Cum să spui o glumă – Mark Twain

Nu pretind că pot spune o poveste aşa cum ar trebui. Pretind doar că ştiu cum ar trebui spusă o poveste, deoarece am fost aproape zilnic în compania celor mai buni povestitori, mulţi ani de zile.

Există cîteva tipuri de poveşti, dar numai una foarte dificilă: cea umoristică. O să vorbesc în primul rînd despre acest tip. Povestea umoristică e la origine americană, cea comică e englezească iar cea spirituală e franţuzească. Cea umoristică se poate lungi mult şi poate ocoli cît vrea şi poate ajunge în final într-un punct oarecare; dar cea comică şi cea spirituală sînt ambele scurte şi se termină cu o poantă. Cea umoristică fîsîie vesel tot timpul, în timp ce celelalte pocnesc ca un dop de şampanie. Cea umoristică este cu adevărat o lucrare de artă şi numai un artist o poate face; dar nu-ţi trebuie multă artă pentru a o spune pe cea comică sau pe cea spirituală. Oricine o poate face. Arta de a spune o poveste umoristică – înţelege, mă refer la cea spusă, nu scrisă – a fost creată în America şi a rămas aici.

Povestea umoristică se spune pe un ton grav; povestitorul face tot posibilul să ascundă că are cea mai neînsemnată intenţie de a spune ceva distractiv; în schimb cel care îţi spune varianta comică, te face atent de la bun început că o să-ţi spună cel mai distractiv lucru pe care l-ai auzit, apoi ţi-l spune repede, arzînd de nerăbdare şi el va fi primul care va rîde la poantă. Şi cîteodată, dacă are succes, este atît de bucuros şi mulţumit că va repeta poanta şi-l va privi pe fiecare în parte, aşteptînd aprecieri, după care va repeta iar de cîteva ori replica finală. E cel mai patetic lucru care există!

(…)

Permiteţi-mi să aştern pe hîrtie un exemplu de metodă comică, folosind o anecdotă care a fost populară peste tot în lume de douăsprezece sau cincisprezece sute de ani. Povestitorul o spune aşa:

Povestea soldatului rănit

În cursul unei bătălii, un soldat a cărui picior a fost retezat de un obuz opreşte alt soldat ce trecea în grabă pe lîngă el, spunîndu-i că e la ananghie datorită pierderii suferite; aşa că, generos, samariteanul îl aruncă pe rănit după umeri şi după cum i se ceruse, îl cară către un loc mai sigur. Gloanţele şi ghiulele de obuz zburau în toate direcţiile şi iată că unul dintre acestea din urmă retează capul rănitului – fără ca cel care îl cară să fie conştient de ce se întîmplase. Nu după mult timp este oprit de un ofiţer care-l întreabă:

– Unde duci cadavrul asta?

– În spatele trupelor, domnule – şi-a pierdut piciorul!

– Piciorul, serios? spune perplex ofiţerul. Vrei să spui capul, pompălăule!

La acestea, soldatul se eliberează de povara din spate şi înţepeneşte privind în jos cu uimire. În cele din urmă bîiguie:

– Ceea ce aţi spus este adevărat, domnule. Şi după o pauză:

– Dar MIE mi-a SPUS că ERA PICIORUL!

Aici, la intervale, naratorul nechează în nişte cascade de rîs, repetînd poanta din cînd în cînd, printre icnete, ţipete, aproape sufocîndu-se de voie bună.

Durează numai un minut jumate să o spui aşa, în forma comică. Nu merită să îţi pierzi timpul cu aşa ceva! Pune-o în formă umoristică şi durează zece minute dar devine cea mai distractivă chestie pe care ai auzit-o – aşa cum o spune de exemplu James Whitcomb Riley.

El o spune jucînd rolul unui ţăran bătut în cap care la rîndul lui tocmai a auzit-o, crede că e cel mai tare banc posibil şi acum încearcă să-l repete vecinului. Dar nu poate să-şi amintească povestea aşa că se tot încurcă, divaghează fără sens, într-o direcţie sau alta, adăugînd detalii plictisitoare care nu au legătură cu istoria ci numai o îngreunează – apoi decide că trebuiesc eliminate dar adaugă altele în loc, la fel de inutile. Face greşeli minore ici-colo, apoi se întrerupe să se corecteze explicînd cum şi de ce a ajuns să facă acele erori, după care îşi aminteşte chestii pe care a uitat să le menţioneze la momentul potrivit şi se întoarce să o facă acum, tocmai spre final. Se opreşte pentru ceva timp încercînd intens să-şi amintească numele soldatului rănit şi în final foarte calm remarcă că de fapt numele nu are aşa mare importanţă în poveste. Şi aşa mai departe.

Povestitorul este nevinovat şi fericit şi mulţumit de el însuşi şi trebuie să se oprească din cînd în cînd să se abţină să nu rîdă. Şi reuşeşte să se abţină dar burta îi sare ca gelatina din cauza rîsului înnăbuşit. Povestitorul aruncă o remarcă studiată, aparent fără să realizeze, ca şi cum ar gîndi cu voce tare. Alt truc este pauza. Artemus Wald făcea din astea. Începea să spună ceva, foarte animat, părea că e convins de ce spune, apoi îşi pierdea încrederea, şi după o pauză aparent negîndită făcea o remarcă complet absurdă ca şi cum şi-o spunea lui însuşi. Iar remarca respectivă era explozivă – vreau să zic pentru cei din sală. De exemplu, ar fi spus foarte absorbit, entuziasmat: Am cunoscut odată un tip în Noua Zeelandă care nu avea un singur dinte în gură – aici entuziasmul îi dispare brusc; urmează o pauză ca şi cum reflectă atent la ceva după care adaugă pe gînduri, ca şi cum vorbeşte singur: şi cu toate astea omul ăla bătea tobă cum n-am mai văzut pe nimeni…

Şi la capătul celor zece minute publicul rîdea pînă la epuizare şi lacrimile curgeau pe obrajii celor din sală.

Simplitatea, inocenţa, sinceritatea şi felul în care este complet absent bătrînul fermier sînt perfect simulate, iar rezultatul devine un act care este fermecător – un adevărat deliciu.

Aceasta este o artă, un act superb, de fineţe, şi numai un maestru e în stare de aşa ceva.

Celălalt tip de poveste… şi o maşină o poate spune.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.