Manase, fiul lui Iezechia, era în vârstă de 12 ani când a primit sceptrul regal şi a domnit 55 de ani pe tronul Iudei. A fost contemporan cu profetul Isaia. El a făcut fapte netrebnice înaintea Domnului, neţinând cont de poruncile Sale. Vina lui ar fi fost mult mai mică dacă ar fi comis toate acestea în nume propriu dar prin demnitatea sa de uns al Domnului, a târât după sine şi poporul afundându-l într-o rătăcire fără margini, păcătuind mult mai mult decât păgânii pe care Domnul Dumnezeu i-a izgonit din calea lor la ieşirea din pământul Egiptului.
A încurajat vrăjitoria, ghicitul, cultul morţilor, a rezidit înălţimile idoleşti pe care tatăl său Iezechia, le dărâmase, a restabilit cultul lui Baal, s-a închinat la toată oştirea cerească, a zidit jertfelnice în curtea templului şi mai apoi chiar în templul construit de Solomon şi închinat Domnului şi a trecut prin foc pe fiul său.
Despre el scrie în Cartea IV, Regi, cap. 21.
Alte amănunte semnificative despre viaţa lui nu se cunosc afară de faptul că înainte de moarte s-a căit din toată inima pentru fărădelegile comise şi a scris cu multă frângere de inimă o mărturisire cunoscută ca Rugăciunea lui Manase.
Aceasta conţine 15 versete şi face parte din cărţile necanonice ale Vechiului Testament. Citez din versetul 8: „Tu, Doamne, după mulţimea bunătăţii Tale, ai făgăduit pocăinţă şi iertare celor care Ţi-au greşit şi după mulţimea îndurărilor Tale ai hotărât pocăinţă păcătoşilor spre mântuire”.
Faptul că avem, puse faţă în faţă o făgăduinţă şi o hotărâre, m-a făcut să consider textul ca referindu-se la două speţe diferite:
1 – Domnul făgăduieşte iertare celor care I-au greşit şi
2 – Domnul hotărăşte pocăinţă păcătoşilor spre mântuire.
Desigur că nu este vorba nici de o repetare, nici de o subliniere a uneia şi aceleiaşi stări de lucruri.
Domnul este Mântuitorul tuturor oamenilor căci din dragoste pentru noi ne-a creat şi ne-a chemat la iubire întru viaţă veşnică.
Coroborat cu versetele la care face trimitere subsolul paginii: Iezechiel (18: 23, 32); Matei (9:12, 13); şi Luca: (15,7 şi 18,13), sensul versetului 8 este completat cu ideea capitală a pocăinţei care-l întoarce pe om de la cele rele îndreptându-l spre viaţă.
Dumnezeu i-a lăsat omului voinţa liberă de a face tot ceea ce voieşte din cele care stau în puterea lui, bune sau rele, avertizându-l doar că pentru oricare dintre acestea va primi o răsplată sau o osândă.
Există vreo umbră de neconcordanţă între cele două afirmaţii? Sigur că nu.
Omul care se înalţă la numai câţiva metri deasupra pământului, va constata o lărgire a orizontului său de cuprindere şi aceasta creşte proporţional cu înălţimea la care se ridică. Pentru că fiecare se înalţă numai până acolo unde reuşeşte.
Şi la propriu şi la figurat.
Dumnezeu care priveşte de la înălţimea tronului Său lumea noastră insalubră, ştie mai bine decât toţi ce îi este mai folositor omului.
Se referă aici textul la sufletele care sunt stăpânite aproape exclusiv de duhul cel rău şi care nu se mai pot întoarce la Domnul, la sufletele pierdute sau „înghiţite” de satana încă din această viaţă, pentru că făgăduinţa nu mai poate asigura omului re-întoarcerea la pocăinţă? La cele care nu simt nici un fel de căinţă pentru oricâte greşeli, păcate sau orori vor fi făcut în timpul vieţii? Înclin să cred că da, pentru că urmează versetul care anunţă hotărârea divină care să asigure întoarcerea păcătoşilor la pocăinţăşi mântuire.
Pentru că voinţei Domnului nimeni şi nimic nu-i poate sta împotrivă.
Încerc cu slabele mele puteri să ajung la o concluzie, ferindu-mă de nisipurile mişcătoare ale speculaţiilor şi sperând din toată inima să greşesc cât mai puţin.
Domnul a făcut toate cele ale lui spre viaţă şi adevărul acesta nu-l poate nimeni clinti şi nici măcar umbri.
Şi mai adaug o părere personală că la sfârşitul vremurilor, după ce însuşi satana îşi va lua pedeapsa pentru toate răutăţile lui aşa cum va considera Dumnezeu de cuviinţă, şi acesta va fi reabilitat pentru că înger curat a fost el înainte de cădere şi tot pentru viaţă a fost şi el creat.
În caz contrar spiritele răuvoitoare ar putea vorbi aici de un eşec al lui Dumnezeu, ipoteză care nici măcar teoretic nu poate fi luată în discuţie.
Domnule Untaru, mă bucur că am găsit în dumneavoastră un partener de discuție pe tărâmul ideilor teologice.
Rugăciunea lui Manase este unul din textele vechi-testamentare, alături de Psalmii lui David, cele mai uzitate în practica creștină de toate cultele. În rugăciunea din fiecare post, numită molitfă, care precede spovedania, se citește exact fragmentul citat de dumneavoastră.
Rostul acestei inserții este limpede: ne încredințează că taina spovedaniei este adevărată, iertarea lui Dumnezeu este reală și deplină, căci pocăința este hotărâtă de Dumnezeu de dinainte. Pocăința înseamnă întoarcerea omului la Dumnezeu cu părere de rău pentru fapta săvârșită, urmată de iertarea lui. Acesta este un act bilateral, prin care se unesc două voințe: a omului și a lui Dumnezeu. Omul să vrea să se întoarcă, Dumnezeu să vrea să ierte. Dumnezeu a hotărât că va ierta.
Ceea ce ține de Dumnezeu este asigurat. Ceea ce ține de om, este explicat de Hristos prin cuvintele: orice păcat va fi iertat, dar păcatul împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat. Ce este acest păcat împotriva Duhului Sfânt? Este păcatul împotriva celor trei lucrări sau haruri (daruri mistice) ale Sale: dragostea, nădejdea și credința.
Prin urmare, opusele acestora nu pot fi iertate: ura, deznădejdea, necredința. Cei care sunt stăpâniți de acestea, nu se pot întoarce la Dumnezeu, până ce nu le părăsesc, deci nu se pot pocăi, și în concluzie nici nu pot primi iertarea.
Despre pocăința diavolului și iertarea lui, teologia creștină este unanimă: nu se va întâmpla. Dar asta este altă discuție, mai largă.
Cu stimă.
Va multumesc foarte mult. Am avut discutii in contradictoriu si cu preoti. Ma refer la cuvintele ca Domnul le-a facut pe toate ale Lui pentru viata si nimeni nu le poate smulge din mana Sa. Si mergand mai departe mi-am expus punctul de vedere.
Personal desigur. Ma bucur ca ne-am intalnit si cunoscut.
Toata stima.