-ar ierta. Conduce el treburile unui cămin de orfani, dar el nu a fost orfan să ştie.

– Dumneata ai făcut ultimul timp cercetări, ca să spun aşa, pe cont propriu ca să îţi descoperi familia?

Să-mi dea înapoi scrisorile dacă vrea. Dar să nu mă mai chinuie fără rost.

…

– De ce nu răspunzi?

– Orice copil în situaţia mea doreşte să-şi cunoască părinţii.

Mai bine aşa: nici da, nici nu.

– În cămin sunt şi copii abandonaţi.

– Nu e cazul tău, Doriane.

Înseamnă că a ajuns până aici. Părinţii mei nu sunt părinţii mei.

– Am spus că nu e cazul tău. Pe tine te recunoaşte familia şi duminică vine în vizită mama dumitale. În întinde o telegramă.

Literele îi fug din faţa ochilor şi nu poate să citească. În cele dionn urmă mai mult intuieşte decât reuşeşte să descifreze: Primit scrisorile stop. Sosesc duminică stop. Te îmbrăţişează mama stop.

Şi pentru că el continuă să-lm privească buimac pe administrator.

– Te felicit. Mama dumitale vine să te vadă. Mai mult ca sigur că te va cere acasă. E un lucru nemaipomenit. Mă bucur pentru dumneata.

Acasă? Acasă la cine? Acasă la mine? Ce frumos răsună aceste cuvinte! Îi vine să chiuie de bucurie. Reuşeşte doar să bâiguie: Da, mulţumesc.

Pe urmă vestea a zburat din gură în gură în tot căminul. I se părea că se află dintr-odată în pragul altei lumi. O lume la care visase în permanenţă dar de care tocmai acum începuse să se teamă. O lume nouă în pragul căreia îl va aştepta femeia aceea. Mama lui.

– Înseamnă că părinţii tăi trăiesc? A fost o eroare când te-a declarat cineva orfan sau eroarea e pe cale să se producă tocmai acum?

La administrator găsise totdeauna înţelegere dar el aşteaptă acum un răspuns concret.

– Nu cred. Nici atunci, şi nici acum…. Cred că ma degarbă este vorba de o minune.

– Îmi este de ajuns. Nici nu trebuie sămi spui mai mult. Eu îţi mulţumesc. Eşti un băiat bun şi eu îţi doresc tot binele din lume.

Apoi duminica l-a găsiut pe Doriian îmbrăcat ca de obicei, tanti Ana îi stopase costumul în câteva locuri, mai păstra în cufă o cămaşă aproape nouă, niţţel mai strâmtă dar nu se vedea, cravat o împrumutase de la un coleg, pantofii bine lustruiţi. Se sculase devreme şi patruala pe culoar făsă să scape o clipă din vedere poarta căminului.

-Doriane, eşti aici?

– Da, domnule administrator.

– Poftim înăuntru. A venit mama dumitale.

Parcă aude pentru prima dată astfel de cuvinte. Ce frumos răsună ele: A venit mama dumitale! Nici nu ştie ce ar trebui să facă mai bine. Ce mic i se pare biroul administraţiei! Şi ce căldură este acum aici! Geamurile, mobilele încep să danseze în faţa lui.

– Doriane, dragul meu.

– Mamă!

Nici o altă femeie nu ar fi putut să pună mai multă căldură în aceste cuvinte.

– Pe mine vă rog să mă scuzaţi puţin.

Administratorul iese.

Au rămas singuri. Amândoi au lacrimi în ochi.

– Mi s-a spus că eşti un elev bun. Sper să fii şi un fiu ascultător. Promiţi?

– Da, mamă. Promit.

– Câţi ani ai? Ai împlinit paisprezece?

– Nu, treisprezece.

– Nu este un număr cu ghinion, nu?

– Sigur nu e.

– Soţul meu nu a putut să vină cu mine, dar suntem amândoi la fel de hotărâţi să facem acest pas mare. Vrei să vii cu noi la Bucureşti?

– Vreau.

– Nu avem o situaţie materială înfloritoare. Vreau să spun că nu stăm pe roze. Dar avem cu ce trăi. Oricum, o vei duce mai bine ca la cămin.

Se prăbuşeşte cu fruntea înfierbântată sărutându-i mâinile.

– Mulţumesc, mămico!

– Dumnezeu îmi e martor că te voi considera fiul meu până la moarte. Cum de mi-ai scris… tocmai mie?

– Nu ştiu. O minune.

Ion Untaru