Fănică

Fănică nu s-a dat de ceasul morții când a plecat din sat. Se săturase deja de caii lui taică-său și de muncile grele țărănești. Când paști vitele apucate de streche, în durligile goale și desculț printre șteapuri, și mergi la coasă la nici 16 ani, seara vii frânt acasă și nu îți mai arde de romanța „De ce m-ați dus de lângă voi/De ce m-ați dus de-acasă.” Așa că a plecat la oraș cu inima ușoară, fără să lase prea multe regrete în urmă.
A făcut o calificare de trei luni și a început munca la Combinat încă de la construcția acestuia. Pe urmă au venit salariul, bani mulți, pe care taică-său nu-i vedea nici într-un an de zile. „Ce prost eram să fiu, dacă rămâneam acasă”, și-a zis Fănică. Umbla după fete, bea. Într-o dimineață directorul l-a găsit beat mort adormit pe o cisternă de 2000 de litri. Uzina acceptase ca cisterna să fie umplută cu vin de la CAP-uri, fiindcă se făcuse vin mult în anul acela, iar CAP-urile nu mai aveau unde să-l depoziteze. Iar Fănică și gașca lui s-au dus l-a furat. Au deschis o vană, pe care cu greu au reușit s-o închidă mai apoi, după ce s-au scurs sute de litri. Au luat în canistre, dar nu le-au mai putut căra. Li s-au îngreuiat picioarele de atâta băutură, s-au așezat și au adormit cu tot cu paznicul, pe care-l mituiseră. Fănică era cel mai comic, sforăind chiar pe capacul cisternei. Li s-a luat 10% din salariu, dar atât.
Făceau tot felul de isprăvi. Într-o noapte de Anul Nou, la uzină, una, femeie măritată, s-a îmbătat, căci se bea crunt în uzină în noptea sfârșitului de an. Și a inceput să strige râzând ca proasta: „Cine mă f., băi?” Fănică și ai lui s-au distrat la început. Pe urmă, văzând invitațiile repetate ale nesatisfăcutei, au dat-o după un strung și i-au îndeplinit dorința. A doua zi de dimineață muierea nu știa exact ce i s-a întâmplat. Iar golanii o salutau foarte respectuos, spre mirarea ei: „Surâmâna, stimată doamnă!”
Pe vremea aceea zona nu fusese încă ocupată cu fabrici și uzine, era aproape ca la țară. Stătea în gazdă cu alți trei băieți la o familie de mahalagii cu o casă prăvălită. Locul era înconjurat cu un lan de porumb. Au găsit într-o zi prin preajmă o fată cam șuie, care lucra la Combinat. Au tras-o mai cu voie, mai fără voie în porumb și s-au rînduit la ea în vestita „poștă” națională.. „Du-te la ei, măi omule – a zis gazda – uite ce fac băieții ceia.” „Lasă-i să se descarce. Ce, vrei să sară într-o bună zi pe tine? Ți-ar plăcea, a?” După un timp, băieții au constatat că fac tot mai greu pipi. Luaseră blenoragie. Combinatul de Fibre Sintetice se mai numea în limbajul locului Combinatul de Fete Sifilitice. Erau multe otrepe pe acolo. Au mers la doctor. Acesta i-a lăsat în seama unei asistente, care i-a lecuit în câteva săptămâni, după mai multe vizite ale băieților la spital. După ce i-a trecut boala, Fănică a fost chemat de asistentă acasă la ea și a urmat o partidă de sex „pe cinste”. Se întorcea la gazdă cu diverse alimente oferite de asistentă, pe care le împărțea băieților. S-a dus așa în fiecare săptămână vreme de vreo trei luni, până ce asistenta a fost mutată cu serviciul în alt oraș.
Băutul și umblatul după fete pentru o călărire „pe cinste” erau preocupările lor zilnice și de căpătâi, iar acest „pe cinste” era idealul. Caramaderia la ei era de la sine înțeleasă. Munceau împreună, mergeau la crâșme sordide împreună, gustul promenadelor pe străzile centrale îl învățau împreună, iar la furat de fructe în livezile de pe dealurile din apropiere mergeau tot împreună. Stomacul lor de țărănuși orăsenizați cerea fructe, pe care nu le prea găseau la cantina uzinei nu le găseau. Tot așa, vizitau des piețele alimentare. Acolo întâlneau lumea țărănească, mirosurile de acasă, puteau să-și dea drumul la gură. Vorbeau ca acasă, glumeau gros: „Dă-mi, lele, un castravete murat.” „Cât de mare să fie?” „Cât o p. de cal”, se strica de râs gașca în timp ce lipoveanca credinciosă își făcea cruce.

*

La un moment da însă Destinul sau Dumnezeu, spuneți-i cum vreți, face din ochi și se hlizește pe seama noastră: „Hai să-l sucesc puțin și s-o ia de-acuma înainte pe alte drumuri… Așa s-a întâmplat cu Fănică…
După ce a venit din armată, a început să se simtă puțin deasupra camarazilor lui, nu ca lider, căci nu avea calități de leadership. Vedea însă altfel lumea, vedea că există și altfel de oameni, căci, vorba lui, „începuse să caște ochii”, să mai citească câte ceva, măcar ziarele. Și alte dorinți obscure se nășteau în sufletul lui. Simțea un fel de depărtare față de vechii camarazi, depărtare care îl făcea să le vadă defectele  și să le ironizeze când avea ocazia. Mai știa și faptul că băieții începuseră să fie la fel de depărtați de el. Ei nu-i puteau răspunde cu aceeași monedă, dar ironia îi atingea și atunci îl înjurau. „Atâta știți, să mă înjurați!” le zicea zâmbind. „De mai mult nu sunteți capabili”, le zicea zâmbetul lui. Când vorbeau la cârciumă ceasuri întregi despre fotbal, el se muta la altă masă în mod ostentativ. Îl enerva la culme obiceiul lor, „de mârlani” zicea, de a cumpăra lozuri în plic cu pachetul, ca să arate că aruncă cu banii.
Apoi a primit o garsonieră de la Combinat. Aici nu i-a primit pe băieți pentru chefurile lor. Se închidea zile întregi în garsonieră și citea. N-avea preferințe: Citea cu toptanul ce-i cădea în mână. După un timp Fănică s-a înscris la liceul seral. S-a gândit să o facă pentru „categorie” , adică să primească o categorie de muncă în plus, ca să-i crească salariul. Dar mai era ceva greu de definit. Era nevoia țăranului, care, învățat numai cu șiacul, vrea să pipăie și catifeaua. Aici la liceu era o altă lume, cu profesori, care erau altceva decât inginerii lui cam otova de la uzină. Îl atrăgeau. I-a plăcut în mod deosebit de o profesoară de franceză bine educată, la care învăța cu sârg. Aceasta i-a împrumutat cărți, el a făcut  pasiuni pentru Baudelaire și Villon (se simțea și el puțin ca vagabondul medieval), a învățat pe de rost versuri din cei doi poeți.
Se întâlnea tot mai rar în afara serviciului cu vechii lui prieteni. Pentru el timpurile acelea nebune trecuseră. Dar atunci când se termină ceva, trebuie să ne gândim că ceva începe. Și a început. S-a îndrăgostit la liceu de o fată din altă clasă. Vreo lună de zile a umblat după ea, dar n-a îndrăznit s-o abordeze. Umbla după ea pe stradă, intra după ea prin magazine, gândindu-se că poate îl recunoaște în calitate de coleg de școală. Dar fata nu l-a recunoscut. Odată a intrat într-un magazin după ea și, când a văzut că fata întorcea pe toate părțile o pereche de chiloței, și-a dat seama că intrase la un raion de lenjerie pentru femei. A ieșit în fugă, cu obrajii în flăcări.
Până la urmă a abordat-o. Fata era zâmbăreață și permisivă. O chema Grațiela. Au mers la o cofetărie de mahala, știți, cum erau pe vremea lui Ceaușescu: cu prăjituri năclăite și cu muște bâzâind pe deasupra lor. Au povestit în câteva vorbe despre viața lor (Grațiela era țesătoare), Fănică i-a recitat ceva din Villon. Ea a bătut din palme și a zis: „Vai, ce nostim!” Vorba asta „nostim” o spunea mereu.  Pe urmă se plimbă ei pe stradă, discută, iar când trece pe lângă garsoniera lui, Grațiela îl întrebă: „Aicea stai? Nu intru și eu la tine?” Fănică era puțin cam jenat: Na, cameră de holtei, nu prea aranjată. „Hai, poftim!” „Vai, nostim!” bate din palme fata.  Când intră în cameră, Grațiela începe să se dezbrace: „Hai să ne…”  Fănică rămâne blocat. I-au trebuit clipe bune până să-și revină: „Fă, proasta pământului, pentru mine erai Maica Domnului, înțelegi? Maica Domnului erai!”
Îi dă două palme și o dă afară.

Radu Părpăuță

Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).