Efectul fluturelui

Lucrurile sunt unite prin legături invizibile; nu poți culege o floare fără a supăra o stea. (Galileo Galilei)

Nu, nici un locatar nu avusese fabuloasa idee de a sări în gol de la etaj, deși albia râului, spărgându-se în zeci de vălurele înspumate, ar fi putut atrage sinucigașii ca un vârtej drăcesc, hipnotic și letal. Așa că, pe lângă fereastra deschisă, nici măcar receptorul telefonului, atârnând de cablul inelat și elastic nu ar fi trebuit să alarmeze pe nimeni, iar Anastasia Semenova, observând prin crăpătura ușii apartamentului 17 acel tablou sinistru, nu ar fi trebuit să gonească pe scări ca o isterică și să strige în gura mare că vecina de la etajul patru s-a aruncat în gol.
Anastasia Semenova fusese, până atunci, o femeie foarte inteligentă și frumoasă. Lucra la o fabrică de automobile din centrul orașului ca inginer proiectant. Era singura femeie inginer din fabrică, și poate singura din întreaga întreprindere. Când se ducea la lucru dimineața, întorceau capetele după dânsa mai toți bărbații din oraș, chiar și cei care mergeau pe bicicletă. De multe ori, auzeai trecătorii răstindu-se la bicicliști:
Ce nu te uiți pe unde mergi, cetățene? Ai orbul găinii?
Șoferii claxonau alți șoferi, care încetineau pentru a admira pasul Anastasiei.
Ce mergi așa încet, cetățene? Ai orbul găinii?
Apoi și aceștia din urmă încetineau, cu toate că majoritatea erau căsătoriți. Strângeau dinții cu temeinicie, ca nu cumva să le cadă plombele.
Și într-adevăr te molipseai nu doar de orbul găinii ci mai ales de cel al cocoșului și al păunului și al bizonului cornorat și al leului ce-și apără femela, la vederea acelui spectru angelic cu nume de femeie. Așadar, până atunci, Anastasia Semenova fusese o femeie inteligentă și frumoasă, doar că omul de serviciu, un oarecare Socratici, cu nasul și spatele coroiat, cu un veston de lână trecut peste o cămașă cenușie, ce cândva fusese albă, apoi galbenă și cafenie, fusese angajat de primărie pentru a curăța fiecare bloc de pe bulevardul Brodolanovskaja.
Socratici se trezea dimineața la ora cinci, de luni până vineri. Își bea cafeaua în bucătărie fără să spună nimic, își lua rămas bun de la soție făcându-i cu mâna, deși aceasta de obicei sforăia, saluta portarul înclinând capul înspre înainte, cobora în subsol, își lua găleata de tablă în mâna stângă, punea mătura în găleată și mopul pe umărul drept, apoi se îndrepta spre locul de muncă, cu pasul șubred însă privire determinată. Curăța cele patru blocuri de luni atunci când era luni și cele patru de marți atunci când era marți. Miercurea curăța cele două blocuri de miercuri și primele două de luni, joia ultimele două de luni și primele două de marți iar vinerea ultimele două de marți și cele două de miercuri și asta fără să spună nimic, niciodată. Până atunci, Socratici fusese mut, numai că portarul blocului în care se afla atunci pentru curățenie, același bloc în care locuia Anastasia Semenova și, la etajul patru, apartamentul 17, Aleksandra Ivanova, era singurul care ar fi putut contacta de urgență organele competente.
Portarul blocului 7 de pe bulevardul Brodolanovskaja era un bărbat înalt, spătos și neînfricat. Rareori îl întâlneai în biroul de la recepție. Fiind prea strâmt pentru talia sa, i se părea că îl înăbușă acei pereți negricioși, de-a lungul cărora cei mai lungi și înfricoșători păianjeni își întinseseră năvodurile. Prefera, deci, să stea în pragul ușii de la scară și să controleze cu o rigurozitate de militar fiecare persoană ce intra în clădire. Documentele, cetățene, spunea. Așadar, până atunci, portarul blocului 7 fusese un bărbat neînfricat, doar că se prezentă în acea zi înaintea blocului un bărbat cu o servietă, de trei ori mai spătos și mai neînfricat decât dânsul, care voia cu tot dinadinsul și (ce mârșăvie!) fără să prezinte nici un document, să intre în clădire. O căuta pe sus numita doamnă Aleksandra Ivanovna, căreia ar fi dorit să-i dea prima lecție de pian. Bărbatul îi spuse portarului numele său: Filipp Filippovici, însă nu binevoi să prezinte nici un document. După un sfert de oră de negocieri, îi spuse portarului că nu are nevoie de nici un fel de aprobare și îl avertiză:
Astăzi cetățenii sunt liberi, domnule portar, așa că ori mă lași să intru, ori intru singur și te mai și pocnesc!
Drept pentru care portarul înghiți în sec și renunță pentru moment la rigurozitatea militară. Până atunci, portarul fusese un bărbat neînfricat.
Filipp Filippovici se trezea în fiecare dimineață la ora cinci. Alături de ceilalți nevoiași, cobora la parter să își ia prosopul, apoi își aștepta rândul la duș. De cele mai multe ori bărbații de dinaintea lui se dădeau la o parte din proprie inițiativă. Filipp Filippovici era cel mai impunător și mai temut om al străzii, deși niciodată nu bătuse sau amenințase pe cineva. Nimeni nu îndrăznea să îi fure servieta cu partiturile, deși nimeni nu știa că înăuntru se aflau partituri și se făceau pariuri pe țigări la adăpost în legătură cu ce ar putea conține. Unii spuneau că acolo se afla tot ce a mai rămas din averea sa: bani, bijuterii, câteva cărți vechi, o hartă spre o comoară secretă îngropată în canalizarea orașului pe timpul războiului, cu indicații și legendă scrise în aramaică. Alții afirmau că în servietă se afla un iepure sau o pisică sau un câine sau un șarpe dresat, ceea ce pentru oamenii din adăpost însemna același lucru. Creatura nu scotea un sunet toată ziua, iar noaptea dormea la picioarele lui Filipp Filippovici, nelăsând pe nimeni să se apropie. Cei care afirmau acest lucru erau de fapt cei care nu îndrăzneau să-i fure servieta. Ceilalți se prefăceau a nu fi interesați de valorile pe care le-ar fi putut conserva, deși își furau unul altuia până și chibriturile pe jumătate consumate, împreună cu chiștoacele de țigări, din care nu mai rămânea de fumat decât filtrul.
Filipp Filippovici cerșea întreaga zi lângă o salcie, pe malul râului Brodolanovski, cel care dădea și numele bulevardului. De-a lungul cărării pavate ce însoțea paralel albia râului se plimbau zilnic în jur de câteva sute de persoane. Dacă fiecare dintre acele persoane ar fi binevoit să îi arunce în pălărie câte o monedă, probabil că Filipp Filippovici ar fi putut strânge într-o săptămână banii necesari să-și închirieze un apartament. Însă doar zece, cincisprezece persoane pe zi se îndurau de condiția sa și îi aruncau în pălărie atât cât era necesar pentru ca el să-și cumpere: ciorapi și albituri, de două ori pe an, ghete, o dată la patru ani, pantofi, o dată la doi ani. În plus, își scurta pletele o dată la șase luni și profita de ocazie pentru a se bărbieri în oraș. Până atunci, Filipp Filippovici fusese cel mai temut om al străzii, doar că într-o dimineață, străbătând întunecatul gang ce unea curtea interioară a adăpostului cu strada principală, auzi întâmplător o conversație între îngrijitoarea-șef, Svetlana Smirnova, și cea pe care o căuta în dimineața în care se prezentă dinaintea scării blocului 7 de pe bulevardul Brodolanovskaja: Aleksandra Ivanovna.
Aleksandra Ivanovna era o femeie fericită, singură și cu înclinație spre artă. Locuia în apartamentul 17 al blocului 7 de pe bulevardul Brodolanovskaja. Când nu dormea picta, iar când nu picta nu dormea, ci asculta Chopin și Ceaikovski. Când nu asculta Chopin asculta Ceaikovski, iar când nu asculta Ceaikovski nu asculta Chopin și nici nu dormea, ci bea ceai. Bea ceai cu Chopin și Ceaikovski, iar când era prea frig afară și Chopin îi șterpelea ceaiul lui Ceaikovski, Aleksandra îl mustra pe Chopin:
Ce-ai făcut, Chopin, cu ceaiul lui Ceaikovski?
Nimeni însă nu răspundea la întrebarea sa, trompa patefonului continua să redea acorduri armonice. Pe discul lui Chopin, Ceaikovski se ascundea după dulap, pe discul lui Ceaikovski, Chopin nu se ascundea, ci aprecia tablourile abstracte ale Aleksandrei și îi recomanda să învețe să cânte la pian, dacă tot avea pianină, și să mai facă un ibric de ceai. Chopin era cam friguros: în mai toate picturile Aleksandrei apărea vânăt și crispat, cu dinții încleștați și privirea rece, pe când Ceaikovski avea tenul roșu și mustățile arse, privire caldă și zâmbet părtinitor. În realitate, Ceaikovski era cel distant și neprietenos, în timp ce Chopin se dovedea mereu o companie entuziastă și agreabilă.
Pianina Aleksandrei era de fapt pianina bunicului său. La moartea acestuia, doi săteni i-o aduseseră, într-o căruță legată în urma a doi cai, unul negru și celălalt alb, până în fața blocului de pe bulevard.
Ce căutați cu caii în oraș?
Sărut mâna domniță. Bunicul matale ne-a rugat să îți aducem instrumentul ăsta.
Imposibil! Bunicul meu a murit de două săptămâni! Vă rog să nu glumiți cu astfel de lucruri.
Păi iaca două săptămâni făcurăm și noi până aici. Ne pare rău! Când plecarăm, el încă trăia. Ne-a explicat întocmai unde să livrăm instrumentul și ne-a întrebat dacă noi credem că pe drum are să plouă. Mikail a spus că da, atunci bunicul dumitale a scos din șură un celofan negru și ne-a sfătuit să acoperim bine pianul și să-l păzim ca pe ochii din cap.
Aleksandra Ivanovna nu se gândise niciodată să se căsătorească. Când încă era o copilă și locuia la țară, la bunici, avea un băiat vecin cu care se juca de-a mama și tata. Băiatul se numea Socratici și nu spunea decât două replici pe zi. Stătea pe taburetul de lemn vopsit în verde, pe care bunicul îl folosea pentru a privi seara în zare din înaltul prispei, în timp ce Aleksandra se plângea că nu mai erau bani în casă și că iar s-a îmbătat ca un porc. Îi plăcea să îl facă porc și nenorocit, cuvintele acestea o eliberau de o anumită încărcătură interioară și îi dădeau o energie nouă și nestăpânită: îi spunea că nu are minte în capul acela și că într-o zi își va bea mințile de tot. Socratici, care dintr-o anumită pricină misterioasă nu putea să rostească mai mult de două replici pe zi, deși suporta totul în tăcere, câteodată se întâmpla să mai întrebe:
Dacă nu mai am nici o minte în cap, de unde să mai beau alte minți?
La asta nu mai știa ce să răspundă nici măcar Aleksandra, care de obicei știa să răspundă la orice. Astfel, jocul de-a mama și tata lua sfârșit. Într-o seară, după ce nu spusese nimic toată ziua, Socratici o întrebă pe Aleksandra dacă vrea să fie soția lui.
M-aș căsători cu tine dacă nu te-ai pișa prin chestia aia lungă și dezgustătoare, spuse Aleksandra. Hai s-o tăiem, la ce-ți mai folosește, oricum?
Am să-ți arăt mâine, spuse Socratici, și o zbughi înapoi în curte, pentru că vorbise deja de două ori în acea zi.
Așadar, până atunci, Aleksandra Ivanovna fusese o femeie singură și fericită, cu înclinație spre artă. Cu acest până atunci ne referim la ziua în care s-au petrecut lucrurile ce urmează a fi relatate. Era marți, treizeci și unu februarie. Până atunci, Anastasia Semenova fusese o femeie foarte inteligentă și frumoasă, Socratici fusese mut, portarul blocului 7 de pe bulervardul Brodolanovskaja fusese un bărbat neînfricat iar Filipp Filippovici fusese cel mai temut om al străzii. Doar că pe la orele 7 ale dimineții, locatara apartamentului 17 primi un telefon de la sanatoriul în care mama sa, Olga Ivanovna, vârstă 71, era internată de mai bine de doi ani. Doctorul Nikanor Bogdanovici îi spuse că nimeni nu înțelegea deocamdată cum de a fost posibil, însă au găsit-o în acea dimineață pe respectabila doamnă, suferindă de demență, decedată în salon.
Lucrurile s-au petrecut astfel: receptorul telefonului alunecă din mâna Aleksandrei Ivanovna, sau dânsa îl lăsă în mod deliberat, deși inconștient, să cadă. Deschise fereastra, pentru că avea nevoie de aer, curentul format în urma deschiderii ferestrei împinse și ușa de la intrare, care nu era încuiată, deoarece Aleksandra aștepta din moment în moment să apară un profesor de pian, pletos și spătos, pe care îl cunoscuse cu o zi înainte, pe numele său Filipp Filippovici și care se oferise în mod spontan și la un preț foarte avantajos, după ce se întâmplase să audă discuția cu prietena sa, Svetlana Smirnova, să o învețe să cânte la pianină. Se retrase în camera de alături pentru a-și stropi fața cu apă. Tot atunci, Anastasia Semenova, care locuia la numărul 18, roti cheia în broască de două ori, își puse cheile în geantă și porni spre locul de muncă. Purta tocuri subțiri, roșii, cumpărate cu o săptămână în urmă de la magazinul din centrul orașului. Înaintea ușii vecinei sale, încremeni. Nu intră în apartament pentru a se asigura că Aleksandra se aruncase într-adevăr pe geam, ci se încrezu orbește în instinctul său de femeie și o luă la goană pe scările proaspăt spălate de către Socratici, strigând: S-a aruncat vecina, vecina de la patru s-a aruncat de la geam! Undeva între etajul trei și doi se dezechilibră, în cădere se izbi cu fruntea de o treaptă, își pierdu cunoștința, se rostogoli, își rupse capul și decedă. Socratici, care auzise strigătele sale și spăla atunci holul de la etajul întâi, prinse a urca scările îndărăt, descoperi cadavrul și încremeni. Ținându-se de balustradă, coborî scările în cea mai mare grabă. Ajuns la parter, zări în pragul ușii de la intrare umbra portarului, alături de o altă umbră de trei ori mai mare, care gesticula de zor înspre umbra mică, amenințând-o. Strigă către umbra mică: Domn’ portar, o femeie, a alunecat pe scări! Portarul înlemni. Înlemni nu doar pentru că ceea ce spunea Socratici era uimitor ci și pentru că, în zece ani de când îl cunoștea, acesta nu scosese o vorbă. Îl crezuse mut! Portarul urcă scările în grabă, urmat îndeaproape de Filipp Filippovici. Portarul o văzu pe Anastasia Semenova cu capul întors la spate și aproape că leșină de frică. Însă Filippovici trecu pe lângă femeie făcând o grimasă și nu se opri decât la etajul patru, dinaintea ușii Aleksandrei Ivanovna, pe care o găsi larg deschisă. Intră. Dădu cu ochii de Ivanovna, zăcând pe jos în camera alăturată. Leșinase. Se repezi să închidă geamul, însă se împiedică de receptorul telefonului și scăpă servieta cu partiturile peste pervaz. Aceasta se rostogoli de-a lungul pantei abrupte din spatele blocului și ateriză, încă închisă, cu un ultim salt parabolic, în mijlocul râului Brodolanovski.
Multă vreme după aceea, locatarii din scara blocului 7 povesteau că Anastasia Semenova și Aleksandra Ivanovna se bătuseră pentru un domn spătos, pletos, cu pălărie, care intrase în bloc cu o servietă misterioasă, fără să prezinte nici un document. Alți locatari povesteau că același domn, pe numele său Vilif Vilifovici, intrase în bloc cu intenția de a o ucide pe Aleksandra Ivanovna, pentru că aceasta îi furase niște tablouri din pavilionul său francez de pe strada Nabucodonosorovicikaja. O confundase însă pe Ivanovna cu Semenova, împușcând-o în cap pe aceasta din urmă. Singurul care știa adevărul, căci îl auzise chiar din gura Aleksandrei Ivanovna, înainte ca aceasta să dispară din oraș pentru totdeauna, portarul blocului, fu crezut nebun și destituit înainte de pensie. Totul a început de la Ceaikovski, spunea el, care pentru a îi face în ciudă lui Chopin, friguros de fel, a ascuns ibricul cu ceai după dulap și a deschis larg fereastra.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/